E clar că sunt persoane cărora pare că le ies toate şi altele care par să se chinuie, dar să nu aibă deloc noroc. Să fie norocul împărţit în mod egal tuturor – sau să însemne că identificarea oportunităţilor şi fructificarea lor are legătură cu modul de a gândi al unei persoane?

Veţi spune că e foarte uşor să vrei să ai noroc şi să se şi întâmple totul conform dorinţelor. Aici ar fi o lungă discuţie şi am putea face referire şi la vestita lege a atracţiei (promovată cu succes şi de filmul “The Secret”). Cu siguranţă că nimeni nu îşi doreşte să sufere, să fie bolnav şi că toţi şi-ar dori să aibă tot ce au nevoie şi tot ce visează. Şi totuşi există multe persoane bolnave şi, desigur, mulţi oameni care au diverse lipsuri: de la o casă de care nu au parte şi până la afaceri care le merg prost. Şi-atunci cum rămâne cu dorinţa? Cu acele speranţe şi, dacă doriţi, rugăciuni arzătoare? De ce unora nu li se îndeplinesc, chiar dacă atrag binele, îl visează, îl doresc cu toată fiinţa lor?

Mi-aduc aminte acum şi de bancul acela cu evreul care în fiecare zi se ruga la Dumnezeu să îi dea un mare câştig la loto. În fiecare zi aceeaşi rugăciune, zi de zi, ani la rând, până într-o zi când Dumnezeu, exasperat de această cerere repetată, îi spune să îşi ia totuşi şi un bilet la loto. Bancul aduce în atenţie din nou două elemente: repetiţia, constanţa în a atinge câte un scop şi acţiunea în a atinge acel scop.

Poate că tocmai de aici vin diferenţele între oameni: unii îşi doresc dar nu fac nimic în acel sens, aşteaptă să le pice după cum se spune, alţii dimpotrivă: îşi doresc ceva, fac din acel lucru un obiectiv şi încep să întreprindă toate acţiunile posibile pentru a îndeplini respectivul obiectiv.

Cumva pe această linie se situează şi concluziile unui nou studiu ale cărui rezultate au fost recent publicate şi care arată că norocul e o stare de spirit. La experimentul realizat pentru acest studiu au pus în faţa aceleiaşi oportunităţi o persoană care se considera norocoasă şi una care nu consideră că are noroc. Persoana care credea despre ea că are noroc a identificat oportunitatea şi a profitat de ea, în timp ce cealaltă persoană a ignorat-o cu graţie. Cu ocazia acestui studiu s-au formulat şi nişte recomandări pentru a avea succes. Pe scurt acestea ar fi:
- observă mâna benefică a destinului pretutindeni;
- păstrează o atitudine deschisă – se consideră că odată stabilit un scop, există mai multe moduri de a-l îndeplini, ca atare a păstra o atitudine deschisă pentru a identifica oportunităţile devine ceva obligatoriu;
- păstrează un ochi deschis pentru situaţii neprevăzute care te pot ajuta să îţi îndeplineşti scopul;
- spune da;
- interiorizează şi eşecurile ca parte a vieţii.

O altă întrebare care îi macină pe mulţi este dacă oamenii se nasc norocoşi. Se pare că anumite trăsături de personalitate şi norocul ar fi influenţate de ciclurile de somn care diferă în funcţie de anotimp şi de asemenea şi de viruşii care variază în funcţie de vreme. S-a remarcat că e cel mai bine ca un copil să fie conceput în august pentru a se naşte în mai, lună care se pare că dă cei mai norocoşi oameni. Puteţi găsi informaţiile complete ale studiului în articolul de pe DailyMail.

Acum vă invit să ducem discuţia şi mai departe: credeţi în această posibilitate ca persoanele născute în anumite luni să fie mai norocoase decât altele? Contează mai mult luna sau ce crezi?

Şi tot ducând mai departe ideea nu am cum să nu aduc în discuţie şi un alt aspect. Acela al educaţiei. Este evident că fiecare om este modelat de părinţi, prieteni şi mediu. Cine este învăţat de mic să păstreze o atitudine deschisă, să fie încrezător este oare mai norocos decât ceilalţi? Sau este mai probabil să identifice oportunităţile?

Vorbim aşadar de noroc sau de perspicacitate în a identifica potenţialele situaţii care pot avea un sfârşit pozitiv pentru o persoană? Voi vă consideraţi norocoşi? Contează norocul sau starea de spirit?

Confortul nu ţine doar de canapeaua de piele, casa cu 20 de camere, maşina de 100 000 de euro, casa de vacanţă din Caraibe (deşi pe asta mi-ar plăcea foarte mult să o am). Confortul ţine în primul rând de starea de spirit şi de cât de împăcat eşti cu tine.

Ne aflăm într-o epocă în care timpul curge mult mai repede decât acum 100 de ani, spre exemplu. Ne dorim mult mai multe şi realizăm că nu sunt destule ore într-o zi. Soluţia cea mai la îndemână ar fi să ne mutăm pe o planetă unde ziua are 26 de ore. Sau 32. Din păcate însă tehnologia care ne va ajuta să facem asta este încă pe tabla de desen. Deci rămâne să facem un compromis.

Cum să facem însă asta? Trebuie să ne împărţim între muncă, familie, prieteni, propriile persoane.

Cel mai mult timp din zi ocupă fară urmă de dubiu munca. Împreună cu drumul dintre casă şi locul de muncă, perioada alocată muncii propriu-zise ocupă cam 10 ore pe zi. Soluţia ar fi să lucrezi de acasă sau să îţi găseşti un job apropiat de casă.

Lucrul de acasă sună extrem de frumos şi de comod şi cunosc oameni extrem de fericiţi făcând asta. Eu însă am avut o problemă. Nu am putut şi pace. După câteva luni de zile simţeam cum încep să mă urc pe pereţi, piticul meu dansa pogo cu propria umbră proiectată pe perete, ziua începea să aibă prea multe ore, noaptea să fie prea neagră, sticla de whiskey prea goală.

Rămâne soluţia unui job apropiat de casă.

Din punct de vedere al remuneraţiei, iar avem o problemă. Cât este suficient? Conform umilelor mele calculce, am ajuns la concluzia că un minimum de confort se obţine după următoarea formulă:

suma necesara cheltuielilor*2 = suma necesara unui minim de confort.

Părerea mea sinceră şi dezinteresată este că asta e cea mai bună formulă. Cel puţin în cazul meu funcţionează.

Apare încă o mică problemă, mai precis, cea a diverselor mici obiecte, electrocasnice sau nu, care îţi oferă confortul şi micile plăceri: frigider (pentru îngheţată, vin, şampanie, cuburi de gheaţă), aragaz (pentru ceaiul cald de dimineaţă, cafeaua revigorantă, supa caldă a mamei, mâncarea arsă accidental), maşina de spălat (poate fi folosită în ipostaze romantice) etc. Problema aici este urmatoarea: cumpărăm totul odată şi apoi ne înglodăm în datorii la bancă sau punem pe hârtie şi cumpărăm luna asta unul şi luna viitoare altul?

Eu personal prefer soluţia numărul 2. Pe termen lung oferă mai mult confort şi pace sufletească, chiar dacă la început nu putem să spălăm decât de mână sau să ne facem cafeaua la soare… ori pe reşou.

Voi cum abordaţi chestiunile acestea?

Nu spun nimănui o noutate dacă spun că sistemul educaţional din România e plin de lipsuri precum o pătură prădată de molii. E suficient să fi trecut prin el pentru a avea oricâte poveşti îngrozitoare vă doriţi. Îşi aminteşte cineva Puiul? Da, acel Puiul de l-am studiat de vreo doua ori până să împlinim 11 ani, în care ni se explica lacrimogen că dacă nu ne ascultăm părinţii, vom fi împuşcaţi de vânători, abandonaţi în frig, urmând să murim loviţi de singurătate şi în chinuri groaznice, ca să citească nişte alţi copii cum se urcă încet dar sigur furnicile pe noi, cu scopul clar de a ne devora rămăşiţele… I-am povestit de curând mamei despre ce era vorba în propoziţie şi s-a speriat un pic. Dar să revenim la ce voiam să vă spun!

Merg mai departe şi declar că educaţia în sine, şi şcoala obligatorie, şi diferitele cursuri extracuriculare, şi cei şapte ani de-acasă nu reuşeşc să ne pregătească pentru viaţă. Mai mult, sunt foarte clar axate pe a ne ţine ani mulţi în şcoală, urmărind nişte rezultate impresionante (diplome şi coroniţe), fără a ne învăţa să facem prea multe. Căpătăm cultură generală, urmată de multe alte generalităţi din facultăţi şi mastere.

Nu sunt împotriva culturii generale, dar cred că nu ne e suficientă. Ar trebui ca în momentul în care ne simţim maturi să ştim să obţinem lucrurile care ne sunt necesare şi pe cele pe care ni le dorim. Asta înseamnă să ştim să facem bani, atâţia câţi ne sunt suficienţi, să ştim să împăcăm cariera cu viaţa personală, să ştim să construim relaţii normale cu ceilalţi, să înţelegem că e important să ne cunoaştem şi implicit să aflăm ce ne face fericiţi. Dar înseamnă să fi avut şi posibilitatea să experimentăm diverse.

Câte standuri de limonadă aţi văzut la noi? Câţi copii se pot lăuda că muncesc? Iar când ar putea munci, câţi sunt încurajaţi să o facă?

Pe de altă parte, câţi ies de pe băncile facultăţii fără să fi avut joburi sau internship-uri şi sunt calificaţi cu adevărat pentru munca pe care urmează să o facă? Asta însemnând şi cunoştinţe şi tehnici adaptate la piaţa locală, nu modele americane, fanceze sau germane care nu se vor aplica în veci la noi…

Câte cursuri de pictură aţi văzut care să vă înveţe cum şi unde să vă vindeţi lucrările? Nu mai vorbesc de enorm de mulţii oameni care nu şi-au descoperit hobby-urile şi habar n-au de fapt ce vor să facă în viaţă…

Ce să mai vorbim despre inteligenţă afectivă, relaţii fireşti şi deschidere sau acceptare? Astea sunt doar nişte cuvinte de care afli în training-uri la job sau prin articole sau pe la psihologi. Şcoala nu pomeneşte nimic despre aşa ceva! Sau parcă au fost câteva scăpări la Cultură civică… Iar acasă… acasă rareori nu suntem afectaţi de rolurile pe care învăţăm că trebuie să le jucăm – ce meserii sunt cele potrivite, ce trebuie să ne placă (vezi lecţii forţate de balet şi concursuri de frumuseţe pentru fetiţe de patru anişori), ce să nu vadă vecinii, ce să nu spunem rudelor, cum să nu ne contrazicem profesorii sau cum să fim mult prea mândri de cine suntem şi să îi desconsiderăm pe alţii.

Din punctul meu de vedere, un sistem educaţional, reprezentat de familie, şcoală şi societate, ar trebui să ne pregătească pentru ceea ce urmează, viaţa de adult. Nu să ne teleporteze acolo dintr-o dată şi să ne lase să ne prindem cu ce se mănâncă amalgamul ăsta complicat din mers!

Dacă aţi putea, voi ce şi cum aţi schimba mai întâi?

Orice mişcare înainte presupune şi existenţa unui “mecanism” de propulsie, care de cele mai multe ori stă în ambiţia şi determinarea fiecăruia, corect, însă are la bază negreşit şi un îndrumător. Profesor, părinte, mentor, sau doar înşiruire de evenimente, variantele sunt nenumărate, însă metodele de motivare sunt doar două: şut în fund sau mângâiere părintească pe cap. Şi aici apar cele două tabere, căci fiecare persoană reacţionează mai bine la una sau alta dintre aceste metode.

Personal prefer încurajările, sublinierea elementelor pozitive şi o atitudine în general optimistă, în detrimentul ambiţionării prin ridicarea permanentă a stachetei. Cred mai degrabă în varianta cu “vorba dulce mult aduce” – mi se pare o soluţie eficientă pe termen lung. Da, e nevoie de mai multă răbdare şi rezultatele se vor vedea după mai mult timp, însă vor reprezenta o creştere reală şi, foarte important, una făcută cu plăcere. Este adevărat că dacă urlă cineva la mine sau doar mă intimidează nu numai că voi executa ce mi s-a cerut până la capăt, dar o voi face şi extrem de repede … Nu prea îţi permiţi să greşeşti când cineva îţi vânează punctele slabe. Problema apare tocmai din faptul că vorbim de o situaţie în care eu devin un simplu executant, doar îndeplinesc o sarcină cerută şi nu gândesc prea mult în afara ei pentru că nu mi se cere să o fac. Şi e mai bine să îmi văd de bucăţica mea de treabă, nu cumva să mai primesc o remarcă agresivă sau o penalizare.

Iar acest lucru se aplică în orice situaţie: la muncă – dacă vorbim de un şef dominant, la facultate – unde un profesor poate considera că te motivează dacă te distruge continuu, sau în familie – când partenerul de viaţă e posibil să te toace la infinit. Este clar că productivitatea va creşte în cazul unei persoane care alege să educe sau să conducă prin intimidare şi da, se poate mândri cu disciplina ce domneşte sub comanda sa, însă nu se prea pune problema de creativitate, iniţiativă, loialitate. Este o motivaţie pur externă, căci ei nu i se alătură componenta de auto-motivare, cea în care şi individul îşi propune în mod conştient să facă acel lucru – de cele mai multe ori, în situaţiile îndrumării prin presarea individului, gândurile acestuia se concentrează asupra unei soluţii de “evadare”. Astfel se lovesc două motivări diferite: cea externă, indusă şi cea internă, proprie, fiecare cu interesul său, când cel mai bine ar fi să conlucreze.

“Şutul în fund” înseamnă umilinţă, o lecţie învăţată “the hard way” şi poate merită aplicat în cazul unor situaţii de extremă importanţă, dar nu ar trebui abuzat de el. Eu reuşesc doar să cedez nervos tot scâncind la strugurii ăia acrii, să primesc şi eu o vorbă bună de la ei… aşa că mă întorc frumuşel pe călcâie şi îmi văd de ale mele. Pot exista şi alte locuri, alte persoane care să mă ajute să ajung unde vreau fără să trebuiască să mă simt prost pentru asta. Plus că mă demotivează fantastic să tot aud lucruri negative despre mine şi performanţele mele: la un moment dat frustrările devin prea multe şi ajung să înţeleg că nu se va termina niciodată, mereu va exista un reproş nou.

Îmi este clar că eu nu am veleităţi de Humpty Dumpty, nu merge să mă tot dezasamblezi şi să îmi ceri să mă montez la loc, dar voi? La voi cum e?

Viaţa de student e în sine minunată, dar experienţa traiului la cămin este una într-adevăr unică, iar cursurile, seminariile şi workshp-urile la care am participat acolo mi-au folosit şi îmi vor folosi pentru tot restul vieţii. Ţin să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au făcut posibil acest curs intensiv pentru mine, dar înainte de a îi enumăra, iată ce am învăţat.

Curs 1. Renovări rapide – Metodă fulger de pregătire

Din momentul în care poposeai în camera de cămin, trebuia să te dumireşti în maxim 5-10 minute ce era de făcut: reparaţii, zugrăvire rapidă, vopsire. Apoi îţi luai colegul sau colega de mânuţă şi vă duceaţi la cumpărături. Dacă urma să petreceţi anul în zona privilegiată Regie-Grozăveşti, Carrefour-ul era aproape. Dacă nu, tough luck! Aveaţi mare nevoie şi de cursul următor.

Tips and tricks – Dacă după patru straturi de lavabilă fata dezbrăcată desenată de foştii locatari încă se vede, nu disperaţi! Aşteptaţi să se usuce lavabila şi nu se va mai vedea. Mă rog, doar în lumină puternică. Dacă în timpul pregătirii zugravitului vopseaua şi o parte din tencuială pică, va trebui să le duceţi lângă ghenă, nu aveţi unde altundeva. A doua zi femeile de serviciu vor înjura de zor, tăceţi mâlc şi nu recunoaşteţi că voi sunteţi de vină. Dacă patul din cămin e rupt tot, puteţi să îl schimbaţi înainte să apară colega ce a întârziat. Eventual folosiţi-vă cunoştinţele să îl mutaţi într-o cameră în care persoana ce îl va primi nu şi-a preluat încă locul.

Curs 2. Gabarit depăşit – elemente introductive

Nu mă refer la vagoane de transport aici, ci la mânuţele voastre. Taxiul e scump pentru studenţi şi dacă vă ia de la gară mai cere şi suprapreţ. O să învăţaţi să căraţi cantităţi imense şi de multe ori vă veţi trezi întrebându-vă dacă nu cumva vi s-au lungit mâinile în anii de studenţie. Nimic nu e prea puţin important pentru a fi cărat când vine vorba de mâncare de acasă, obiecte şi ustensile utile prin cămin, săpunuri şi alte cosmeticale şutite din stash-ul de acasă

Curs 3. Siguranţa personală – tehnici şi metode de supravieţuire

Aurolacii sunt periculoşi. Veţi învăţa deci cum să fugiţi cu nasul strâmbându-se de dezgust când vizitează căminele cu duşuri comune în weekend şi se tund, îşi spală hainele şi altele asemenea. Tot aici veţi învăţa cum să trataţi indivizii dubioşi care ciocănesc la uşă şi vă lasă bileţele semi-ilizibile şi cu greşeli gramaticale conţinând serviciile sexuale pe care le prestează free of charge. Mai mult, veţi învăţa cum să ieşiţi onorabil, nevătămate şi fără a pierde rândul la duş dintr-o discuţie tembelă cu 4-5 petrecăreţi beţi mangă, şi totul în condiţiile care purtaţi doar un prosop…:D

Curs 4. Bazele contabilităţii – economii la sânge

Acest curs este extrem de important şi trebuie să fiţi foarte atenţi! Veţi afla care este cel mai ieftin xerox, care dintre cele multe tipuri de pizza ieftine e cel mai bun şi cel mai mare, unde e berea cea mai ieftină. Apoi vi se va explica frumos că magazinele de lângă cămin sunt doar pentru urgenţe, pentru restul există hipermarketuri. Veţi învăţa utilitatea târgurilor de carte cu reduceri şi a cumpărării manualelor de la cei mai mari sau a xeroxării lor atunci când duce la un preţ mai mic.

Curs 5. Arta fast-food-ului

Pe scurt, veţi învăţa cum să supravieţuiţi cu cantităţi impresionante de mâncare extrem de nesănătoasă. Vă spun sincer că eu una nu am mâncat atâta junk cât am mâncat în facultate nici înainte şi nici chiar după .

Curs 6. Rezistenţa studenţilor la stres – funcţionarea în condiţii extreme

Trebuie clar să vă obişnuiţi să învăţaţi când colegii au musafiri, să dormiţi când alături sunt petreceri, să faceţi duş ca în armată, că mai sunt mulţi la coadă şi vociferează, să integraţi programul de club cu cel de scoală şi eventual cu cel de muncă, să vă duceţi suficient de des pe acasă cât să aduceţi provizii dar să nu rataţi prea multă distracţie de weekend. În general e vorba de dormit pe sponci, adaptare la condiţii anormale de zgomot şi evitarea panicii când e brusc linişte, şi o permanentă cursă contra cronometru.

Lucrurile se mai schimbă şi nu toţi studenţii mai beneficiază acum despre astfel de lecţii practice. M-am gândit că merită însă amintite şi privite acum cu amuzamentul pe care îl merită. Voi ce lucruri interesante aţi învăţat la cămin?

Un nou articol de Ivona Boitan

Stăteam la Unirea în faţa veşnicului loc de întâlniri din Unirea (ar trebui să perceapă taxă pentru asta fiindcă atunci ar însemna că iau şi ei bani pe ceva sănătos) şi aşteptam să vină Oana (Stoica Mujea) să mă ia să mergem prin ţară, cu desaga de cărţi în spinare şi capul plin de idei. În cazul meu, multe din ele s-au dovedit ulterior greşite. Dacă nu uit, revin, dacă uit, asta e, ghinion sau noroc după caz.

Era ora opt dimineaţa şi era înaintea zilelor libere de Rusalii, deci toată lumea se grăbea undeva. Unirea părea o mare parcare fiindcă oriunde te uitai nu vedeai decât maşini. Teoretic mergeau, practic stăteau. Doi poliţişti fluierau, pentru că vorba aceea, ei când vor să fluiere, fluieră! Din pământ din iarbă verde, a apărut o salvare care vroia evident! să treacă. Nino. Nino.

Dar nu avea pe unde. Motiv pentru care toate maşinile au început să claxoneze iar poliţiştii să fluiere. Că ei când vor să fluiere… fluieră! Peste clxoane şi fluierături: nino nino.

Mi-am adus aminte de Trahanache cu “clopoţeii clinchii… clinchii”.

“Iadul e celălalt”. Aşa se spune.

Dar eu cred ca iadul e dimineaţa la ora opt la Unirii, înainte de Rusalii când toată lumea vrea să plece din Bucureşti, mai puţin doi poliţişti care vor să fluiere şi o salvare care vrea să-şi facă datoria… Dacă aş fi avut vreo superputere le băgam fluierul, aşa de la distanţă direct în… cozoroc! Inutil să vă spun că nu ajutau cu nimic. Pe nimeni.

Şi în timpul ăsta, fiind eu stresată fonic la maximum, eu am o problemă cu zgomotele, nu reacţionez deloc bine la ele, m-a năpădit aşa un val de recunoştinţă şi iubire. Faţă de o anumită persoană care mi-a acceptat statutul de om liber. Care scrie dar nu trebuie să fie al locului. Puţini oameni în locul ei ar fi făcut-o…

Datorită ei nu sunt obligată să aud zilnic claxoane şi înjurături. Şi m-am gândit aşa, că Ceauşescu despre care aş spune câteva dar despre morţi numai de bine şi de bine nu am nimic de spus, deci tac, dar Ceauşescu ne-a făcut să nu mai credem în recunoştinţă. “Mulţumesc Partidului” în sus şi “Mulţumesc Partidului “ în jos şi “Mulţumesc iubite Conducător!” şi s-a dus naiba toata ideea de mulţumire şi recunoştinţă.

Când aţi mulţumit, fie şi în gând, cuiva din viaţa voastră? Şi eu o fac extrem de rar. Parcă mi-e greu să spun “mulţumesc, fără tine nu m-aş fi descurcat” sau ceva de genul acesta.

Dar să nu ne facem prea multe mustrări de conştiinţă din cauza asta, că Iisus a făcut bine 10 leproşi şi doar unul i-a mulţumit. Dar eu înclin să cred că doar acela a rămas sănătos. Pentru că o minune odată împlinită trebuie şi menţinută. Şi asta deja depinde de cel asupra căruia s-a “lucrat”. Eu cred că e bine să spunem “mulţumesc”. Cât de des. Fiindcă niciodată nu poate fi prea mult. Şi oricât de grea şi de agitată v-ar fi viaţa, sigur există cineva căruia să-i mulţumiţi pentru ea! Deci hai să facem minunea să persiste!

Ivona Boitan lucreaza din 2000 in publicitate si media. Intre timp a publicat si doua carti – Cu sange rece si albastru si foarte recent, Hotii de timp.

Mă uit la el cum asamblează pentru a n-a oară o piramidă făcută din cilindri şi îi admir răbdarea şi perseverenţa. Nu are nici doi ani şi habar nu are ce înseamnă preseverenţă. Sau răbdare. De fapt, nici măcar nu înţelege concepte ca “prin exerciţiu vei reuşi” sau “munca este brăţară de aur”. Pentru el totul este o joacă iar lumea o acadea mare, colorată, taman bună de descoperit şi râde curios în faţa oricărui obiect nou, mereu dornic să descopere ceva, să rezolve încă o enigmă, să desluşească o altă taină a vieţii.

Ca adulţi pierdem asta, creştem şi ne grăbim să devenim foarte ocupaţi, lipsiţi de spontaneitate, responsabili şi serioşi. Uiăm să ne bucurăm din inimă, să ne bucurăm de moment şi, mai ales, să fim deschişi şi curioşi. Uităm să ne jucăm în timp ce trăim, iar joaca înseamnă lipsă de plictis, infinite surprize, optimism, imaginaţie, creativitate şi o bucurie enormă.

Se apropie 1 Iunie, sărbătoarea copilăriei şi a copilului din noi, iar eu vă propun să regăsim poate cea mai importantă lecţie a copilăriei: jocul. Copiii învaţă prin joc, pentru ei este un lucru cât se poate de serios şi da, de dificil, căci să înveţi să mergi nu e de ici, de colo, aşa că ar trebui să privim eforturile lor cu ceva mai mult respect şi să învăţăm de la ei. Da, lumea adulţilor este una cât se poate de serioasă, iar responsabilităţile sunt altele, însă de ce trebuie să fim atât de crispaţi??? Încrâncenaţi??? Când a devenit învăţatul o chestiune atât de solemnă???

Jocul este instrumentul de formare a copiilor şi dacă ei pot să se bucure cu inima deschisă de culori şi forme şi astfel să şi înveţe că cercul e cel rotund şi da, că el e cel care se rostogoleşte, iată şi de ce sunt roţile întotdeauna rotunde, de ce nu am putea noi să nu ne mai luăm aşa de în serios când mergem la facultate, masterat, bibliotecă, serviciu, specializări…? Să ne regăsim pofta de viaţă, să mai abandonăm griurile alea rezistente la praf şi negrul care subţiază şi să nu uităm să facem lucrurile să fie şi amuzante, în timp ce învăţăm şi muncim, ca nişte adulţi responsabili ce suntem. Poate că suntem plea plini de importanşă, mereu încruntaţi şi concentraţi la “probleme majore ale omenirii”, închişi în lumea noastră ternă a grijilor cotidiente.

Să nu subestimăm jocul, este un lucru cât se poate de serios şi prin el se poate descoperi lumea cu bucurie – iată ceva ce noi adulţii am cam pierdut pe traseu. Socializare, fantezie, imaginaţie, poveşti nemaipomenite, veselie, dexteritate, muşchi (de ce nu?), abilităţi fizice, reuşită, inocenţă, flexibilitate, creativitate, provocare, râs şi iubire – oare cum ar arăta lumea fără joc???

Nosce te ipsum spuneau unii pe vremuri şi era scris la loc vizibil la Templul lui Apollo de la Delphi. Dar câţi se mai preocupă astăzi de a se cunoaşte?

Pierduţi în ritmul alert al existenţei din zilele noastre se pare că mulţi preferă să afle cât mai multe despre ceilalţi (ca să aibă ce povesti mai departe şi mai ales ca să nu se concentreze asupra lor), să se afunde în diverse activităţi care nu le mai lasă deloc vreme în care să fie ei faţă în faţă cu ei.

Desigur că aceste momente de cunoaştere şi re-cunoaştere personală nu se fac în văzul lumii şi nici pentru a te lăuda cu ele ulterior. Să fim serioşi! Doar n-o să spui, când cineva te întreabă “Ce-ai mai făcut?”, “Am stat de vorbă cu mine ieri”!

De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit. Ca să ştim cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.

O cunoaştere obiectivă a propriei persoane devine un atu chiar şi la angajare – ştii ce poţi face, cât de motivat eşti să înveţi mai mult, ce ţi s-ar potrivi, care-ţi sunt minusurile şi desigur ce s-ar putea să te dărâme sau, dimpotrivă, să te ajute să te dezvolţi.

Cunoaşterea personală ajută şi în relaţii – de la cele cu părinţii şi până la cele cu iubitul/iubita şi cu prietenii. E mai uşor şi să alegi prietenii dacă te cunoşti pe tine şi să ajungi să ai în jurul tău acele persoane cu care îţi face o reală plăcere să fii şi nu unii de formă, poate cunoscuţi, populari dar alături de care nu eşti în largul tău.

Destinul personal poate fi aşadar modelat prin autocunoaştere. Nosce te ipsum, află cine eşti cu adevărat. Deseori se spune că aceasta este şi o cale pentru a dobândi înţelepciunea (alături de multe altele, desigur).

Şi totuşi mă uit în jurul meu şi văd cât de multe persoane par pur şi simplu pierdute. Chiar tineri – unii aflaţi în şomaj, alţii chiar cu un loc de muncă stabil, unii singuri, alţii implicaţi într-o relaţie stabilă de ceva vreme. Nu ştiu ce vor să facă – să rămână în România sau să plece; să îşi schimbe locul de muncă; să se mute din oraş; să schimbe casa. Nici măcar nu ştiu dacă persoana de lângă ei e potrivită. Şi ceea ce este deseori mai rău e faptul că astăzi sunt entuziasmaţi de un lucru, peste două zile l-au uitat şi un altul vine la rând.

Apar adevărate crize de identitate – şi oricât de mult aţi dori să zâmbiţi în acest moment, credeţi-mă că am întâlnit persoane aflate în această “etapă” în viaţa lor. Nu mai ştiu pur şi simplu cine sunt şi mai ales ce vor. Că nu ştiu ei poate că ar fi cum ar mai fi. De altfel diagnosticul de “criză de identitate” este pus de medici psihologi. Cum spuneam, că nu au ei o idee foarte clară în ceea ce îi priveşte este o problemă, dar doar a lor. Imaginaţi-vă însă că, dependenţi fiind unii de alţii, astfel de persoane se aflau poate într-o relaţie unde aveau şi un copil. Ce să înţeleagă cei din jurul lor – mai ales dacă pleacă de acasă pentru a se redescoperi? Şi pentru cât timp să îi înţeleagă? Discuţia e lungă, implicaţiile unei astfel de crize sunt iată foarte grave şi nu afectează doar o persoană ci şi pe cei din jurul său.

Câţi sunt însă învăţaţi de mici să se autocunoască? Să se uite în adâncul sufletului lor şi să vadă ce e acolo? Şi câţi încearcă să facă acest lucru în adolescenţă? Dar când sunt pe la 20-25 de ani? Dar pe la 40? Şi de ce nu este această cunoaştere de sine ceva permanent? Unii spun că nu au timp să se mai gândească la ei. Şi totuşi momente ar putea găsi pentru că mulţi petrec şi timp singuri. Să fie cumva o teamă de ce vor descoperi?

Voi cât de bine vă cunoaşteţi? Vă e străin îndemnul nosce te ipsum?

Mi-am petrecut seara de vineri contemplând conceptul de minciună și dacă e sau nu bine să minți. Nu vă neliniștiți, nu am făcut asta singur.

În ziua de azi se face extrem de mare caz apropo de “minciună”. Peste tot auzi “nu suport minciuna”. Nu neg, cel mai des întâlnești politica asta a adevărului absolut la femei. Iar ele tind să o tragă și mai tare către extreme, ba chiar să o considere turnoff.

Hai să analizăm puțin conceptul de minciună.

În primul rând, este omniprezent. Există într-adevăr diferite grade de gravitate, dar fundamental rămâne aceeași minciună.

Minciuna este o necesitate. Nu vă uitati lung și câș. Asta este. De asta s-a născut. Mințim când spunem părintilor că nu avem absențe la școală, mințim atunci când spunem că plătim anumite datorii la timp deși nu ne permitem, mințim atunci când ne scriem un curriculum vitae.

Minciuna oferă senzații tari. Unii oameni în loc să facă bungee, surf, parapantă, mint. Ba chiar au dezvoltat o artă. Iar ei primesc un plus de adrenalină atunci când mint.

Indiferent de motive, minciuna este constantă, omniprezentă, eternă. Unica variabilă este motivul.

De exemplu, mințim pentru a proteja  o anumită persoană de implicațiile adevărului, sau pentru a ne proteja pe noi de aceleași implicații. Mințim pentru a câștiga puțin timp de rezolvare a unei probleme. Mințim pentru a ne putea revanșa mai apoi făcând un mare gest… Și lista continuă. Puteți să o continuați voi.

Sa luăm un exemplu simplu de relație între el și ea. Ea susține sus și tare că nu suportă minciuna de nici un fel. Femeie fiind, minciuna este implicită.

Unde ?

Păi în haine, lenjerie, blugii cu un număr mai mic, tocurile de 10, fard, coafură extensii de păr, operații estetice, tratamente cosmetice, bronz fals.

Noi, bărbații, nu ne plângem, ba chiar ne bucurăm și încurajăm într-o oarecare măsură ce diferă de la caz la caz.

Însă niciodată nu ne auzi spunând “nu suport minciuna”. Din contră. Îi înţelegem scopul și o folosim în diverse forme: “am ieșit la o bere”, “m-am văzut cu un prieten”…

Și uite așa apare standardul dublu, sau mai pe românește ipocrizia, iar scuza de bază este: “am făcut-o pentru tine”. Aceasta scuză funcționează numai într-un singur sens.

Noi, bărbații, nu mintim pentru “voi”, noi mințim pentru alte motive, negre și obscure.

Mesajul pe care încerc să il transmit este: să încercăm cu toții nu mai fim atât de vehemenți în a arunca cu “nu îmi place minciuna” în stânga și în dreapta. Nimeni nu spune adevărul 100%. Nu confundați a spune verde în față cu “sunt foarte sincer”. Adoptați mai bine “adevărul mânuit cu pricepere este cea mai bună minciună”.

Cum zice titlul, e simplu. O să vă împărtăşesc ceva simplu.

Azi m-a sunat prietena mea dragă, cea mai dragă. Şi n-am răspuns, nu puteam. Apoi mi-a scris: “pupici”. Simplu, curat, adevărat. Nu voia nimic special decât să-mi amintească de noi şi de ce avem împreună.

Cât de mult contează lucrurile acestea simple? Pentru mine foarte mult, nu mult. De ceva vreme am impresia că ne dezumanizăm. Se pare că sufletul nu mai cântăreşte aşa mult deşi eu cred că trebuie îngrijit, dichist, răsfăţat şi cu ce oare dacă nu cu bucuria lucrurilor simple? Ştiu că e vorba de viteză, de diferite greutăţi şi necazuri dar de ce să nu ne oprim aşa din când în când şi să privim în interior ca să oferim şi să ne oferim. Şi aici mă refer la acele momente în care bei ceaiul preferat din cana preferată exact aşa cum îţi place, sau de plimbarea în tihnă, sau pur şi simplu momentele în care stai cu tine şi ti-e atât de bine pentru că eşti şi te poţi bucura de fiecare respiraţie. Desigur mai sunt şi acele momente în care oferi şi atunci bucuria e şi mai mare, atunci când vezi licărirea din ochii celor dragi pe care i-ai “gâdilat” în vreun fel.

Acum ca să mă întorc la acel telefon vreau să spun că e atât de simplu să fericeşti pe cineva şi în acelaşi timp te bucură şi pe tine. Poate chiar atunci când încordarea e maximă şi sunt nervi şi vrei să ţipi poate atunci un zambet e mult mai util şi ce dacă nu-l ai pe moment, oferă-l şi-l vei primi (funcţionează, am încercat).

Am întalnit diverşi oameni care îmi ziceau că sunt “atât” de ocupaţi şi că n-au timp pentru asemenea gesturi. Acum să fim serioşi cât durează să oferi un gând special? Vă spun eu: mai puţin de 30 de secunde .

Despre autor:
Miruna: Sunt convinsă că lumea asta ar fi mai bună dacă oamenii ar fi dispuşi să se cunoască pe dinăuntru cu adevărat.