Îi ştiti sigur pe comercianţii aceia care cumpără sau vând diverse şi, pentru a-şi convinge muşterii, strigă din adâncul plămânilor marfa ce îi interesează. Au voci pătrunzătoare, indiferent de tonalitate şi fie trebuie să ştii exact ce spun pentru că ghicitul e imposibil – nici nu ştiţi cât mi-a luat în copilarie să descifrez misteriosul „Fiaaaaare veeeeeeeeechi looooooooom!”, fie este atât de clar că nu-ţi mai poţi scoate ţipătul din minte mult timp.

La ţară se deplasau alene cu căruţele strigând ce îi interesa. Unii vindeau, alţii cumpărau, alţii făceau schimb, de exemplu dădeau mere pe porumb. La bloc nu prea merge cu căruţa, mai ales pe aleile înguste dintre construcţii, aşa că târăsc un căruţ mai mult sau mai puţin vechi şi încăpător cu o viteză mai ceva ca a melcului, strigând de zor.

Ţipetele astea te ajung în cel mai îndepărtat cotlon al apartamentului, te trezesc din cel mai adânc somn şi repetiţia lor aproape identică te poate enerva dacă o auzi pentru prea mult timp. Dacă respectivul comerciant îşi începe recitarea dintr-o dată fix lângă fereastra ta, e de preferat să nu ţii nimic în mână.

Obiceiul mi se pare fascinant şi plin de culoare. Plus că e mult mai amuzant de când am şi descoperit ce zic. Există însă o singură chestie care îi strică tot farmecul – momentul ales de unii, nu tocmai puţini: ori după-amiaza, ori extrem de dimineaţă, de preferat în weekend, când mai toată lumea se odihneşte. Şi să fii trezit brusc cu un „Muuureeeee! Mure de păduuureee!” fix atunci când sperai la câteva minute în plus de somn nu e deloc fascinant.

Având în vedere că persoana cu pricina s-a învârtit în cerc printre aceleaşi blocuri pentru peste 30 de minute fără să se oprească din recitat pentru ca apoi să dispară brusc, sunt tentată să spun că nu a convins pe nimeni. Probabil că e o lecţie pe acolo despre vâzări, momentul ales şi faptul că sâmbata şi nu duminica e zi de piaţă, dar şocul trezirii mi-a încetinit neuronii… Vouă cum vi se par practicile astea? Ce rime sau strigăte de război (vânzare) aţi descoperit?

P.S. S-au întors murele…

Sunt istorioare simpatice, despre care nu ştim cât de adevărate sunt sau nu, dar care reprezintă adesea elementul de inedit ce stă la originea unui obiect sau trend nou apărut în modă.  Dacă ştiţi voi cât de adevărate sunt, vă rugăm să ne spuneţi şi nouă şi să tranşăm astfel mit urban de realitate, până atunci le înşir aici ca pastile amuzante, taman bune de “dezbătut” cu prietenii (nu uitaţi să le precizaţi însă că nu sunt verificate ):

1. Nasturii de pe manşete
Se spune că ideea coaserii unor nasturi pe manşetă i-a aparţinut lui Frederic al II-lea, care dorea să-şi dezobişnuiască soldaţii de gestul de a se şterge la gură cu dosul mânecii, murdărind astfel manşetele albe. Ordinul a fost să se coasă câte trei nasturi ascuţiţi la vârf pe fiecare manşetă , element care s-a propagat până în prezent la majoritatea sacourilor şi nu numai.

2. Cardigan
Tipul acesta de jachete era purtat de soldaţii britanici în timpul Războiului Crimeii şi numele lor vine de la James Thomas Brudenell, al şaptelea conte de Cardigan, conducător al uneia dintre brigăzile armatei britanice.

3. Poziţionarea diferită a nasturilor (în funcţie de sexe)
Hainele bărbaţilor au nasturii amplasaţi pe partea dreaptă, în timp ce la femei aceştia se găsesc pe partea stângă. Explicaţia ar fi faptul că femeile din înalta societate nu obişnuiau să se îmbrace singure, de aceea nasturii hainelor lor erau poziţionaţi la îndemâna servitorilor (dreptaci).

4. Cravată
Povestea spune că soldaţii croaţi purtau o eşarfă la gât, ca parte decorativă a uniformei lor. Articolul vestimentar s-a propagat la curtea lui Ludovic al XIV-lea, după o vizită a croaţilor şi de acolo începând, a cucerit lumea sub numele de “cravat”, derivat din “Croate – Croatian” (în franceză).

5. Pantaloni, la plural
De unde vine pluralul şi de ce îl folosim? Pentru că astfel de haine (pantaloni, chiloţi, ciorapi) se fabricau iniţial din două bucăţi, câte una pentru fiecare picior, legate ulterior la mijloc. Abia mai târziu au devenit un singur articol vestimentar.

6. Buzunarul cel mai mic
Blugii clasici mai au un buzunar mic în interiorul celui din dreapta… iar funcţia acestuia este disputată între depozitarea monedelor şi păstrarea ceasului (pe vremea când ceasurile erau din cele cu lanţ).

Portrete de oameni conturate din legume, flori, peşti sau diverse obiecte cotidiene??? Poate că nu vă sună cunoscut, însă imaginea din dreapta precis o recunoaşteţi: este folosită foarte des pe afişe sau alte materiale de promovare pentru diverse manifestări culturale (cel mai adesea expoziţii de carte) şi nu numai.

Tabloul se numeşte Bibliotecarul iar autorul Arcimboldo (1527- 1593) – este unul dintre cei mai bizari şi fascinanţi pictori manierişti. Lucrările sale au un stil unic (corespunzând poate mai degrabă curentului suprarealist, al cărui precursor se şi spune că este): portrete realizate parcă în joacă, prin combinarea unor obiecte tipice naturilor moarte. Alegorii ale anotimpurilor (în care iarna vine cu trunchiuri uscate şi câteva lămâi, iar vara cu belşug de fructe şi grâne), sau reprezentări simbolice ale apei (formată din creaturi marine şi având la gât un sirag de perle) şi pământului (din capete de animale), ori chiar tablouri “de descifrat” (prin a căror răsucire se dezvăluie un portret construit din legume)… lista subiectelor sale este variată şi include chiar un portret al împăratului Rudolf al II-lea construit doar din legume, fructe şi flori, în chip de zeu roman al vegetaţiei (Vertumnus).

Pare doar un artist extravagant care nu se lua prea în serios, un spirit ludic, plin de umor, însă în realitate Giuseppe Arcimboldo a fost extrem de popular şi apreciat în timpul vieţii, fiind pictorul curţii imperiale de la Praga (sub împăraţi: Ferdinand I, Maximilian I si Rudolf al II-lea), iar tablourile sale erau adesea cadouri de mare vază dăruite de către familia regală celorlalte curţi imperiale din Europa. De altfel una dintre sarcinile sale era şi organizarea petrecerilor imperiale (era şi decorator, costumier sau scenograf) şi cum era o epocă cu gust pentru  absurd şi bizar, acestea trebuiau să fie cât mai surprinzătoare cu putinţă: fântâni de şampanie, păsări în culori imposibile, teatru, opere de artă şocante, sculpturi şi chiar invenţii tehnice aparte (de exemplu Harpsichord of Color – un soi de orgă cu lumini de culori diferite) – orice era cât mai neobişnuit şi original.

După moartea sa, în mod ciudat, lumea l-a uitat iar stilul său aparte nu a fost preluat de alţi artişti, fiind redescoperit abia la sfârşitul secolului XIX. Chiar dacă a pictat şi tablouri mai “convenţionale” (subiecte religioase), acestea nu sunt prea cunoscute, fiind mai degrabă pierdute în negura timpului – consacrarea lui Arcimboldo vine de la portretele în care gura e a unui peşte, urechea un crocodil, iar nasul o legumă pârguită… lucrările acelea la care te uiţi surprins minute bune şi care te provoacă să le descoperi “obiectele acunse”, ca într-un joc de copii.

Un nou articol de Valentina Roman

Vara este anotimpul perfect în care se pot îmbina maiestuos dezvoltarea personală, cunoașterea și timpul liber. Este vremea ieșirilor cu prietenii, a activităților în aer liber, a concertelor și a evenimentelor culturale. Tocmai în cadrul unei expoziții mi-a fost dat să cunosc operele Ceciliei Cuțescu-Stork, iar acestea m-au provocat să aflu mai multe despre ea. Să trec dincolo de picturile decorative, de pastelurile grațioase sau de lucrările de un caracter narativ inconfundabil. Mi-am propus să descopăr povestea autorului, a doamnei remarcabile care le-a creat și despre care vreau să vă vorbesc astăzi: Cecilia Cuțescu-Stork.

“Arta pentru mine nu e o profesiune sau un meșteșug, e o nevoie lăuntrică de exprimare a sentimentelor… Pentru mine pictura n-a fost doar o vocație, ci o imensă, copleșitoare pasiune: pictam din bucurie, din instinct, așa cum cântă o pasăre, sau cum muncește o furnică” spunea aceasta plină de modestie.

Fiică a unui funcţionar de poştă, a urmat cursurile liceale la „Şcoala Centrală” din Bucureşti şi pictura, ca bursier al statului român, la Academia de Pictură din München, „Damenakademie”, la „Académie Julian” din Paris şi la École des Beaux Arts. În 1909 s-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, fiul fondatorului şcolii de sculptură din România. Odată intrată în această familie, ea a preluat din meticulozitatea și consțiinciozitatea în lucru a soțului ei, cei doi reprezentând un tandem foarte valoros al artei românești. A fost desemnată să amenajeze secţia de artă plastică şi decorativă la Expoziţia de la Barcelona. I s-a propus să facă parte din juriul Salonului Oficial din Bucureşti. A fost prima femeie din România care a realizat pictură murală: holul Băncii Marmorosch-Blank, lucrările numite Industrie, agricultură şi comerţ şi Istoria negoţului român de la Academia de Ştiinţe Economice. A pictat sau desenat peisaje, portrete sau diverse nuduri pe care le-a tratat nu ca expresie a senzualității trupului feminin, ci ca spiritualitate. Dacă la începutul activității sale artista era atrasă mai ales de latura dureroasă a vieții, de aspectele pesimiste ale acesteia, cu trecerea timpului compozițiile au prins încredere și speranță. Din 1916, a devenit profesoară la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, fiind astfel prima femeie din Europa care a îndeplinit această funcție la o instituție de învățământ de stat, un fapt demn de mândrie pentru cultura românească. De asemenea, artista a deținut un rol importat în societate nu doar prin opera sa, ci și prin implicarea ca membru fondator al Asociaţiei pentru Emanciparea Politică şi Civilă a Femeilor din România: „Sunt măgulită când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs, o creaţie a artelor româneşti. Atunci ştiu că am făcut ceva pentru patria mea şi mulţumirea îmi dă aripi să încerc mereu alte lucrări”.

În final, vă recomand cu mare drag o vizită la Muzeul Frederik și Cecilia Storck de pe strada Vasile Alecsandri, numărul 16 unde clădirea de un roșu pompeian vă așteaptă să își spună povestea. Ce poate fi mai frumos pe o ploaie caldă de vară decât o plimbare printre sculpturi din marmură, bronz şi lemn, picturi, grafică, numismatică şi opere de artă ale unor celebri pictori români de la începutul secolului XX?

Mai multe informaţii despre Cecilia Cuțescu – Storck puteţi citi în lucrarea lui Marin Mihalache, Cecilia Cuțescu – Storck, Editura Meridiane, București, 1969.

Sursa foto

Valentina Roman – Fire optimistă, organizată şi întreprinzătoare, am căutat întotdeauna să aduc un suflu nou în ceea ce fac şi să dovedesc încrederea pusă în mine. De aceea, proiectele în care am fost implicată au preluat o parte din dorinţa de a atinge perfecţiunea prin inovaţie şi responsabilitate faţă de partener. Îmi plac, şi caut să am aproape, oameni deschişi, veseli, creativi şi capabili să-şi comunice ideile într-o manieră elegantă şi plină de bun simţ. Ador să mă implic în cât mai multe proiecte, cărora le dăruiesc din timpul meu, iar pasiunile: filmele vechi, călătoriile şi poveştile Bucureştiului de altădată îmi sunt de mare ajutor, fiindu-mi şi sursă de inspiraţie. O notă a bunului gust şi a pragmatismului, într-o epocă în care detaliile par că nu mai contează. Îmi puteti citi jurnalul pe: http://valentina-roman.blogspot.com

În seria “Românce remarcabile” sunt prezentate
- Sarmiza Bilcescu – Prima femeie doctor în drept din lume
- Elena Caragiani-Stoenescu – Prima Aviatoare din România
- Iulia Hasdeu – figură marcantă a culturii noastre
- Maria Rosetti - prima femeie ziarist din România

În seria “Românce remarcabile” sunt prezentate
- Sarmiza Bilcescu – Prima femeie doctor în drept din lume
- Elena Caragiani-Stoenescu – Prima Aviatoare din România
- Iulia Hasdeu – figură marcantă a culturii noastre

Un nou articol de Valentina Roman

Nu putem continua seria “Româncelor remarcabile fără a o menționa pe Maria Rosetti, prima femeie ziarist din România. Dincolo de această titulatură, putem spune că aceasta a reprezentat mult mai mult pentru țara noastră. Din corespondența familiei Brătianu aflăm despre Maria Rosetti că era o femeie “oacheșă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria bine cu însuflețire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea și îl împrăștia în jurul ei. Cu puține obiecte rânduia o cameră de-ți era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai că a prăpădit stofa, dar ieșea ceva grațios și îi punea o mică garnitură care o deosebea de toate celelalte.”

Cu toții cunoaștem pictura lui C.D. Rosenthal, “România revoluţionară”, dar puțini știu că Maria Rosetti a fost modelul autorului ei. O muză nu doar pentru revoluționari în sine sau pentru lumea artistică, ci și pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Foarte probabil, lui Rosenthal i-a încolțit ideea contopirii figurii Mariei Rosetti cu ideea libertății de neam în momentul în care revoluționarii de la 1848 erau urmăriți pentru a fi arestați. Ea le-a fost alături îndrumându-i pe Dunăre cu fiica de câteva luni în brațe, pe care o botezase Liberté Rosetti. O modalitate de a marca și mai mult apartenența la un neam care lupta pentru libertatea de exprimare. “Mama Rose”, cum era denumită de către Sabina Cantacuzino sau “Gitana” cum era strigată de către Ion C Brătianu și Alex. Golescu a fost nu doar un redactor de succes, ci și editoarea publicaţei Mama şi copilul, revistă literară săptămânală în care se publicau articole şi traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicații Maria Rosetti deținea și o rubrică dedicată corespondenței cu micii cititorii în care aceștia primeau sfaturi la problemele pe care le prezentau cu atâta naivitate în scrisorile trimise redacției. Întreaga viață de publicist și-a dedicat-o intereselor naționale, militând pentru ideea de maternitate și organizând diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul Naţional Liberal Voinţa Naţională, care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile femei românce din generația ei, ea fiind și unul dintre personajele romanului “Un om între oameni” de Camil Petrescu. Mai multe detalii găsiţi în volumul Sabinei Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1993.

Sursa foto

Valentina Roman – Fire optimistă, organizată şi întreprinzătoare, am căutat întotdeauna să aduc un suflu nou în ceea ce fac şi să dovedesc încrederea pusă în mine. De aceea, proiectele în care am fost implicată au preluat o parte din dorinţa de a atinge perfecţiunea prin inovaţie şi responsabilitate faţă de partener. Îmi plac, şi caut să am aproape, oameni deschişi, veseli, creativi şi capabili să-şi comunice ideile într-o manieră elegantă şi plină de bun simţ. Ador să mă implic în cât mai multe proiecte, cărora le dăruiesc din timpul meu, iar pasiunile: filmele vechi, călătoriile şi poveştile Bucureştiului de altădată îmi sunt de mare ajutor, fiindu-mi şi sursă de inspiraţie. O notă a bunului gust şi a pragmatismului, într-o epocă în care detaliile par că nu mai contează. Îmi puteti citi jurnalul pe: http://valentina-roman.blogspot.com

Anul trecut în mai m-am delectat cu o săptămână petrecută în Sardinia. A fost minunat, plaje pustii, soare mult, apă suficient de caldă cât să faci o baie scurtă. Eram clar în afara sezonului, dar parcă tot îmi părea prea pustiu totul. Vorbind cu “ghida” noastră care locuia de ceva ani buni pe insula, am elucidat misterul liniştii şi numărului mic de turişti. Majoritatea plajelor din Sardinia, private sau nu, sunt ascunse bine. Drumurile către ele sunt mici, nu există indicatoare, iar turiştii nu sunt încurajaţi să le descopere. Rezultatul? Intimitate, sunet difuz al valurilor şi plaje extrem de populare şi mult prea aglomerate în alte părţi.

Soluţiile pentru a ajunge în locurile idilice? Ori sunteţi suficient de norocoşi să cunoaşteţi pe cineva de pe insulă, ori aveţi gazde extrem de drăguţe care să vă îndrume, întrebaţi insistent prin localităţile în care sunteţi cazaţi, sau vă aventuraţi cu harta în mână. Cel mai uşor e să aveţi un ghid “din interior”, dar orice rezolvare aţi alege, o maşină e necesară.

Mare atenţie! Nevăzând niciun indicator, e foarte posibil să păţiţi ca mine şi să nu ştiţi cum se numesc plajele respective Oricum ar fi, merită efortul! După parcurgerea unor cărări şerpuite veţi descoperi mici bijuterii. Şi oricând se aglomerează prea tare, puteţi pleca în altă parte. Sunt atât de multe posibilităţi încât nu va trebui să vă duceţi de două ori în acelaşi loc, nici dacă vă duceţi de două ori pe zi la plajă, şi asta fără a vă îndepărta la mai mult de o oră de locul în care sunteţi cazaţi.

Apropo de cazare, vă recomand cu drag pensiunile răspândite pe insulă. Unele la fel de greu de găsit precum plajele, sunt nişte minunăţii întinse printre dealuri, cu piscină, grădini imense şi privelişti numai bune de fotografiat, pictat, sau descris pe hârtie…

Încă o ultimă sugestie, bazată pe secretele împărtăşite de prietena mea! Nu vă speriaţi dacă sunteţi analizaţi insistent când sunteţi pe plajă. Sardinienii au obiceiul acesta, mai ales tinerii! Aspectul fizic e uneori mult prea important, iar bărbaţii ştiu foarte bine ce e celulita! Poate fi supărător, pe de altă parte însă, dacă sunteţi singuri, puteţi admira “priveliştea” în voie!

Sunt mai multe feluri de a asculta muzica preferată, de departe cea mai curată şi corectă fiind melodia interpretată în studio şi înregistrată, melodia care ajunge la noi aşa cum şi-a dorit artistul să ne-o prezinte, în forma pe care el o consideră “perfectă”. Unele persoane se opresc aici, mulţumite că au parte de ceva frumos, care le bucură sufletul. Altele merg mai departe, uneori chiar la propriu, căci nu de puţine ori entuziaştii pleacă în pribegie prin lume după concertul dorit.

La concerte sunetul nu e sigur acelaşi cu cel din condiţiile “sterile” din studio – simplul fapt că solistul se mişcă pe scenă, depunând un efort face ca interpretarea să aibă de suferit. La aceasta se adaugă şi faptul că se stă de multe ori în picioare, în aglomeraţie, cu numeroase eforturi de a vedea ceva (de obicei monitoarele şi nu scena)…

Şi totuşi eu merg cu mare plăcere la concerte. Poate pentru că adolescenţa mea a inclus mult Guns, Metallica, Manowar etc., într-o perioadă în care aceştia erau monştri sacri ai scenelor din lumea întreagă, fără acces însă în România comunistă şi post-comunistă. Doar de câţiva ani încoace “se poate” şi la noi, iar eu am grijă să recuperez tot ce am pierdut atunci, să văd şi să mă bucur de muzica mea preferată. De ce?

Pentru muzică. E adevărat că interpretarea nu este perfectă, dar este altceva. De multe ori capătă nuanţe noi, adăugiri… trecerile între melodii sunt jucate aparte, sau au intro-uri spectaculoase, ori momente de suspans care entuziasmează mulţimea. Metallica are înainte de Nothing Else Matters un solo de chitară foarte bine amplasat, cu o trecere la primele note ale melodiei care face publicul să explodeze.

Şi pentru că zic de public: o mulţime întreagă cântând versurile melodiei cunoscute, scandând refrenul cu “nerv”… forţa pe care o simţi şi euforia care pluteşte în aer sunt senzaţii greu de reprodus în alte condiţii. Când Rammstein a lansat Du Hast în forţă, a fost nevoie doar ca Lindemann să întindă microfonul spre marea de oameni – cuvintele au izbucnit la unison.

Mai este şi show-ul în sine, un spectacol aparte ce de multe ori merită văzut. Deja majoritatea artiştilor îşi pregătesc minuţios apariţiile, cu efecte speciale deosebite. AC/DC au parcat o locomotivă pe scenă, Iron Maiden au venit cu un Eddie imens iar Rammstein au avut un show incendiar (la propriu), pur şi simplu incredibil, wow!!! Despre sunet ce se mai poate spune: AC/DC au avut concert la Piaţa Constituţiei şi se auzea sigur până pe Moşilor .

Un alt motiv sunt chiar ei, artiştii: îi poţi vedea live, cum (mai) arată, cum le e vocea, cum vorbesc, cum comunică în timpul concertului cu publicul. Unii glumesc, fac diverse gesturi, poante, scenografii chiar… Megadeth s-au prezentat şi au mulţumit publicului foarte frumos la sfârşit, jos pălăria… Eric Adams are o condiţie fizică de invidiat pentru vârsta lui şi o voce super… iar Bruce Dickinson are o energie incredibilă.

Poate mai puţin în ultimul timp, dar este totuşi şi senzaţia de apartenenţă la ceva: în marea de oameni îmbrăcaţi în tricouri negre şi care vorbeşte aceeaşi “limbă” cu tine te simţi înţeles, cunoşti mediul, regulile şi codul – e locul tău la fel de mult cum e şi al lor. E o comunitate ciudată, în care eşti totuşi singur şi ai parte de “interacţiunea” ta personală cu artistului de pe scenă, dar cumva eşti totuşi conectat cu cei din jurul tău, prin muzică.

Concertele au atmosferă. Combinaţia tuturor elementelor de mai sus face “muzica”. Şi da, poate să fie o dezamăgire uneori, însă şi când e bine, e tare bine. Şi e me-mo-ra-bil. E altceva decât albumul ascultat acasă, cu totul altceva. Concertul Metallica de acum doi ani a avut o atmosferă aparte, una incredibilă – nimeni nu se dădea dus, în ciuda ploii mocăneşti care a ţinut tot concertul. Metaliica fost magic , iar Rammstein a fost incredibil şi acesta e motivul pentru care merg la concerte, pentru astfel de amintiri.

Sursa foto.

Lascăr este un restaurant situat în zona Izvorul Rece (Dimitrie Racoviţă 18), unul dintre acele localuri construite într-o casă veche şi care îşi tot  schimbă “locatarul”. Înainte se numea altfel şi parcă avea mâncare mai mult italienească, nu mai ştiu sigur, însă e cert că acum zarurile au căzut bine: bucatarie traditională românească şi internaţională, cu accent pe prima.

Aici poţi mânca, de poftă, o salată de vinete excelentă şi o fasole bătută tare bună… iar dacă ai inspiratia să ceri un platou cu “de toate”, zic eu că ai tras lozul cel mare. Şi acesta e doar aperitivul… Noi am ales peşte mai departe, însă meniul cuprinde şi alte tentaţii din zona iahniilor, tochiturilor sau preparatelor la ceaun.

Mâncarea este bună, principalul motiv pentru a vizita restaurantul – dacă vă e dor de un preparat tradiţional românesc probabil că aici îl veţi găsi. Porţiile sunt măricele iar preţurile medii. Serviciul este prompt şi puteţi cere recomandari sau detalii suplimentare – le veţi primi rapid. Atmosfera este de vilă veche: multe camere cu tavan înalt şi stucaturi, mobilier simplu, masiv, închis la culoare… şi o terasă umbrită alături. Deşi se doreşte ceva prietenos şi intim, senzaţia e de “puţin rigid”.

Nu excelează şi nu iese în evidenţă cu ceva aparte, dar este o alegere bună pentru preparate pe care eu nu mi le fac singură acasă: o saramură de crap sau hamsii, zacuscă, bulz… sau o plăcintă cu brânză. Ca bonus, vă recomand să încercaţi salatele cu ţelină – au mai multe variante şi sunt tare bune.

Site restaurant: aici.

Localnicii le numesc “pietrele care cresc”, “dorobanţi” sau “balatruci”, însă numele lor ştiinţific este “trovanţi” (nume specific literaturii geologice române). Credinţa locului spune că atunci când sunt udate, aceste pietre cresc asemeni unor fiinţe vii – din nisipul umed apărând mici formaţiuni sferice sau elipsoidale, ca nişte pui ai rocilor neclintite.

Trovanţii sunt formaţiuni geologice cunoscute sub numele de concreţiuni grezoase, întâlnite în întreaga lume (SUA, Africa de Sud, Australia, Egipt, Peru, Rusia, Franţa, China, Spania etc.). De la ţară la ţară diferă mult ca mărime, forme, consistenţă şi culoare. Originile lor sunt controversate, vorbindu-se de o vechime de 6,5 milioane de ani. Plecând de la dimensiuni de câţiva centimetri, pot ajunge până la 10 metri şi cântăresc chiar şi câteva tone. Sunt roci bizare, neobişnuite, cu forme ieşite din comun, folosite adesea ca elemente decorative, sau ca pietre de mormânt (pe vremuri), o părticică de mister şi inedit.

În România se găsesc în număr mare mai ales în judeţul Vâlcea – aici există şi un muzeu dedicat lor, o rezervaţie naturală de 1,1 hectare aflată lângă satul Costeşti. Rocile au o estetică deosebită: construcţii organice aparte, în special elipsoidale, dar şi falice, ori noduroase, sau alăturări mamă-pui, alipiri sub forma cifrei opt, repetiţii, tuberculi, forme ce amintesc adesea chiar de sculpturile lui Brâncuşi.

Teoria creşterii lor nu a fost confirmată ştiinţific şi până la o concluzie clară nu poate fi decât alăturată tuturor celorlalte supoziţii legate de rocile misterioase… şi sunt câteva extrem de neobişnuite:

- se spune că sunt o formă de trecere de la structura minerală la cea vegetală, de aici şi posibilitatea de a creşte, dar şi “rădăcinile” – sau formaţiuni similare lor ce se găsesc la unele dintre roci. De asemenea, se mai spune că secţiunea unei astfel de pietre prezintă inele de creştere similare unui trunchi de copac;

- o teorie afirmă că ar fi “zămislite” de şocuri seismice de intensitate mai mare şi că, în timpul unui cutremur, nisipul îmbibat cu soluţii de carbonaţi se tasează în forme aparte, în funcţie de forţele de atracţie şi de efectul dat de gravitaţie;

- o altă teorie afirmă că se formează pornind de la un element natural: un os sau un fragment de cochilie de scoică… pe principiul perlelor;

- s-a susţinut chiar că ar fi de origine extraterestră şi că ar emite energii negative. Se pare că localnicii care au luat astfel de pietre pentru a îşi decora curtea casei nu se simt confortabil în preajma lor, iar tradiţia este că trebuie să te porţi frumos cu ele, pentru a nu îţi face rău;

- despre creşterea lor s-a susţinut chiar şi că ar fi un proces de durată, având o rată de depunere de aproximativ 4-5 cm în 1200 ani;

- datorită formei lor adesea ovale, au fost consideraţi de multe ori ca fiind “ouă de dinozauri”.

Sursa foto aici.

Se apropie vacanţa şi probabil că oricine îşi doreşte să plece undeva, fie şi numai pentru câteva zile. Unde te cazezi?

Cea mai cunoscută variantă este probabil hotelul. De la existenţa unor lanţuri hoteliere despre care se ştie că oferă servicii similare în întreaga lume (facilitând astfel alegerea) şi până la hoteluri mai mici, fie în centru, fie la periferie sau în zone pitoreşti, hotelurile devin alegerea multor persoane. Ele devin şi soluţia perfectă mai ales dacă doreşti să ai parte de servicii de calitate şi să nu prea faci nimic în vacanţă. Un mic dejun inclus – poate şi alte mese disponibile la restaurant – curat în cameră şi apoi servicii în funcţie de dorinţe şi evident de disponibilitate şi stele.

O variantă mai ieftină este cazarea la pensiuni. Acestea pot fi pensiuni independente, sau membre ale unei reţele – cum este de pildă ANTREC-ul. Şi aici există clasificări care asigură existenţa unor servicii în funcţie de anumite praguri verificate în mod oficial. E clar că anumite servicii şi condiţii sunt asigurate de pensiunile de 5 margarete şi altele de cele de doar 2 margarete. Şi în acest caz există avantaje deloc de neglijat: posibilitatea de a intra în legătură cu localnicii, mâncarea sănătoasă, mai puţini vecini şi astfel posibilitatea de a stabili chiar relaţii cu aceştia, posibilitatea de a face grătar în curte, de a vedea animale (ceea ce este minunat pentru un copil mic) etc.

Hostelul - iată o altă variantă de cazare în vacanţe. Acesta este preferat mai des de tineri. Bineînţeles preţurile sunt mult mai mici – specific hostelului fiind faptul că deseori cazarea se face în aceeaşi cameră pentru mai multe persoane. Hostelul le oferă celor care se cazează aici acces la bucătării complet echipate, maşini de spălat şi gătit etc. Ministerul Turismului din România defineşte hostel-ul ca fiind „structura de primire turistică cu o capacitate minimă de 3 camere, garsoniere, sau apartamente dispuse pe un nivel sau pe mai multe niveluri, în spaţii amenajate, de regulă, în clădiri cu altă destinaţie iniţială decât cea de cazare turistică.” (după cum aflăm de aici).

Cât despre camping el implică evident cort sau rulotă şi multă libertate – posibilitatea de a călători în mai multe locuri în aceeaşi vacanţă.

Cum se face alegerea unui loc de cazare sau a altuia?

Contează desigur preferinţele şi comoditatea. Dacă unei persoane nu îi place să meargă cu cortul sau să stea într-o rulotă ori să împartă un pat e clar că va alege hotelul sau pensiunea. Iar dacă e în căutare şi de alte servicii – precum acces la Internet… opţiunile se restrâng şi mai mult. Şi dacă tot vorbim de preferinţe unii pur şi simplu iubesc hotelurile, în timp ce altora li se par impersonale şi ar merge la un hostel – pentru a cunoaşte lume.

Bugetul este şi el un factor important în alegerea locului de cazare. Poţi să vrei mult şi bine să stai la un hotel de 5 stele, dacă îţi permiţi doar un concediu la o pensiune de 3 margarete.

Eu recunosc că am mers doar în hoteluri şi la pensiuni (mult mai puţine). Voi?