Un nou articol de Maya!

Şi îngerii cad…

Dacă ai uitat cum arată cerul la capete, dacă ai uitat cum se închină îngerii căzuţi în noroi, dacă ai văzut bătrâni mergând cu mâinile la spate, să ştiţi dragii mei cititori, că toţi avem aripi de rezervă…

Prin buzunare de le cauţi, sau prin cutia cu micile amintiri din dulap, prin colecţia de monezi, sau printre biletele lăsate-n papucii de casă, în fiecare cotlon umbrit de timpul ăsta zgârcit, cumva o să găseşti acele aripi care s-au frânt în trecut.

Vă amintiţi mirosul de sâmbătă şi cozonacii bunicilor, v-aţi furişat vreodată în cămară să vânaţi borcanele cu dulceaţă, v-aţi ascuns sub pătură să descoperiţi universul de poveşti, acolo unde frica nu avea loc să intre?

V-aţi întrebat vreodată de ce e dimineaţă când nu mai aveţi nimic de pierdut, de ce totul se repetă la balul mascat al vieţii?

Dacă nu, azi e timpul să vă priviţi şi să căutaţi între umeri urme de aripi frânte, acolo unde braţele au uitat să se deschidă spre dăruire şi zbor.

Priviţi în sus cum lumina vă ademeneşte la trezire, nu fugiţi în trecut când e atât de uşor să ieşiţi de sub pătură, să aruncaţi privirea pe fereastră, să priviţi îngerii cum cerşesc norilor să le dea aripi, zburând atât de aproape de pământ, atât de aproape de voi…

Aţi căutat vreodată un suflet, o amintire, aţi simţit o pierdere, o nelinişte, o teamă de a merge înainte şi dintre toate clipele găsite, aţi cerut vreodată dreptul la aripi?

Primii paşi, prima jucărie, primii fiori, prima atingere, primele zâmbete, primul dans, primele lacrimi, primul dor, primul sărut, prima îmbrăţişare, prima bancă, prima poezie, prima despărţire, prima resemnare, prima negare, prima revoltă, prima fugă, prima închidere, prima ruptură, primul secret, prima iertare, prima şansă, prima răzvratire, prima comparaţie, primul cântec, prima floare, primul legământ, primele aripi.

Toate trec prin noi şi ne conduc pe drumul necunoscut al vieţii, iar la sfârşit ne căutam primele amintiri şi le dăm aripi de rezervă.

Te aşezi pe o bancă, tu şi frunzele, parcul şi tăcerea… în jur zeci de oameni, feţe triste, feţe vesele, trec, te privesc, îi priveşti, explorezi, te întrebi, apoi arunci privirea între doi bătrâni care îşi unesc mâinile pe ultimul drum, îi admiri, le cauţi aripile şi nu le găseşti.

Ai vrea să-i simţi, să le ştii clipa, timpul, gândurile măcinate pe faţă în sute de constrângeri, grimase, în mersul greoi şi le laşi parcul moştenire, te ridici şi te pierzi printre ei.

Te cheamă drumul spre casă şi îl cauţi lângă cei pe care i-ai visat, dorit, sperat.

Deschizi o uşă şi simţi un Eden atârnat de perete; îl atingi şi simţi cum din spate ţi se frânge un univers întreg, o durere surdă poposeşte în braţe şi te ridică spre cer chipul ei, chipul lui.

Îţi simţi aripile crescânde şi-ţi aminteşti prima naştere, atunci ştii…

De ce iţi e greu să accepti aripi de rezervă, să diluezi gravitaţia până la minimala formă a iubirii lumeşti?

Toţi avem partea noastră de zbor, toţi ne dorim poveşti înainte de a adormi, toţi ne dorim să fim sărutaţi pe frunte, să fim înveliţi şi ţinuţi în braţe până la zori, să deschidem ochii lângă cineva, să auzim chemarea dimineţii lângă sufletul ce ne-a păzit somnul, să ne întoarcem acasă, chiar de am rătăcit o viaţă în întuneric şi ispită.

De ce ţi-e teamă să recunoşti că sub armura grea cu care îţi păzeşti demonii, se ascunde universul copilului din tine, de ce nu poţi lua de mână pe cel drag ţie, de ce îi ascunzi sufletului visele când visele tale se găsesc în semenii tăi?

Dacă cerul poate fi doborât de nori, poate plânge cu gheaţă, sau poate lumina pentru tine, tu de ce nu poţi să-ţi luminezi ţie?

Dacă moartea a coborât să-ţi arate drumul spre cer şi ţi-a dat aripi, de ce nu le foloseşti?

Câte secunde laşi să treacă până zâmbeşti sufletelor triste, câţi ani laşi în urmă până recunoşti iubirea din tine, câte secole de revoltă se pierd în istorii scrise până îţi doreşti pacea, spuneţi-mi dragii mei.

La sfârşit de drum te sprijni de fereastră, îţi priveşti palmele cu care ai primit, ai dat, ai mângâiat sau ai ucis şi te întrebi ce iei cu tine, dacă nu nişte aripi de rezervă?

Ţi le aşezi între umeri şi cu ultima suflare zbori spre cei ce te aşteaptă acolo sus şi te-ntrebi atunci de ce a fost nevoie de o viaţă întreagă să le cauţi când nu ţi-ai folosit niciodată braţele.

Vă amintiţi cât de aproape aţi fost de El sau de Ea, cum v-aţi frânt aripile, primul zbor, cum aţi inventat cai nărăvaşi şi eroi falşi când v-aţi întorşi învinşi de frica de a le spune: “te iubesc”.

Pentru ce căutaţi timpului vină când vă risipiţi de-atâtea căutari şi nepotriviri, iar când vă domesticesc alegerile şi nepotrivirile, pentru ce sfidaţi cerul în micimea voastră când vi s-a dat zborul de la primul ţipăt în pântec?

Uitaţi-vă în jur, aveţi ochi să vă priviţi lumea, visele, dorinţele, nebunia… aveţi mâini să vă atingeţi durerea, ura, delăsarea şi neînţelesul vostru…

Aveţi atâta timp să vă iertaţi şi să mergeţi înainte spre zbor, de ce vă striviţi aripile, când la capăt de drum mereu veţi avea aripi de rezervă?

Poate veţi fi îngenunchiaţi, alungaţi, însângeraţi, ruinaţi, iar dincolo de voi pământul va deveni doar un punct întunecat, dar la capătul lui nu uitaţi să vă priviţi oboseala, saturaţia şi neputinţa, e tot ce v-a rămas…

Ce mai aveţi de pierdut când ştiţi că-n fiece gară staţionările suplinesc decalajul trecerii voastre, când fiecare clipă aduce cu ea un “mai devreme”, sau un “mai târziu”, când nimic nu coincide timpului vostru, amintirii voastre, speranţelor voastre?

De ce nu vă lăsaţi aripile să vă cuprindă dorul, visele, zâmbetele?

De ce vă răstigniţi sufletul în minciună şi resemnare când nu viaţa luptă împotriva voastră, ci doar vă aminteşte că acolo unde căutaţi un umăr să vă aşezaţi fruntea obosită, acolo v-aţi uitat aripile de rezervă…

Mânuţe de copil care caută prin umbre şi forme să vă cuprindă, mâini înfiorate de plăcere şi nou… şi la sfârşit veţi găsi mâini tremurânde căutând sfârşitul.

În tot travaliul vieţii, omul a uitat să se bucure de-atâta revenire şi şansă, a uitat să caute lecţia vieţii, căutând o viaţă învăţată de alţii, a uitat că toată îmbraţişarea căutării lui păşeşte alături de el în fiece clipă cu o pereche de aripi…

Scotociţi mai apoi prin buzunare sau prin cutiile cu micile amintiri din dulap, prin colecţia de monezi, sau printre biletele lăsate-n papucii de casă, în fiecare cotlon umbrit de timpul ăsta zgârcit… sperând cumva să găsiţi acele aripi care s-au frânt în trecut.

E ca şi cum mereu forţaţi să schimbaţi circuitul vieţii, direcţia, calea sau traseul cu care aţi ales deja să vă naşteţi.

De ce nu vă lăsaţi în pace să curgeţi lin înainte şi-napoi… să înţelegeţi odată ca orice alegeţi să faceţi pe acest pământ, bun sau rău, nu se numeşte greşeală, ci încercarea de a vă izbăvi regretele altor lumi!

Să înţelegeţi că toţi suntem la fel dincolo de lupta noastră individuală şi că-n fiecare din noi există aripi care ne vor aduce pe toţi în final… impreună!

Fragment din romanul “Lumea de Jos”, adaptat însă pentru Cenuşă de trandafir.

Despre autor:

Mihaela Moraru alias Maya (n.18 iunie 1978, Brăila) este autoarea filosofiei pestriţe “dumnezeu e simplu… de ce-l faci dumnezei” şi romanului “Lumea de jos”.

Popularity: 4% [?]