Ah, grea întrebare, o să spuneţi – una cu răspunsuri multiple, că doar femeile sunt complexe rău. Şi da, ştiu că bărbaţii vor pune repede în loc de “complexe” cuvântul “sucite”, în timp ce vor mormăi scurt în barbă că asta este enigma enigmelor, aplecarea asupra ei însemnând drum sigur către pierzanie… doar că, mă scuzaţi, nici cu tagma masculină nu este mai uşor, după cum au dovedit-o comentariile la acest articol. Corect este să recunoaştem că ce anume îşi doresc femeile, ca şi bărbaţii, e cam dificil de stabilit cu exactitate, pare însă că atunci când se pune problema relaţiei de cuplu femeile vor mai degrabă un partener în sensul de prieten şi au cam renunţat la:

Salvatorul
Eh,pe vremuri  protecţia fizică avea o pondere mai mare. Un domn capabil să mânuiască o spadă cu dibăcie, sau care putea sta pe taur x minute bătute pe muchie era mare lucru, ca să nu mai vorbim de aspectul fizic menit să intimideze potenţialii inamici. Acum însă… la ce bun? Exceptând cartierele mai rău famate unde poate contează o ceafă groasă, în rest cu cine să se lupte bietul cavaler în jungla urbană, unde problemele se tranşează cel mai adesea cu poliţie şi avocaţi??? Puţine sunt momentele în care avem nevoie de intervenţii în sunet alert de tobe, şi de cele mai multe ori ne descurcăm şi singure, căci de balaurii de la birou mai greu să te apere el. Tot aşteptând să apară momentul în care să intervină dramatic şi să te salveze, viaţa trece pe lângă tine şi sabia lui rugineşte frumos în teacă (da, la propriu, nu la figurat!!!). Pe cine să atace brav, în scopul impresionării definitive a domniţie firave? Un 4×4 monstruos, care trece vâjâind pe stradă? Sau poate urşii care mai bântuie din când în când pe la Braşov? Mai degrabă ar trebui să fie capabil să nu se piardă cu firea în momente cheie şi să ştie să sune rapid la 112, dacă nu cumva degeţelele ei cu manichiura perfect făcută nu au format deja numărul.

“Providerul”
Adică cel care aduce susţine financiar familia. Da, corect, jungla de beton şi Atlasul de Mitocănie Urbană conţin nişte specimene care taman asta vor, să fie întreţinute… însă nu prea reprezintă ele chiar majoritatea aici. Femeile nu îşi mai doresc alesul care să “provide” pentru familie, mai ales dacă asta vine la pachet cu cerinţa de a avea mâncarea caldă servită fix când intră pe uşă şi respectul necondiţionat al restului clanului pentru banii pe care îi aduce în casă. Nah, în ziua de azi fiinţele acestea fragile se cocoaţă liniştite pe tocurile fine şi pleacă singure la vânătoare, nu mai aşteaptă în peşteri să vină masculul târând după el halca de mamut. Respectul se împarte la doi, la fel ca şi banii câştigaţi acum de amândoi.

Creierul familiei
Era o vreme când bărbatul gândea şi pentru fiinţa fragilă de lângă el – vremea aceea în care bărbaţii se duceau să discute afaceri şi doamnele se retrăgeau la o cafea. Sper că nu credeţi că acest lucru mai e valabil – femeile gândesc, şi încă mult . Domniţele neajutorate sunt acum afaceriste pricepute şi mame neînfricate. Sub coafurile lor impecabile se învârt cifre, comisioane şi procente, la un loc cu opinii pertinente despre diverse subiecte de actualitate, ca să nu mai vorbim de zona profesională.

Două mâini dibace
Bărbatul care ştia să repare tot, să îmblânzească animalele (şi vorbim de cai, oi sau vaci, nu de căţeluşi) şi să taie lemne cu destoinicie e un bonus, nu neapărat o necesitate. Lemne nu mai avem de tăiat iar cu montarea mobilei ne descurcăm împreună (eventual plus doi prieteni de familie, chemaţi la o bere). A nu se înţelege că se caută două mâini stângi, însă nici abilităţile meşteşugăreşti nu mai sunt ce au fost cândva. Cu locuitul la bloc şi orele târzii de lucru la serviciu, ce şi când să mai fie de reparat prin casă şi în jurul ei??? Nu tu gard de fixat, nu poartă de vopsit… nici măcar maşina nu mai e de “demontat”, ci de dus direct la service. Iar pentru o ţeavă spartă sau o gresie de pus există instalatori, depanatori şi alte meserii care se termină în “ori” şi îţi pot sări oricând în ajutor şi femeile ştiu asta foarte bine. Plus că pot schimba şi singure un bec.

Şi atunci?

Femeile nu au renunţat la dorinţa de a avea alături un bărbat care să le protejeze şi să le susţină, însă portretul robot al acestuia a evoluat mai degrabă către cel al unui partener de viaţă – prieten, cu care să aibă o relaţie bazată pe respect, încredere şi egalitate. Căutăm mai degrabă stabilitatea emoţională decât pe cea financiară şi loialitate faţă de relaţie. Uitaţi de cavalerul călare pe calul alb, suntem perfect capabile să ne descurcăm şi singure, doar că nu ne place şi nu ne dorim asta – preferăm să experimentăm viaţa împreună. Ne dorim să ne simţim ocrotite, înţelese şi apreciate, iar problemele cu care ne confruntăm în prezent sunt altele faţă de cele din basmele cu care am crescut. Sunt situaţii în care ea poate câştiga mai mult decât el, de multe ori amândoi lucrează şi vin seara târziu acasă (aşa că masa caldă care să îl aştepte pe el a cam picat), ori pur şi simplu societatea în care trăim pune mult mai mult accent pe comunicare şi împlinirea personală, pe fericire, zâmbete şi căldură. Atunci e nevoie de un om cu care să poţi dialoga şi împărţi responsabilităţile, mai degrabă un coechipier decât un prinţ care vorbeşte în versuri alese. Se caută un EL prieten – dincolo de toată iubirea – căci visul este să îmbătrânim simţindu-ne bine împreună.

Munca este brăţară de aur, se ştie, însă nu este sufient doar să lucrezi zi lumină. Cele opt ore pe zi (uneori şi mai mult) alocate de fiecare “serviciului” propriu pot fi gestionate în aşa fel încât să ne aducă ceea ce ne dorim în viaţă. Timpul fiecăruia este de fapt limitat şi preţios, aşa că de ce să nu maximizăm rezultatele efortului depus? Adesea uităm că scopul final al muncii nu este doar traiul de pe o zi pe alta şi nici mulţumirea angajatorului, ci îndeplinirea ţelurilor personale. Fie că vă doriţi să ajungeţi să aveţi un trai liniştit în căsuţa cu flori în curte pe care o visaţi, ori că vă lansaţi spre o carieră de succes, planurile personale de viitor depind şi de cum “vă aşterneţi” munca. Baza în ceea ce priveşte managementul timpului investit în muncă o reprezintă capacitatea de a vedea imaginea în ansamblu, ţinând cont de priorităţile personale şi abilitatea de a obţine rezultate maxime cu o investiţie cât mai mică de timp şi energie. De aceea iată câteva elemente de care trebuie ţinut cont pentru ca tot efortul depus să fie cu adevărat eficient:

1. Stabilirea unor obiective
Pentru a putea cârmi nava este nevoie în primul rând de o direcţie. Obiectivele în viaţă înseamnă elementele principale care trebuie construite mai întâi, fie că este vorba de cariera dorită sau relaţia cu persoana iubită. Important este ca cea mai mare cantitate de energie să fie canalizată spre îndeplinirea acestor obiective. Dacă ele sunt neglijate, atunci nava nu se îndreaptă în direcţia potrivită şi devierea de curs înseamnă o amânare inutilă. Nu le lăsaţi pe “mâine”, lucrurile importante sunt esenţa vieţii fiecăruia, motivul suprem de fericire şi împlinire şi necesită atenţie imediată.

De exemplu, dacă munciţi în domenii care nu au legătură cu ceea ce doriţi să ajungeţi până la urmă să faceţi, timpul acesta s-ar putea dovedi irosit. Merită măcar investit în cursuri de prefecţionare sau lecturi suplimentare pe zona care vă interesează cu adevărat.

2. Setarea unor priorităţi
Dacă obiectivul final este “familia”, atunci faceţi din acest lucru o prioritate şi chiar dacă serviciul actual nu vă oferă flexibilitatea de a petrece mai mult timp cu cei dragi, atunci când vă construiţi planul evoluţiei profesionale aveţi în vedere acest beneficiu pe are doriţi să îl obţineţi. Nu aşteptaţi să vină singur momentul în care veţi avea aceste lucruri, mai degrabă încercaţi să îl “construiţi”.

3. Stilul propriu de lucru
Fiecare are orele sale de randament maxim (unele persoane lucrează mai bine dimineaţa, altele seara, de exemplu) şi stilul propriu de a lucra. Poate lucraţi în salturi (alternând lenea absolută cu momentele de energie), sau poate atacaţi mai întâi sarcinile dificile, preferând să terminaţi cu acestea primele… oricare ar fi stilul propriu de lucru, este bine să îl ştiţi şi să acţionaţi în consecinţă.

4. Concentrare
Sunt sarcini ce se cer doar îndeplinite şi atât, elemente de care probabil nu veţi mai avea nevoie odată isprăvite. Nu este nevoie să învăţaţi la perfecţiune un program doar pentru că un proiect a avut o componentă realizată cu ajutorul său. Important este să vă canalizaţi energia spre lucrurile care contează cu adevărat în planul de viitor şi să nu vă pierdeţi în detalii. Concentrarea la “tot” înseamnă cel mai adesea un nivel mediu de perfecţiune – mai degrabă investiţi în acele zone în care vă doriţi să excelaţi.

5. Automatizări
Sarcinile care se pot automatiza pot salva mult timp irosit. De la setarea unor filtre pe e-mail, până la crearea unei rutine zilnice, orice vă poate ajuta să aveţi mai mult timp pentru ceea ce este cu adevărat important şi necesită concentrare maximă. Reducerea activităţilor în zonele de minimă importanţă înseamnă şi energie în plus acolo unde este nevoie de ea.

6. Ucenicie
Cam orice meserie “se fură”, căci în fiecare domeniu sunt lucruri ce nu se pot învăţa din cărţi. Merită să alocaţi timp pentru a studia cum şi ce fac cei din jur, preferabil cei mai buni. În plus, interacţiunea cu astfel de persoane poate duce şi la diverse oportunităţi la care altfel aţi avea acces mai greu sau deloc.

7. Investiţie în instrumentele de lucru
Fie că sunt ale voastre sau date de firmă, pe cât este posibil, încercaţi să aveţi în permanenţă instrumente de lucru cât mai performante (cumpărate personal când este cazul, sau incluse in pachetul oferit de angajator). Un computer care se mişcă încet va scădea performanţa utilizatorului său şi înseamnă mai mult timp pierdut. Fluxul gândirii, creativitatea nu pot fi la cote maxime atunci când există în permanenţă întreruperi din cauza problemelor tehnice.

8. Calcularea timpului
Gestionarea timpului e importantă: nu amânaţi luarea unor decizii şi îndeplinirea unor paşi necesari pentru realizarea obiectivelor personale, dar acordaţi timpul necesar atunci când este nevoie ca lucrurile să se sedimenteze mai întâi.

9. Doi paşi în spate
Din când în când este nevoie de o privire de ansambul şi de reevaluarea obiectivelor personale. Veţi putea vedea astfel dacă sunteţi pe drumul cel bun şi ce se mai poate îmbunătăţi. Dacă aveţi cui, cereţi un feedback, pentru o imagine cât mai obiectivă asupra propriei persoane.

Dimineaţa majoritatea oamenilor se uită la meteo pentru a decide cum se îmbracă şi dacă îşi iau umbrela/ maşina/ hanoracul cu ei. Şi eu la fel, doar că în ultimul timp situaţia de la televizor nu corespunde cu realitatea mea cotidiană, parcă trăim în lumi paralele.

Ieri s-au anunţat 34 de grade, o cifră ce m-a făcut să regret brusc faptul că m-am întors de la munte şi să mă întreb nefericită ce fac eu cu un copil mic între betoanele supraîncinse. Azi mă gândesc că cele 34 de grade nu prea au fost nici pe departe 34 de grade, iar canicula nu a fost nicidecum caniculă, căci nu mi-a venit să leşin pe stradă, nici nu m-am topit toată, ba chiar am beneficiat şi de ceva adieri de vânt. Bonus, ploaie torenţială mai pe seară. Nicidecum prognoza panicată pe care o ştiam de la televizor.

Situaţia e confuzantă, căci iarna trecută s-a anunţat a fi extrem de scurtă şi uscată, iar eu am degerat de frig până mai încoace, în buză de primăvară, căci iarna aceea scurtă se cam lungise la vorbă. Nu mai spun că m-am chinuit să împing căruciorul prin nămeţi cum nu mai văzusem de mult prin Bucureşti – dacă măcar v-aţi uitat la ştiri, ştiţi despre ce vorbesc: zone întregi paralizate de ninsorile abundente şi incompetenţa (pardon, “surprinderea”) autorităţilor.

Apropo de autorităţi: prin februarie se sesizaseră chiar şi câţiva politicieni, care se minunau de aşa discrepanţă între prognoză şi realitate. Directorul Administratiei Naţionale de Meteorologie a fost chiar chemat la Parlament pentru a da explicaţii legat de iarna aceea blândă care insista să se învârtă în jurul temperaturii de 30 de grade. Minus. Înţeleg că s-a ajuns chiar la demitere (a directorului, nu iernii…).

A urmat vara cea cumplită, etichetată ca secetoasă rău-rău şi cu temperaturi insuportabile, cele mai mari până acum, demne de cazane dolofane cu smoală clocotindă în ele… Realitatea cu care ne confruntăm? Sate întregi sub ape, ploi torenţiale, inundaţii şi frig. Da, frig – la mare, unde trebuia să ne perpelim frumuşel de pe o parte pe alta. Nu pot să spun decât că bine că nu m-am apucat în disperare să-mi pavoazez locuinţa cu aparate de aer condiţionat, cum mă bătea gândul la auzul prognozelor. De mult nu am mai avut o vară atât de răcoroasă ca vara asta “toridă”…

Acum… nu ştiu, ori vremea se uită la meteo şi mai apoi decide să ne facă în ciudă şi să fie exact pe dos, ori s-a dat o lege care spune că de acum prognozele se spun “pe invers”, ori eu nu mai înţeleg nimic. Celebrul “eu cu cine votez” poate la fel de bine să devină “eu ce să mai cred despre vreme?” Ok, pentru temperaturile sucite din iarnă s-a dat vina pe institutul meteo britanic, iar vara cea “răcoroasă” a fost pusă în cârca vulcanului, însă, concret, eu ce fac? Pe ce mă mai bazez? Scot eu în fiecare zi capul pe geam şi mă rotesc – girofar în căutarea norilor, dar când e să plec la mare ce mă fac?

Sunt istorioare simpatice, despre care nu ştim cât de adevărate sunt sau nu, dar care reprezintă adesea elementul de inedit ce stă la originea unui obiect sau trend nou apărut în modă.  Dacă ştiţi voi cât de adevărate sunt, vă rugăm să ne spuneţi şi nouă şi să tranşăm astfel mit urban de realitate, până atunci le înşir aici ca pastile amuzante, taman bune de “dezbătut” cu prietenii (nu uitaţi să le precizaţi însă că nu sunt verificate ):

1. Nasturii de pe manşete
Se spune că ideea coaserii unor nasturi pe manşetă i-a aparţinut lui Frederic al II-lea, care dorea să-şi dezobişnuiască soldaţii de gestul de a se şterge la gură cu dosul mânecii, murdărind astfel manşetele albe. Ordinul a fost să se coasă câte trei nasturi ascuţiţi la vârf pe fiecare manşetă , element care s-a propagat până în prezent la majoritatea sacourilor şi nu numai.

2. Cardigan
Tipul acesta de jachete era purtat de soldaţii britanici în timpul Războiului Crimeii şi numele lor vine de la James Thomas Brudenell, al şaptelea conte de Cardigan, conducător al uneia dintre brigăzile armatei britanice.

3. Poziţionarea diferită a nasturilor (în funcţie de sexe)
Hainele bărbaţilor au nasturii amplasaţi pe partea dreaptă, în timp ce la femei aceştia se găsesc pe partea stângă. Explicaţia ar fi faptul că femeile din înalta societate nu obişnuiau să se îmbrace singure, de aceea nasturii hainelor lor erau poziţionaţi la îndemâna servitorilor (dreptaci).

4. Cravată
Povestea spune că soldaţii croaţi purtau o eşarfă la gât, ca parte decorativă a uniformei lor. Articolul vestimentar s-a propagat la curtea lui Ludovic al XIV-lea, după o vizită a croaţilor şi de acolo începând, a cucerit lumea sub numele de “cravat”, derivat din “Croate – Croatian” (în franceză).

5. Pantaloni, la plural
De unde vine pluralul şi de ce îl folosim? Pentru că astfel de haine (pantaloni, chiloţi, ciorapi) se fabricau iniţial din două bucăţi, câte una pentru fiecare picior, legate ulterior la mijloc. Abia mai târziu au devenit un singur articol vestimentar.

6. Buzunarul cel mai mic
Blugii clasici mai au un buzunar mic în interiorul celui din dreapta… iar funcţia acestuia este disputată între depozitarea monedelor şi păstrarea ceasului (pe vremea când ceasurile erau din cele cu lanţ).

Portrete de oameni conturate din legume, flori, peşti sau diverse obiecte cotidiene??? Poate că nu vă sună cunoscut, însă imaginea din dreapta precis o recunoaşteţi: este folosită foarte des pe afişe sau alte materiale de promovare pentru diverse manifestări culturale (cel mai adesea expoziţii de carte) şi nu numai.

Tabloul se numeşte Bibliotecarul iar autorul Arcimboldo (1527- 1593) – este unul dintre cei mai bizari şi fascinanţi pictori manierişti. Lucrările sale au un stil unic (corespunzând poate mai degrabă curentului suprarealist, al cărui precursor se şi spune că este): portrete realizate parcă în joacă, prin combinarea unor obiecte tipice naturilor moarte. Alegorii ale anotimpurilor (în care iarna vine cu trunchiuri uscate şi câteva lămâi, iar vara cu belşug de fructe şi grâne), sau reprezentări simbolice ale apei (formată din creaturi marine şi având la gât un sirag de perle) şi pământului (din capete de animale), ori chiar tablouri “de descifrat” (prin a căror răsucire se dezvăluie un portret construit din legume)… lista subiectelor sale este variată şi include chiar un portret al împăratului Rudolf al II-lea construit doar din legume, fructe şi flori, în chip de zeu roman al vegetaţiei (Vertumnus).

Pare doar un artist extravagant care nu se lua prea în serios, un spirit ludic, plin de umor, însă în realitate Giuseppe Arcimboldo a fost extrem de popular şi apreciat în timpul vieţii, fiind pictorul curţii imperiale de la Praga (sub împăraţi: Ferdinand I, Maximilian I si Rudolf al II-lea), iar tablourile sale erau adesea cadouri de mare vază dăruite de către familia regală celorlalte curţi imperiale din Europa. De altfel una dintre sarcinile sale era şi organizarea petrecerilor imperiale (era şi decorator, costumier sau scenograf) şi cum era o epocă cu gust pentru  absurd şi bizar, acestea trebuiau să fie cât mai surprinzătoare cu putinţă: fântâni de şampanie, păsări în culori imposibile, teatru, opere de artă şocante, sculpturi şi chiar invenţii tehnice aparte (de exemplu Harpsichord of Color – un soi de orgă cu lumini de culori diferite) – orice era cât mai neobişnuit şi original.

După moartea sa, în mod ciudat, lumea l-a uitat iar stilul său aparte nu a fost preluat de alţi artişti, fiind redescoperit abia la sfârşitul secolului XIX. Chiar dacă a pictat şi tablouri mai “convenţionale” (subiecte religioase), acestea nu sunt prea cunoscute, fiind mai degrabă pierdute în negura timpului – consacrarea lui Arcimboldo vine de la portretele în care gura e a unui peşte, urechea un crocodil, iar nasul o legumă pârguită… lucrările acelea la care te uiţi surprins minute bune şi care te provoacă să le descoperi “obiectele acunse”, ca într-un joc de copii.

Puţine sunt brandurile care reuşesc să insufle respect, pasiune şi loialitate maximă, devenind adevărate lovemarks. Moleskine este unul dintre ele, echivalentul Apple în lumea aparent banală a carneţelelor de scris – la fel ca acesta a generat numeroase soluţii tangenţiale produsului iniţial. Un lovemark implică existenţa unei poveşti impresionante (cu mituri şi poate şi ceva secrete), trebuie să devină memorabil (stârnind simţurile) şi să creeze o conexiune directă, intimă cu utilizatorul, devenind parte esenţială din viaţa acestuia… iar Moleskine le are pe toate acestea:

Scurt istoric

sau povestea impresionantă, cu nume celebre şi trecut aparte

Istoria Moleskine are un trecut glorios pierdut în negura timpului, nume faimoase cu care se mândreşte şi o renaştere spectaculoasă din propria-i cenuşă.

Totul a început în 1997 când o companie italiană a decis să-şi sprijine identitatea noului brand pe gloria numelui Moleskine, reînviind un brand apus. Astfel a preluat din aura de celebritate a faimoaselor “carneţele negre”: carnete produse de o companie mică din Paris, extrem de populare printre artiştii şi intelectualii secolului XIX, denumite astfel din cauza coperţii negre – semn distinctiv. Hemingway, Van Gogh, Picasso, Matisse, Oscar Wide sau Bruce Chatwin se numără printre utilizatorii faimoşi cu care se mândreşte brandul, Moleskine fiind preferatul acestora pentru notarea unor idei sau creionarea unor schiţe rapide.

Din păcate firma producătoare s-a închis în 1986, carneţelul negru revenind pe piaţă în 1997 sub acelaşi nume şi cu aceleaşi caracteristici de bază. Firma milaneză Modo&Modo a fost vândută în 2006 către o companie a Societe Generale, acesta schimbându-i numele în Moleskine srl.

Caracteristici

sau modul prin care devine memorabil

Utilizarea unui “carnet negru” este şi o experienţă senzorială, memorabilă. Calitatea este cuvântul cheie al produsului şi derivă din execuţia manuală, finisajele de calitate, hârtia “acid free” şi controlul fiecărui produs în parte. Aceasta, împreună cu garanţia păstrării caracteristicilor de bază, reprezintă constanta brandului.

Moleskine are un elastic exterior care ţine carneţelul închis, copertă neagră (de cele mai multe ori), colţurile rotunjite, pagini care se deschid la maxim fără a fi nevoie să fie ţinute şi un buzunar interior pentru depozitare. Este foarte uşor de transportat, fiind special gândit în acest sens. Se reinventează în permanenţă, firma lansând mereu noi colecţii sau ediţii speciale care aduc alte inovaţii, având însă mereu grijă să menţină caracteristicile de mai sus, cele care dau specificul produsului.

În prezent se găsesc în mai multe variante, diferite atât prin dimensiuni cât şi prin designul unic al paginilor (adaptat cerinţelor respectivei categorii) sau chiar prin tipul de hârtie folosit (în funcţie de utilizare). Pot conţine, după caz, de la hărţi ale oraşelor şi lista alfabetică a străzilor, până la tabele, etichete autocolante, organizare de agendă (pe zile şi luni) sau buzunare pentru depozitare. În funcţie de model, se pot deschide pe orizontală, pe verticală sau chiar pe latura superioară (la fel ca la carneţelele reporterilor). Sunt destinate impresiilor de călătorie, schiţelor, organizării, notării diverselor idei… sau chiar unor domenii mai aparte, răspunzând unor nevoi specifice (colecţia Passions).

Marcă de succes

sau cum devine parte esenţială din viaţa utilizatorilor

Este un brand indispensabil în viaţa utilizatorilor săi, unul care îi determină să fie mai îndrăzneţi, inovativi, creativi.

Moleskine este de cele mai multe ori asociat cu o doză de elitism, cultură, independenţă, pasiune, flexibilitate şi a reuşit să devină un instrument indispensabil pentru persoanele nonconformiste, adesea cu simţ artistic dezvoltat – acestea identificându-se cu brandul. În jurul mărcii s-a construit o lume fascinantă, utilizatorii formând o adevărată comunitate: se împărtăşesc sfaturi legate de utilizarea carneţelelor (adaptarea lor la nevoile personale), se face artă cu şi pe Moleskine, sau se prezintă o lume întreagă legată de un “carneţel negru”. Un simplu search pe Google va genera nenumărate rezultate, dovadă a faptului că este un brand care inspiră, o marcă extrem de iubită.

Surse foto: aici, aici şi aici.

Orice mişcare înainte presupune şi existenţa unui “mecanism” de propulsie, care de cele mai multe ori stă în ambiţia şi determinarea fiecăruia, corect, însă are la bază negreşit şi un îndrumător. Profesor, părinte, mentor, sau doar înşiruire de evenimente, variantele sunt nenumărate, însă metodele de motivare sunt doar două: şut în fund sau mângâiere părintească pe cap. Şi aici apar cele două tabere, căci fiecare persoană reacţionează mai bine la una sau alta dintre aceste metode.

Personal prefer încurajările, sublinierea elementelor pozitive şi o atitudine în general optimistă, în detrimentul ambiţionării prin ridicarea permanentă a stachetei. Cred mai degrabă în varianta cu “vorba dulce mult aduce” – mi se pare o soluţie eficientă pe termen lung. Da, e nevoie de mai multă răbdare şi rezultatele se vor vedea după mai mult timp, însă vor reprezenta o creştere reală şi, foarte important, una făcută cu plăcere. Este adevărat că dacă urlă cineva la mine sau doar mă intimidează nu numai că voi executa ce mi s-a cerut până la capăt, dar o voi face şi extrem de repede … Nu prea îţi permiţi să greşeşti când cineva îţi vânează punctele slabe. Problema apare tocmai din faptul că vorbim de o situaţie în care eu devin un simplu executant, doar îndeplinesc o sarcină cerută şi nu gândesc prea mult în afara ei pentru că nu mi se cere să o fac. Şi e mai bine să îmi văd de bucăţica mea de treabă, nu cumva să mai primesc o remarcă agresivă sau o penalizare.

Iar acest lucru se aplică în orice situaţie: la muncă – dacă vorbim de un şef dominant, la facultate – unde un profesor poate considera că te motivează dacă te distruge continuu, sau în familie – când partenerul de viaţă e posibil să te toace la infinit. Este clar că productivitatea va creşte în cazul unei persoane care alege să educe sau să conducă prin intimidare şi da, se poate mândri cu disciplina ce domneşte sub comanda sa, însă nu se prea pune problema de creativitate, iniţiativă, loialitate. Este o motivaţie pur externă, căci ei nu i se alătură componenta de auto-motivare, cea în care şi individul îşi propune în mod conştient să facă acel lucru – de cele mai multe ori, în situaţiile îndrumării prin presarea individului, gândurile acestuia se concentrează asupra unei soluţii de “evadare”. Astfel se lovesc două motivări diferite: cea externă, indusă şi cea internă, proprie, fiecare cu interesul său, când cel mai bine ar fi să conlucreze.

“Şutul în fund” înseamnă umilinţă, o lecţie învăţată “the hard way” şi poate merită aplicat în cazul unor situaţii de extremă importanţă, dar nu ar trebui abuzat de el. Eu reuşesc doar să cedez nervos tot scâncind la strugurii ăia acrii, să primesc şi eu o vorbă bună de la ei… aşa că mă întorc frumuşel pe călcâie şi îmi văd de ale mele. Pot exista şi alte locuri, alte persoane care să mă ajute să ajung unde vreau fără să trebuiască să mă simt prost pentru asta. Plus că mă demotivează fantastic să tot aud lucruri negative despre mine şi performanţele mele: la un moment dat frustrările devin prea multe şi ajung să înţeleg că nu se va termina niciodată, mereu va exista un reproş nou.

Îmi este clar că eu nu am veleităţi de Humpty Dumpty, nu merge să mă tot dezasamblezi şi să îmi ceri să mă montez la loc, dar voi? La voi cum e?

Pentru că m-am declarat deunăzi complet deprimată, azi am să îmi permit să visez cu ochii deschişi:

Dacă ar fi să descriu oraşul meu ideal, acesta ar avea dimineţi răcoroase de vară, cu miros de ploaie şi iz de sare. Aş deschide larg ferestrele şi marea m-ar privi din zare, cu imensitatea ei liniştită.

În oraşul meu ideal nu ar fi trafic şi ai putea circula în pace cu tot ce îţi place: maşină, bicicletă, cărucior sau tricicletă. Pe alocuri străzile largi, cu trotuare late şi bine umbrite de copaci bătrâni cu miros de castane şi nuci, ar lua turnuri abrupte, transformându-se în străduţe pietruite, taman bune să te pierzi pe ele. Acolo ar fi diverse localuri, bistrouri cu miros de patiserie aburindă şi cafele proaspete, sau mici magazine cu comori ascunse.

Nu ştiu dacă m-aş saluta cu toată lumea, căci e totuşi un oraş mare, însă oamenii s-ar privi liniştiţi, cu zâmbetul unora care nu se grăbesc nicăieri, dimpotrivă, au tot timpul din lume, iar asta înseamnă şi timp de poveşti şi de “politeţuri”. Orasul viselor mele este o metropolă în toată regula, dar una cu biblioteci, teatre, magazine de tot felul, artizani, cultură multă – un stadion maaare pentru concerte, librării, bistrouri şi piaţete.

În oraşul meu ideal ar fi curat şi multă, multă civilizaţie. Fără afişe pe stâlpi şi bannere pe clădiri, dar cu multe flori şi bănci. Fără zgomote stridente, cu multă linişte şi poate ciripit de păsărele. Fără gropi şi denivelări, doar cu trotuare dreeepte şi străzi perfect asfaltate. Fără canalizări care răbufnesc şi aer condiţionat care picură în capul trecătorilor, dar cu multe fântâni arteziene şi cişmele. Fără ambuteiaje, însă cu multe parcări. Fără praf, mizerii şi ruine: cochet şi îngrijit ca un oraş care se şi ne respectă.

Să mai spun că îl visez child friendly şi plin de variate, colorate şi imense parcuri? Sau că vreau să îi admir clădirile vechi fără să mă minunez cât de în paragină sunt şi fără să mă lovesc de un mamut modern din sticlă şi metal, unul complet nepotrivit în peisaj?

În oraşul meu ideal ar fi o plăcere să trăieşti. Mi-l doresc mare cât să încapă în ele toate visele mele, dar prietenos şi accesibil. Şi mi-ar plăcea în mod deosebit ca dimineaţa să deschid larg geamul, în camera mea să intre miros de ploaie de vară şi mare şi să privesc cum pe străduţa mea trece liniştit un biciclist…

Oraşul vostru ideal cum arată?

Nu îmi place să fac politică. Sunt de părere că fiecare are dreptul la o alegere şi că aceasta trebuie exprimată prin vot şi că dacă nu ai votat (fie el şi vot de blam) nu prea poţi să critici rezultatul… şi cam atât, pe aici se opresc opiniile mele în domeniu. Nu îmi place să îmi dau presupusul şi nici să tai firul în patru încercând să dovedesc logic “care e mai bun”. Fie vorba între noi, pe moment am o părere proastă despre toţi, nici măcar nu prea fac discriminări , dar nu la ideea aceasta îmi doream să ajung, căci aici drumul se cam înfundă cu boscorodeli mărunte în barbă, ci la şanse şi speranţe în prezent. Mai precis, lipsa lor.

Ce mă macină este deznădejdea nemaiîntâlnită care ne şi mă cuprinde. De felul meu sunt muncitoare şi îmi merge mintea suficient cât să îmi spun constant că nu am să mor de foame, am două mâini şi un cap care funcţionează destul de bine, sigur găsesc eu ceva de făcut. Îmi cunosc meseria, sunt serioasă şi învăţ repede la nevoie, aşa că nu mi-am făcut prea mari probleme că nu am să mă descurc cumva – prespectiva pierderii locului de muncă (să zicem) nefiind chiar sfârşitul lumii în ochii mei. OK, că viaţa are suişuri şi coborâşuri şi că inevitabil aveam să dau cu fundul şi de valea cea mai adâncă, e clar, dar mă ştiu luptătoare aşa că îmi ziceam că voi răzbi şi prin asta când va fi să vie, cumva tot îmi câştig eu o pâine şi îmi croiesc un drum.

În continuare am rămas aceeaşi persoană capabilă să muncească şi nu de abilităţile mele am ajuns să mă îndoiesc, ci de viitorul ce ni se aşterne în faţă. Că sunt ei, politicienii de azi, de vină sau că sunt ceilalţi, cei care au fost… puţin mai contează, chestiunea este că nu m-am simţit niciodată în viaţa mea atât de descurajată. Se spune că speranţa moare ultima, iar eu o cam văd cum începe să se stingă liniştită, ca o flacără de lumânare în bătaia vântului.

Viitorul meu nu mai depinde de mine, nu ştiu de cine depinde şi îmi este imposibil să mi-l construiesc. Mă simt descurajată pentru că nu am orizont şi perspective. La vârsta la care am energia şi elanul de a dezvolta planuri ambiţioase, de a lansa proiecte şi a munci pe brânci pentru realizarea lor, eu şi o generaţie întreagă (acea generaţie care ar trebui să ridice economic ţara) stagnăm, paralizaţi. Ne-am strâns arpilie căci nu ne mai permitem să riscăm, trăim doar la minima rezistenţă, cu strictul necesar şi atât. Cum să deschizi acum o afacere, să faci un credit, să mai faci un copil??? E mai sigur – şi da, siguranţă e cuvântul de bază zilele acestea, siguranţă şi precauţie – să rămânem la varianta safe, să nu riscăm. Ne retragem în cochiliile noastre şi ne limităm mişcările la strictul necesar, căci vremurile sunt tulburi şi nimic nu e clar.

Stăm pe nisipuri mişcătoare şi nu avem cum să luăm decizii majore legate de viitor, căci cum mai poţi să îţi construieşti viaţa pas cu pas când regulile jocului se schimbă încontinuu, independent de tine??? Faci o afacere pe baza taxelor de azi, dar mâine sunt altele şi cadrul legal se schimbă brusc… iei un credit şi mâine afli că ai impozite suplimentare, pensia ta e în aer iar locul de muncă se clatină… creşti un copil construindu-i o direcţie în viaţă, însă mâine afli că dă bacalaureatul la toate materiile iar peste doi ani că aveai nevoie şi de note maxime la sport, sau eu mai ştiu ce modificări… şi tot aşa, orizontul e în continuă schimbare şi nu mai ai la ce să te raportezi, pe ce să te bazezi. Inutil să mai spun că nu, nu suntem nici încurajaţi, nici motivaţi.

Am avut de câteva ori ocazia să plec din ţară şi nu am vrut, nu sunt genul care ar putea cu uşurinţă să se transplanteze pe alte ţinuturi, însă de data aceasta am ajuns să mă întreb, să mă gândesc la posibilitatea plecării. Nu pentru că acolo iarba e mai verde ci pentru că aici începe să fie pârjolită. Nu pentru că vreau, nu pentru că mi-o doresc, ci pentru că aici devine din ce în ce mai greu să-ţi clădeşti un viitor în adevăratul sens al verbului a clădi - un deziderat absolul firesc în condiţii de viaţă normale, doar că noi suntem pe nisipuri mişcătoare.

Generaţia bunicilor noştri a fost una de sacrificiu, lovită de vremuri agitate: părinţii au fost şi ei trecuţi la capitolul sacrificii, prinşi cum erau între mai multe epoci mai mult sau mai puţin de aur – speranţa a fost ca noi să avem toate şansele pentru a ne putea ridica şi a ne construi viitorul aşa cum îl visăm… eu una încep să mă simt parte a unei noi generaţii sacrificate şi tot ce mai sper e ca fiul meu să nu fie parte a unei generaţii de sacrificiu, măcar la ei să se încheie lanţul acesta al slăbiciunilor.

Sunt mai multe feluri de a asculta muzica preferată, de departe cea mai curată şi corectă fiind melodia interpretată în studio şi înregistrată, melodia care ajunge la noi aşa cum şi-a dorit artistul să ne-o prezinte, în forma pe care el o consideră “perfectă”. Unele persoane se opresc aici, mulţumite că au parte de ceva frumos, care le bucură sufletul. Altele merg mai departe, uneori chiar la propriu, căci nu de puţine ori entuziaştii pleacă în pribegie prin lume după concertul dorit.

La concerte sunetul nu e sigur acelaşi cu cel din condiţiile “sterile” din studio – simplul fapt că solistul se mişcă pe scenă, depunând un efort face ca interpretarea să aibă de suferit. La aceasta se adaugă şi faptul că se stă de multe ori în picioare, în aglomeraţie, cu numeroase eforturi de a vedea ceva (de obicei monitoarele şi nu scena)…

Şi totuşi eu merg cu mare plăcere la concerte. Poate pentru că adolescenţa mea a inclus mult Guns, Metallica, Manowar etc., într-o perioadă în care aceştia erau monştri sacri ai scenelor din lumea întreagă, fără acces însă în România comunistă şi post-comunistă. Doar de câţiva ani încoace “se poate” şi la noi, iar eu am grijă să recuperez tot ce am pierdut atunci, să văd şi să mă bucur de muzica mea preferată. De ce?

Pentru muzică. E adevărat că interpretarea nu este perfectă, dar este altceva. De multe ori capătă nuanţe noi, adăugiri… trecerile între melodii sunt jucate aparte, sau au intro-uri spectaculoase, ori momente de suspans care entuziasmează mulţimea. Metallica are înainte de Nothing Else Matters un solo de chitară foarte bine amplasat, cu o trecere la primele note ale melodiei care face publicul să explodeze.

Şi pentru că zic de public: o mulţime întreagă cântând versurile melodiei cunoscute, scandând refrenul cu “nerv”… forţa pe care o simţi şi euforia care pluteşte în aer sunt senzaţii greu de reprodus în alte condiţii. Când Rammstein a lansat Du Hast în forţă, a fost nevoie doar ca Lindemann să întindă microfonul spre marea de oameni – cuvintele au izbucnit la unison.

Mai este şi show-ul în sine, un spectacol aparte ce de multe ori merită văzut. Deja majoritatea artiştilor îşi pregătesc minuţios apariţiile, cu efecte speciale deosebite. AC/DC au parcat o locomotivă pe scenă, Iron Maiden au venit cu un Eddie imens iar Rammstein au avut un show incendiar (la propriu), pur şi simplu incredibil, wow!!! Despre sunet ce se mai poate spune: AC/DC au avut concert la Piaţa Constituţiei şi se auzea sigur până pe Moşilor .

Un alt motiv sunt chiar ei, artiştii: îi poţi vedea live, cum (mai) arată, cum le e vocea, cum vorbesc, cum comunică în timpul concertului cu publicul. Unii glumesc, fac diverse gesturi, poante, scenografii chiar… Megadeth s-au prezentat şi au mulţumit publicului foarte frumos la sfârşit, jos pălăria… Eric Adams are o condiţie fizică de invidiat pentru vârsta lui şi o voce super… iar Bruce Dickinson are o energie incredibilă.

Poate mai puţin în ultimul timp, dar este totuşi şi senzaţia de apartenenţă la ceva: în marea de oameni îmbrăcaţi în tricouri negre şi care vorbeşte aceeaşi “limbă” cu tine te simţi înţeles, cunoşti mediul, regulile şi codul – e locul tău la fel de mult cum e şi al lor. E o comunitate ciudată, în care eşti totuşi singur şi ai parte de “interacţiunea” ta personală cu artistului de pe scenă, dar cumva eşti totuşi conectat cu cei din jurul tău, prin muzică.

Concertele au atmosferă. Combinaţia tuturor elementelor de mai sus face “muzica”. Şi da, poate să fie o dezamăgire uneori, însă şi când e bine, e tare bine. Şi e me-mo-ra-bil. E altceva decât albumul ascultat acasă, cu totul altceva. Concertul Metallica de acum doi ani a avut o atmosferă aparte, una incredibilă – nimeni nu se dădea dus, în ciuda ploii mocăneşti care a ţinut tot concertul. Metaliica fost magic , iar Rammstein a fost incredibil şi acesta e motivul pentru care merg la concerte, pentru astfel de amintiri.

Sursa foto.