În Mâna stângă a lui Dumnezeu, extrem de interesantă este atmosfera creată de Paul Hoffman şi mai ales senzaţia pe care i-o dă cititorului. E o lume familiară şi pe care ne e imposibil să o recunoaştem în acelaşi timp. Un viitor posibil creat din frânturi ale trecutului. Nume, regiuni, principii şi modele religioase pe care ni le amintim vag, recunoscându-le din viaţa noastră, combinate cu personaje, situaţii şi o lume astfel transformată şi deformată încât ne pare imposibilă. Dar fiecare detaliu familiar ne face să credem că este sau va fi parte din noi.

Deşi catalogată în unele analize drept carte pentru adolescenţi, mi se pare mai potrivită pentru adulţi. E povestea sumbră şi absurd de violentă a unui băiat de 14 ani, Cale, crescut în Templul Izbăvitorilor (Sanctuary în engleză, sensul fiind cu atât mai ironic), un loc retras şi îndepărtat de lume unde sunt aduşi constant băieţi de câţiva ani. Pregătirea lor presupune multă bătaie, mâncare proastă, efort fizic extrem şi slujbe la ore imposibile pentru a le finaliza îndoctrinarea. În templu mai trăiesc şi nişte călugăriţe despre care se ştie că se ocupă de menajul Izbăvitorilor, dar nimeni nu le vede, toate discuţiile purtându-se printr-o uşă rotativă.

Singura scăpare din ghearele Izbăvitorilor pentru acoliţi este să devină ei însuşi Izbăvitori şi să se alăture trupelor ce se luptă de mult prea mult timp cu Antagoniştii – tipicul război religios. Însă pentru Cale şi apropiaţii săi, Kleist şi Vagul Henri,  plecarea din templu va veni mult mai devreme. După ce descoperă adevărata lume a călugăriţelor – mese bogate pentru adolescente frumoase cu mâncăruri atât de străine băieţilor că nici nu le ştiau numele şi nici nu recunoşteau ingredientele – Cale îl descoperă pe Stăpânul Disciplinei disecând pe viu o fată dintre cele văzute în partea secretă a templului. O a doua îşi aşteaptă speriată rândul, dar este salvată de Cale care îl ucide pe Izbăvitor.

Cei patru fug din templu şi ajung după aventuri ciudate în lumea Memphisului, capitala imperiului ce se întinde în întreaga lume, oraş împărţit de clanul nobil Materazzi şi Kitty the Hare, varianta de gangster din locul şi timpul respectiv. Cale va fi prins între efortul propriu de a se adapta la nou descoperita lume şi evitarea încercărilor Izbăvitorilor de a-l recupera.

Promovarea făcută cărţii se concetrează pe faptul că băiatul ar fi mâna stângă a lui Dumnezeu, cel ce va aduce sfârşitul lumii. Dar această informaţie e doar vag amintită în carte, nevalorificată s-ar putea spune, şi mai mult baza unei viitoare continuări decât miezul poveştii din roman.

Părerile sunt împărţite – oamenii sunt fie fascinaţi de povestea lui Cale, fie consideră că este un produs de tip hollywoodian care încearcă prea tare să placă prea multor oameni. Vă invit să citiţi cartea şi să ne împărtăşiţi propriile păreri.

Într-un posibil viitor al omenirii, temperatura a crescut atât de mult, încât oamenii nu mai pot ieşi ziua pe stradă decât purtând costume speciale. O întrerupere a sistemului de răcire pentru un timp scurt înseamnă o experienţă groaznică. Statutul social este dat de cât de mic este numărul clădirii în care locuieşti, altfel spus, cât de aproape de centru eşti.

Philip K. Dick conturează singura soluţie posibilă pentru o lume în care temperatura va fi în curând mult prea mare pentru ca oamenii să supravieţuiască, şi anume colonizarea. O colonizare sumbră, cu oameni expediaţi obligaotriu pe diverse planete sau sateliţi ai acestora, ducând o viaţă tristă şi plictisitoare. Pe de altă parte, există speranţa evoluţiei naturale, ce duce la apariţia precogilor, oameni ce pot prevedea viitorul sau mai bine spus posibile evenimente din viitor, cu mai multe sau mai puţine şanse de realizare. Evident, există şi o evoluţie artificială, terapia „E”, care modifică atât capacitatea cerebrală, cât şi pielea oamenilor, făcând-o chitinoasă.

Marea afacere a acestei lumi este propulsată de un drog, Dul-C, îndrăgit de colonişti. Folosind nişte machete miniaturale ale unui Pământ idilic din trecut, păpuşa Perky Pat şi pe iubitul ei, Walt, o porţie de Dul-C îi transpune pe colonişti în corpurile păpuşilor, ei întorcându-se astfel pe planeta de pe care au fost alungaţi. Perky Pat este produsul unui monopol care foloseşte precogii pentru a prevedea ce miniaturi vor deveni modă, astfel încât tot ceea ce investesc să le aducă profit. Dincolo de această faţadă legală, compania producătoare, P.P. Layouts, se ocupă şi de întreţinerea unor plantaţii imense de licheni din care se exrage Dul-C, susţinând astfel dependenţa coloniştilor.

Lucrurile îşi ies din matcă abia când apare Palmer Eldritch, un miliardar ce plecase într-o călătorie intergalactica spre Proxima Centauri, el revenind abia după 10 ani. Aduce cu el o nouă substanţă, Ale-G, competitor direct şi presupus mai bun al lui Dul-C, iar dincolo de asta, legal şi mult mai ieftin. Eldritch începe o luptă împotriva patronului P.P. Layouts, Leo Bulero, şi a mâinii lui drepte de la departamentul pre-modă, Barney Mayerson. Vă învit să descoperiţi mai departe cine este de fapt Palmer Eldritch, care sunt detaliile vieţii din acest viitor şi cine va avea câştig de cauză până la urmă.

Personal am fost fascinată de modul in care Philip K. Dick descrie încercările de salvare ale omenirii: afacerile sunt prioritare, coloniştii, singura speranţă, sunt fără şanse reale şi demoralizaţi, evoluţia nu e posibilă decât pentru cei foarte bogaţi iar pericolele majore sunt aproape ingorate din aceleaşi raţiuni de afaceri. Este o perspectivă extrem de interesantă, mai ales în condiţiile părerilor curente despre schimbările climaterice.

Am cunoscut-o, iar astăzi vă invităm să îi citiţi şi primul articol: nou guest poster CdT: Ivona Boitan

Acum mă bag şi eu în seamă ca musca în…(cacaoa cu) lapte, şi vă pun o întrebare. De ce la revistele pentru femei, alea faine pe care dăm noi mulţi bani, cartea e mereu la ultimele pagini?…Undeva pe la capitolul “şi altele”. Şi nu numai cartea. Teatrul. Muzica bună. De pictură nu mai spun…

Eu înţeleg că rujurile şi parfumurile şi rochiţele sunt cele care fac lumea să se învârtească şi că marile branduri bagă bani adevăraţi în reclame. Înţeleg foarte bine presiunea lucrurilor pe care publicul le doreşte.

Dar sunt convinsă că vânzarea nu ar scădea dacă în loc de zece cărţi prezentate lapidar pe o pagina ar fi alocate doua sau trei pagini unor prezentari mai pe larg, eventual împreuna cu un interviu cu o scriitoare. Nu vreau să sugerez aici că ar trebui musai să fiu eu aia. Cu toate că nu ar fi rău. Glumesc! Dar ar putea fi Oana Stoica Mujea sau doamna Lucia Verona sau …sunt multe femei care scriu bine în ţara asta. Sau un interviu cu o doamnă care sculptează. Sau pictează.

Dacă o puştoaică, naivă şi curată, răsfoieşte o asemenea revistă, ce înţelege ea? Că e importantă cartea sau rujul? Că e bine să-şi cultive mintea sau să-şi etaleze cât mai bine nurii? Când ne vom plictisi să creştem fetiţe care vor să se mărite cu fotbalişti sau să devină top model va trebui să avem mai multă grijă şi la ce modele de viaţă le băgam sub nas.

Ştiu că niciodată faţa unei scriitoare nu va “vinde “ la fel de bine ca aceea a unui top model sau a unei vedete de televiziune. Nu-s naivă. Dar dacă le vom oferi copiilor noştri exemple de succes doar din această zonă a efemerului cu sclipici, nu trebuie apoi să ne plângem că nu citesc şi că peste câţiva ani dezacordurile, limba murdărită şi exprimarea grobiană vor fi la ordinea zilei. Peste câţiva ani, zic…sunt optimistă!

Cred că şi revistele din străinătate sunt gândite să aducă profit. Şi totuşi în paginile lor cartea e mult mai prezentă.

În definitiv, o revistă este ceva ce se “citeşte” deci se adresează, cel puţin teoretic, unui public pentru care actul de a citi e un reflex cotidian, nu?

Şi când ne gândim la prezentarea de carte, nu trebuie să o vedem neapărat într-o maniera academică. Cartea poate fi prezentată “zglobiu”. Ar putea fi prezentate carţi care sunt numai bune pentru o conversatie de seară la un dineu, cărţi bune când vrei să-l impresionezi pe “el”. Ce e o carte de filozofie decât un argument într-o dispută? Sau o carte de teatru… Un glosar de replici deştepte. Am putea găsi în reviste o categorie de cărţi de citit când eşti singură şi deprimată. În loc de clasica ciocolată şi de găleata de îngheţată. Că până la urmă câte calorii contine o carte? Zero calorii dar multă energie. Doar neuronul se îngraşă niţel …

Într-un scenariu sumbru, vom ajunge să ne uitam pe reviste ca la nişte cărţi de colorat, ne vom bucura ochiul cu tot soiul de lucruri sclipitoare şi după aceea vom gânguri inocent! Ng!

Ivona Boitan lucreaza din 2000 in publicitate si media. Intre timp a publicat si doua carti – Cu sange rece si albastru si foarte recent, Hotii de timp.

Lisa Jane Smith a creat prin Jurnalele Vampirilor o poveste incitantă ce se încheagă în jurul unui triunghi amoros: Elena Gilbert, cea mai frumoasă şi mai populară fată din orăşelul Fell’s Church, şi doi fraţi ce se urăsc de moarte, Stefan şi Damon Salvatore, vampiri de peste 500 de ani. Da, încă o poveste cu vampiri care ajunge şi la noi!

Trecutul celor doi fraţi – care îşi manifestă influenţa asupra prezentului – este marcat de Katherine, cea care i-a transformat în vampiri şi apoi s-a sinucis pentru că ei au refuzat să o împartă şi să îi fie alături pe veci, acesta fiind şi motivul pentru care se urăsc atât de mult.

Urmând un tipar destul de comun, Elena îl întâlneşte pe Stefan la liceu iar cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Partea fumoasa a idilei nu durează mult, apărând Damon care este hotărât fie să o aibă el pe Elena, fie să o omoare împreună cu toţi cei pe care ea îi iubeşte. Totul se desfăşoară pe fondul a numeroase atacuri şi crime al căror autor este Damon, dar pe care încearcă să le pună în cârca lui Stefan.

Poveştile secundare reflectă trecutul Elenei, ai căror părinţi au murit în accident de maşină, familia şi prietenii ei, dintre care Bonnie este clarvăzătoare sau chiar vrăjitoare, mândrindu-se cu originile ei druide, rivalităţile din liceu şi oraş şi războaiele pentru popularitate.

Din cele 8 cărţi din serie la noi au apărut deja primele trei, Trezirea, Lupta şi Furia. Sunt cărţi ce curg uşor, cu dialoguri cam sărăcăcioase şi fără profunzimi, uneori cu multe replici de două-trei cuvinte, dar acţiunea te prinde. Sunt relativ mici şi se termină repede, făcându-te să vrei să sari repede la următoarea.

Pentru cei care au văzut serialul, sunt diferenţe destul de mari, iar în carte, deşi antrenantă, povestea se desfăşoară mult mai lent. Recomand oricum tuturor cărţile pentru a umple câteva ore frumoase.

Sursa foto

Îmi place colecţia Raftul Denisei de la Humanitas şi ma tentează adesea cu autori contemporani de ficţiune recunoscuţi internaţional. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Kate Morton şi a sa carte de debut, lansată în 2006 în Australia: Casa de la Riverton – m-a atras prezentarea de pe copertă, iar mai apoi scrierea m-a cucerit prin ritmul alert, uşor de lecturat.

Romanul a fost tradus în treizeci şi două de ţări şi imediat după apariţie a devenit numărul 1 în topurile de vânzări din Sunday Times (Marea Britanie) şi New York Times (SUA), pentru ca ulterior, în 2008, să fie nominalizat la categoria Most Popular Book, în cadrul British Book Awards.

Povestea este uşor previzibilă dar prinde, fiind bine scrisă, cu mult farmec şi numeroase răsturnări de situaţie. Este o lectură plăcută, potrivită mai degrabă pentru vacanţă, genul acela de citit în timp ce leneveşti pe un şezlong la soare. Ca atmosferă cartea surprinde prin stilul cinematografic, universul gotic, plin de mistere şi detaliile pe care doar un ochi feminin le-ar observa (se simte că e vorba de o autoare).

Cele mai interesante sunt însă trecerile din trecut în prezent şi înapoi, căci enigma sinuciderii poetului Robbie Hunter la petrecerea de pe domeniul Riverton este reluată şi explicată după şaptezeci şi cinci de ani, împletind frânturi de amintiri cu întâmplări din prezent. Singurii martori sunt Hannah şi Emmeline Hartman, surori care în urma tragediei nu îşi vor mai vobi până la moarte, şi Grace, fosta servitoare a familiei… iar mulţi ani mai târziu o tânără regizoare americană apelează la amintirile acesteia din urmă pentru a realiza un film documentar despre evenimentele de la Riverton. Învie astfel societatea engleză interbelică, secrete de mult ascunse şi tragicul garden party din 1924…

În urmă cu câteva zile am început seara, vineri seara, o carte care se anunţa a fi cel puţin interesantă: Urechile pisicii Olga, apărută la Editura Tritonic. Oana Duşmănescu îmi suna cunoscut ca nume – deşi parcă nu ca autor de cărţi. Dar nu m-a preocupat atunci să îmi aduc aminte de unde îmi suna mie numele familiar.

Am citit prima pagină. E drept că am zâmbit de la titlul – mai degrabă moto – al primului capitol. Şi am continuat să citesc cu interes şi mai ales am continuat să zâmbesc. Şi aşa, pagină după pagină, nu m-am oprit până nu am terminat romanul.

Povestea – dacă e să o privim la primul “strat” – poate fi rezumată simplu: romanul e istoria unei pisici care pleacă de acasă, ajunge cu o fetiţă departe, trebuie să se descurce în noua lume şi apoi ea vrea să se întoarcă la Motanul ei cel pe care îl are mereu în minte şi în suflet. Dar acest rezumat e unul atât de superficial! Există mai multe chei de lectură şi chiar dacă Oana a ales o pisică pe post de personaj principal care îşi povesteşte aventurile – şi i-a iesit foarte bine acest personaj – se remarcă uşor faptul că romanul are atinse mai multe teme, de la minciună şi prietenie, până la iubire, Dumnezeu, secrete… Desigur că drumul Olgăi e unul iniţiator: întâmplările de care are parte sunt unele fericite, altele nu; personajele pe care le întâlneşte au, unele, intenţii bune, altele dimpotrivă. O carte ce poate fi considerată aşadar o meditaţie despre maturizare şi experienţe care te schimbă/modelează.

Despre carte Oana spune (aici): “Urechile pisicii Olga este o carte despre dragoste şi despre drumul pe care alegem să îl urmăm câteodată, deşi ne este teamă de ceea ce vom găsi când vom ajunge la capătul lui. Am ales ca personajul principal să fie o pisică pentru că a fost o experienţă amuzantă şi inedită să arunc toată ironia, tot sarcasmul, toată dezorientarea şi toată nebunia unui/unor om/oameni pe umerii, dacă mă pot exprima aşa, unei pisici.

Cartea vorbeşte despre căutare, despre interacţiune, despre rătăcire, despre duioşie, despre frică, despre prietenie, despre ură, despre moarte, despre pierderi sau despre regăsiri. Mai ales de sine. Am încercat să tratez fiecare subiect abordat cu oarecare destindere, cu oarecare haz, am dorit să transmit că poate ar fi cazul să nu ne luăm atât de mult în serios şi că dacă eroina patrupedă poate, cu siguranţă şi noi, antieroii bipezi putem.
Este o carte despre curajul pe care îl câştigi de-abia în momentul în care te trezeşti singur, nefericit şi îndepărtat.”

Şi dacă tot am ajuns la Oana Duşmănescu se impune a face o precizare. Spuneam la început că numele îmi era familiar, dar nu mai ştiam de unde. Da, Oana este cunoscută – însă ca autor de articole… sportive.

Urechile pisicii Olga se constituie – cel puţin pentru mine – într-o surpriză plăcută: un roman care se citeşte imediat, scris cu umor, cu ironie, un joc interesant, o poveste din care mulţi au de învăţat mai ales dacă înţeleg ce se ascunde dincolo de zâmbet.

Într-o seară de marţi, lipsit total de cheful de a merge acasă, mi-am abătut drumul spre staţia de metrou Unirii 1, unde ştiam că va avea loc ultima ediţie subterană a Lecturilor Urbane.

Spun ultima ediţie subterană pentru că următoarele ediţii se pare că vor avea loc în locuri publice mai aerisite datorită vremii călduţe de afară.

Lecturi Urbane este un eveniment social, menit să culturalizeze naţia. În ce constă exact? Păi simplu: un oarecare grup de oameni cu feţe inteligente şi distinse se strâng într-un loc (în cazul de faţă o staţie de metrou) şi îşi împart cărţi, apoi încep să le citească. Cam asta ar fi esenţa.

Iată câteva informaţii de pe site-ul evenimentului:

“Campania “Lecturi Urbane” are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în transportul în comun şi cultivarea interesului pentru cărţi în rândul bucureştenilor. Un alt scop al evenimentelor organizate sub sigla Lecturi Urbane este înfiinţarea unei biblioteci “underground”, asa cum există deja în multe alte ţări. Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi are loc o dată la două săptămâni.”

Dacă doriţi mai multe detalii despre cum a apărut evenimentul şi de ce, click aici.

De data aceasta ne-am strâns extrem de mulţi pe peronul staţiei de metrou Unirii 1 şi am străbătut drumul de fier până la Dristor şi înapoi, până la Unirii1. Pe parcursul acestui traseu am frunzărit Povestiri Alese de Tudor Octavian – o culegere de povestiri scurte, de maxim 2 pagini bucata, cu tema “Amintiri din epoca de aur”. Evident, divaghez.

Deci, ne-am strâns într-un grup intimidant de mare şi am citit in metrou. Şi lumea s-a uitat strâmb, iar nouă nu ne-a păsat. Am citit şi schimbat păreri, am împărţit cărţi şi am sfidat ignoranţa tipică a călătorilor din metrou.

S-a povestit cum evenimentul este întâmpinat cu din ce în ce mai puţină reticenţă, dar că totusi există câte un bodyguard care, frustrat probabil de faptul că nu ştie să citească, începe să cârâie. Tipic românesc, dar ce putem face?

Vă recomand să participaţi şi voi dacă vreodată aveţi de omorât vreo 2-3 ore.

Am primit “Coldheart Canyon” acum aproape un an, dar am început să o citesc abia anul acesta. Când autorul, Clive Barker, şi cartea sa sunt recomandaţi de Quentin Tarantino şi Stephen King, eu mă gândesc la poveşti de groază. Cum subtitlul este “O poveste hollywoodiană cu fantome”, m-am gândit de două ori înainte să o citesc. Sunt genul de persoană care se sperie extrem de tare la filme de groază şi nu am vrut să pitesc cartea în congelator, cum facea Joey cu Shining în Friends.

Coldheart Canyon are părţile ei incitante, fantomele şi abominaţiile ei, dar nu este nici pe departe atât de înfricoşătoare pe cât îmi imaginam, iar povestea este fascinantă şi te captivează, aşa că ignori părţile care îţi fac pielea de găină pentru a afla ce se întamplă. Totul începe în perioada mută a Hollywood-ului, când o tânără actriţă în mare vogă, Katya Lupi, se întoarce în ţara natală împreună cu cel care o descoperise şi o salvase, ea fiind fugită de acasă şi trăind pe străzi la momentul respectiv. Ţara? România, bineînţeles! Însoţitorul ei, Willem Zeffer, vizitează o mănăstire construită pe o veche fortăreaţă. Cum ordinul era sărac, tot încercând să îi vândă ceva, unul dintre călugări îi arată “Vânătoarea”, o cameră imensă din subsolul mănăstirii ai cărei pereţi erau plini de mici bucăţi de faianţă pictate manual, înfăţisând un ţinut ce seamănă cu cel din jurul vechii fortăreţe. Numită şi “Ţara diavolului”, legenda spune că respectiva cameră fusese construită de Lilith, prima soţie a Satanei. Camera este mutată cu multă grijă în casa celor doi de la Hollywood, în canionul Coldheart, al cărui nume este inspirat de răceala şi cruzimea Katyei.

Mulţi ani mai târziu, în vremuri în care cinematografia are alţi răsfăţaţi, cum ar fi Brad Pitt sau Demi Moore, Todd Pickett, un actor cunoscut mai mult pentru farmec decât pentru talentul actoricesc, decide după mai multe filme nereuşite şi la recomandarea unui mare producător să se întinerească un pic chirurgical. Operaţia estetică este un eşec, iar pentru a se ascunde de presă până să i se mai vindecă rănile de pe faţă se mută în Coldheart Canyon, pătrunzând pe teritoriul Katyiei, al fantomelor vechiului Hollywood şi al “Ţării diavolului”. Vechile poveşti sunt aduse în prezent, fantomele îşi cer drepturile, oamenii încep să dispară sau mor în accidente ciudate, totul piperat cu simboluri vechi româneşti, orgii şi nume celebre şi învârtindu-se în jurul ţinutului ciudat adus din România.

Deşi pasajele în română sunt îndoielnice, iar numele Katya sună mai mult rusesc, lumea pe care o inventează Barker este de-a dreptul fascinantă. Frumuseţe înduioşătoare care ascunde vicii şi excese cutremurătoare, totul în spatele paravanului cinematografic, problemele reale ale lumii celor celebri şi iubiţi de public, pentru care felul în care arăţi contează mai mult decât orice, totul ţese o lume care, deşi nu există, este o copie aproape perfectă a celei reale. Exact cum Vânătoarea este aproape la fel ca ţinutul care a inspirat-o, o iluzie extrem de reală.

Cartea are o anumită duritate şi câteva scene de natură sexuală foarte explicite, unele dezgustătoare, dar nu mai mult detaliate decât cele din poveştile cu vampiri ale lui Charlene Harris. V-o recomand dacă vă plac misterele, poveştile de dragoste şi despre mândrie şi orgoliu, despre falsitate şi valori ce nu rezistă în timp. Este incitantă, alertă şi uneori te sperie.

Stilul lui Janny Wurts l-am descoperit în timp ce mă delectam cu opera altui autor favorit al meu, Raymond E. Feist. Domul Feist și doamna Wurts au colaborat la conceperea “Trilogiei Imperiul”, parte din saga Riftwar.

În momentul în care am vazut că Janny Wurts scrie și pe cont propriu m-am făcut luntre și punte și am pus mâna pe seria “The Wars of Light and Shadow” (Războaiele Luminii și Umbrei).

Seria este momentan incompleta, însă 8 volume apărute din 11 programate sunt suficiente pentru a ne face o idee destul de bună asupra măiestriei autoarei.

Cele 8 volume apărute sunt următoarele:

Arc I – Curse of the Mistwraith (1993)
Arc II – Ships of Merior (1994), Warhost of Vastmark (1995)
Arc III: Alliance of Light – Fugitive Prince (1997), Grand Conspiracy (1999), Peril’s Gate (2001), Traitor’s Knot (2004), Stormed Fortress (2007)

După cum sugerează și numele acestei saga, este vorba de eterna luptă dintre lumină și umbră, însă de data aceasta conflictul prezintă fiecare tabără printr-un personaj – Arithon s’Ffalenn, stăpânul umbrei, și Lysaer s’Ilessid, mânuitor al luminii.

Cei doi sunt frați ce împart un singur părinte, fapt care este sursa unor animozități între ei, animozități ce sunt accentuate de un blestem care îi face să se urască și să dorească fiecare moartea celuilalt.

Pe lângă puterile ce le sunt atribuite, cei doi sunt prezentați ca fiind de viță regală, ultimii supraviețuitori ai unor dinastii ce în trecuturi îndepărtate au domnit lumea numită Athera, dinastii ce au fost îndepărtate la un moment dat.

La inceputul primului volum al seriei, cei doi sunt transportați pe Athera, lume al cărei soare a fost acoperit de un roi de entități răuvoitoare. Sosirea lor pe aceasta lume pare a fi și subiectul unei profeții care îi înfățișează pe cei doi ca salvatori ai Atherei, deoarece sunt singurii ce pot învinge entitățile prin puterile ce le mânuiesc.

Acest destin le este prezentat de către Asandir, membru al “Frăției celor 7″, grup de vrăjitori nemuritori ce au primit de la vechii dragoni (The Great Drakes), sarcina de a veghea asupra Atherei și întoarcerii locuitorilor ei inițiali – Paravienii, rasă ce s-a retras în momentul sosirii oamenilor pe Athera. Grupul celor 7 este în prezent oarecum dezbinat datorită dispariției lui Ciladis și retragerii în pustnicie a trădătorului Davien.

Sosirea celor doi frati și infrângerea entităților ce au acoperit soarele marchează începutul unei serii de evenimente fantastice, conflicte emoţionale și psihologice, sociale, politice, ce mai încoace și încolo, de toate felurile posibile și improbabile.

În centrul acestor conflicte sunt cei doi frati, blestemaţi să se urască până la moarte. Conflictul capătă dimensiuni epice datorita mai multor factori externi, dar în special datorită lui Arithon care, fiind iniţiat în tainele magiei, reușește prin mari eforturi să ţină blestemul în frâu şi își înfruntă fratele de mai multe ori.

Din pacate, Lysaer, neiniţiat fiind, cade sub influenţa absolută a blestemului și porneşte în urmărirea “Stăpânului Umbrei”, declanşând un război ce mai devreme sau mai târziu va cuprinde toată Athera, iar mai apoi prinde forma unui război religios, condus de fanatici.

Continuând conform stilului specific unei saga fantasy, pe parcursul celor 8 volume publicate autoarea introduce personaje noi, individuale și colective, fiecare cu interese si motive proprii. Printre cele mai interesante se numară Vrăjitoarele Koriathan, familia s’Brydon, Elaira şi Davien – care deși este menţionat încă de la început, nu este introdus direct în firul povestirii decât mult mai târziu.

Un aspect extrem de revigorant al prezentei serii este prezentarea conceptului de magie. Dacă vă aşteptaţi la niste moșuleti care plutesc pe ici și colo, cu bărbi albe, care aruncă cu foc și stârnesc furtuni, veți fi dezamăgiți.

Magia aici se bazează pe comuniunea cu natura. Suna extrem de mioritic, însă este adevarat. Frația celor 7 nu face altceva decât să ceară ajutorul lumii pe care o locuiesc. Ajutorul se manifestă în diferite forme, de la copaci ce dezarmează divizii întregi până la stânci ce păzesc entități rău voitoare.

Cele opt volume publicate de Harper Collins în colecţia Voyager, se găsesc la noi doar în limba engleză, la libraria Nautilus.

Sursa foto coperta – Wikipedia

Am declarat public că îmi plac romanele poliţiste (printre alte tipuri de lecturi – beletristică şi nu numai). Recent am terminat de citit Prietena doamnei Maigret de Georges Simenon, apărută la Editura Polirom.

Cei ce iubesc acest gen de literatură îl cunosc şi pe Maigret (sau măcar au auzit de el). Pentru cei ce nu îl cunosc însă romanul de faţă poate fi chiar interesant ca debut de lectură. Există o seamă de poveşti ce îl au în centru pe Maigret, toate scrise, firesc, de Georges Simenon şi mare parte din ele având anchete ce se desfăşoară după un anumit tipic – temeinic. În cazul de faţă totul este dat peste cap de implicarea unui avocat în căutare de afirmare – Liotard.

Dar despre ce este vorba, mai clar? Un legător în piele cunoscut şi apreciat pentru lucrările sale a făcut focul într-o duminică mai mult decât de obicei şi era şi singur acasă (soţia sa fiind în vizită la părinţi, în afara localităţii). A doua zi se găsesc în cenuşa din soba lui Steuvels – legătorul – doi dinţi ai unui om. Dar legătorul în piele susţine că nu ştie cum au ajuns acolo şi îşi proclamă nevinovăţia, în ciuda lipsei oricărei explicaţii pentru elementele ciudate ce îl incriminează. În apărare îi sare anterior amintitul Liotard. Informaţii ale anchetei se scurg, astfel că acest caz ajunge în presă. Şi iată de ce apare o presiune enormă şi toate serviciile sunt puse în mişcare – şi totul e altfel. Maigret era “nemulţumit de el însuşi şi de mersul anchetei. Îi purta pică îndeosebi lui Philippe Liotard, care îl obligase să renunţe la metodele lui obişnuite şi să pună de la început toate serviciile în mişcare. Prea mulţi oameni se ocupau acum de caz, pe care nu reuşea să îl controleze personal, şi vedea neputincios cum acesta se complică prin apariţia unor noi personaje, despre care nu ştia aproape nimic şi cărora nu era în stare să le ghicească rolul.” (p. 97).

Doamna Maigret mergea la dentist pentru rezolvarea unor probleme. Deşi era mereu programată la ora unsprezece, ajungea să meargă puţin mai devreme pentru a sta de vorbă cu o femeie cu pălărie albă şi cu un copil. Într-o astfel de zi doamna cu pălărie o roagă pe soţia lui Maigret să stea puţin cu copilul. Numai că întârzie câteva ore (timp în care, evident, doamna Maigret îşi ratează programarea la dentistul ce era chiar vizavi de parc). Este această doamnă cu pălărie legată de ancheta lui Maigret? Şi dacă da, în ce fel? Şi până la urmă ce se întâmplase la Steuvels acasă? Iată întrebări la care vă las să aflaţi răspunsul din roman. Vă asigur că veţi avea parte de o lectură antrenantă, de o poveste bine închegată şi de descoperiri interesante. Vă invit să îl revedeţi pe Maigret în acţiune într-o situaţie diferită de obicei sau să faceţi cunoştinţă cu el dacă nu l-aţi mai întâlnit vreodată – pentru că da, aveţi impresia că totul se desfăşoară în faţa dumneavoastră şi că sunteţi părtaşi la ceea ce se întâmplă în Paris în vremea poveştii.