Fiecare persoană şi fiecare sex până la urmă îşi are hachiţele personale tipice şi fiecare cultură îşi propagă stereotipurile legate de gen, clişeele de notorietate, pe seama cărora se fac nenumărate glume, sau care, mai nou, au ajuns să fie speculate de publicitate. Femeile sunt campioane la astfel de “atribute” personale şi, de ce să nu o recunoaştem, avem câteva pe care nu ştiu dacă le înţelegem măcar noi. Şi da, e vorba de mult umor (şi autoironie) aici… ca să nu ne luăm prea în serios, că şi pe asta se pare că o facem prea des :

Celebra replică “nimic”. Face parte din faimosul dialog: “Ce ai?” (cu varianta “S-a întâmplat ceva?”) şi răspunsul clasic “Nimic” exersat de toate cuplurile de-a lungul istoriei. Cunoscut oricărei femei şi urât probabil din toate fibrele fiinţei lor de către toţi bărbaţii, este răspunsul tipic în vremuri de furtună în relaţie, când norii negri încă mai planează asupra noastră însă noi, femeile, ne încăpâţânăm absurd să ciripim calme că “nu, nu s-a întâmplat nimic”. În fine, ciripim e un eufemism aici, căci replica în sine nu se rosteşte oricum, ci are o adevărată punere în scenă: se ţuguie buzele doct, se coboară vocea cu aproximativ două tonuri şi se focalizează privirea undeva în zare, sau în imediata vecinătate… orice ar fi, e ceva teribil de interesant pentru că ne absoarbe atenţia suficient de mult cât să nu ne uităm la partener. Continuarea? Iubitul se află pe teren minat şi sărmanul o ştie, mai grav este însă că sunt puţine lucrurile pe care le poate face ca să împiedice discursul moralizator care va urma… Nu că nu ar fi un discurs perfect justificat, normal că este , ce ma intrigă este reacţia tipic feminină de a apela iniţial la replica scurtă şi letală.

Pantofii. Relaţia femei – pantofi este una de notorietate. De unde până unde pasiunea aceasta doborâtoare pentru încălţări… nu e clar. Cert este că toate avem dulapurile pline, sau măcar ne visăm în secret o Imelda Marcos. Şi adorăm tocurile, pe cele ascuţite, cât mai lungi şi agresive, adevărate Everest-uri pe care ne cocoţăm cu o perseverenţă demnă de lucruri mai bune, doar pentru că ne fac gambe de gazelă… Care e sursa acestei pasiuni, resortul care ne face să suspinăm în faţa rafturilor de pantofi convinse că avem mare, absolut-incredibil-teribil de urgentă nevoie de încă o pereche, sau decise că trebuie să insistăm să ne rupem picioarele???… Subiectul e controversat, dar, hei, am ajuns şi în poveşti cu pantofii noştri!!! (vezi Cenuşăreasa).

Ah, şi comportamentul similar cu cel al unui dependent de droguri în faţa unei noi prize de cocaină se aplică şi când vine vorba de haine sau cosmetice, iar când vine vorba de bijuterii devenim adevărate coţofene şi ne sclipesc ochii.

Animăluţele mici şi pufoase, diminutivele şi pisiceala. Pun pariu că şi femeile care fac culturism se pisicesc. Ceea ce este fantastic, pentru că e clar că orice (şi subliniez orice) femeie cade victimă fenomenului măcar o dată în viaţă. Şi suspină în faţa unui “căţeluş”, care vaaaaai ce drăguuuuţ esteeeee… Aşa că mă întreb serios dacă nu cumva cuvântul “adorabil” a fost inventat de o femeie. Iar metoda de agăţat având alături un animăluţ sau un copilaş a fost patentată ulterior de bărbaţi, pe baza invenţiei noastre. Da, pare foarte posibil ca numai o femeie să poată născoci aşa concept care include tot ce e pur şi simplu, mmm, generator de diabet … Tot ce e micuţ şi inocent şi pufos şi moale şi drăgălaş ne atrage ce un magnet, iar dacă nu găsim în zonă ceva de diminutivat atunci ne transformăm noi, femei în toată firea, cu studii solide şi cariere impresionante la activ, în “pisicuţe” care vor “pupici”… Serioooos, de ce facem asta????

Logoreea. Vorbim mult, explicăm detaliat, cu celelalte femei ne înţelegem de minune şi putem purta dialoguri – adevărate opere de artă ce se întind la infinit… cu bărbaţii nu ne iese. Ca nişte amatori ce sunt se pierd de la primele două fraze, împleticindu-se în cuvinte şi concepte, după care pas să le mai intre ceva în cap! Şi nu, nu putem să vorbim “mai scurt”, că doar tot ce spunem este important, perfect cântărit şi extrem de justificat în contextul discuţiei. Sau e mai corect spus monologului…?????

Scanner-ul încorporat. Dispozitivul intern care se activează la întâlnirea unei alte femei. Înainte de orice altă reacţie se purcede la o scanare temeinică a modului în care arată, este îmbrăcată şi se poartă respectiva, plus, să nu uităm, foarte important este şi dacă bărbatul cu care este EA îl surclasează pe cel din “garderoba” proprie. După efectuarea tuturor aceste măsurători se etichetează, se îndosariază la categoria socială adecvată şi se tratează conform poziţiei atribuite. Etichetele variază de la inofensivă, până la nasoală, de tolerat, rivală ori alertă maximă!!!!. După caz, se poate frecventa în continuare persoana respectivă sau se va purcede la otrăvirea mediului înconjurător cu “informaţii” despre cât de prost a ieşit “în cărţi”. Ce dacă are o siluetă de nota zece (cu accent pe pieptul generos şi coafura impecabilă), nu vezi IQ-ul egal cu zero???? Şi fusta, fusta aia mini la care te uiţi tu că e super strâmtă, ah, fusta e din colecţia de acum trei sezoane, zău, fata asta nu are pic de stil…

Motivaţiile existente pentru acest comportament sunt variate şi tentante toate: instinct, perpetuarea speciei, dorinţa de protejare, spiritul exacerbat de competiţie… sau, explicaţia mea personală, femeile vin cu un scanner încorporat .

Capriciile şi nehotărârea. Cele două merg mână în mână şi numai o femeie poate ilustra cu adevărat ce înseamnă “capriciu”. Poate să plouă, poate să tune, dacă ei i s-a pus pata s-a terminat, vine direct taifunul, se va răzgândi de n ori pe secundă cu viteza luminii, iar dacă decide să fie şi nehotărâtă atunci dialogul devine cu adevărat absurd. Vrea ceva, dar nu ştie ce vrea, dar sigur vrea ceva şi e clar că dacă nu se întâmplă ce vrea ea, desi nu prea ştie clar ce vrea, o să fie supărată că nu ai ţinut cont de ce vrea, normal! Urmează depresia…

Fenomenul “nu am cu ce să mă îmbrac”. Stai în faţa dulapului cocoşat de atâtea haine, pe pat se mai află un teanc de diverse ţinute scoase cu mari speranţe şi abandonate cu disperare… şi totuşi emiţi concluzia fatidică de mai sus. Tonul? Piţigăiato-deprimat. Buza de jos lăsată. Toate semnele unei depresii maxime sunt la locul lor. E simplu: nimic din ce ai nu se potriveşte noii tale siluete, imaginii pe care vrei să o laşi celorlalţi sau evenimentului la care urmează să participi… ce contează toate orele de shopping intensiv şi vrafurile de cumpărături pe care le aduci mereu acasă??? În mod miraculos orice femeie, oricâte haine ar avea, nu are suficiente. De ce? Păi nu am explicat mai devreme??? E simplu, zău aşa!

Evident că cele de mai sus sunt exagerări. Iar noi, femeile, ştim oricând să dăm un bobârnac amical clişeelor “noastre”, ca să le mai rearanjăm niţel, să nu devină chestiunea monotonă: after all, de pe urma hachiţelor se poate profita: cine să ne certe că ne cumpăram încă o pereche de pantofi, când este ştiut că asta fac femeile …

Popularity: 13% [?]