Povestea ei a început acum patru ani. A debutat cu romanul Încă un pas (2007), a continuat cu povestirile din Clipe salvate (2008), iar de curând şi-a lansat romanul Ghici pe cine iubesc eu? Abolventă a Facultăţii de litere, profesoară de limba română, redactor de carte, Catia Maxim a avut şansa să descopere în ea însăşi ţinuturi noi. Nu mică i-a fost încântarea când a realizat că scrisul, ca şi modalitate de a trăi în alt fel viaţa, îi dezvăluie noi şi noi sensuri. Şi scrie aproape zilnic şi la ea pe blog. Într-o lume deja construită, cu un peisaj definit, dar mai ales în condiţiile economiei de piaţă cu reguli nu tocmai ortodoxe, Catia mângâie cu privirea morile de vant şi mărturiseşte ori de câte ori are ocazia că a fost dintotdeauna îndrăgostită de don Quijotte.
Cenuşă de Trandafir: Ce ai reuşit să faci până acum?
Catia Maxim: Multe! În primul rând am reusit să mă nasc. Şi asta ţine cumva de prima mea izbândă. Sunt sănătoasă, am un acoperiş deasupra capului, dar mai ales am reuşit să-mi cultiv an de an bucuria de a trăi.
CdT: Asemenea reuşite nu sunt suficiente pentru unii.
C.M.: Ai dreptate! Numai că eu am învăţat după multe poticneli să socotesc altfel. Şi asta tot o reuşită o consider.
CdT: Să înţeleg că ai trăit tot felul de experienţe…
C.M.: Da! Am ieşit de sub clopotul de sticlă sub care mă protejau părinţii şi am făcut ce m-a tăiat capul.
CdT: Nu prea sună educativ…
C.M.: Sigur, aşa rupt din context, poate induce la false interpretări, numai că eu am vrut să spun că practic dintotdeauna am vrut să testez realitatea cu propriile mele simţuri. Şi pot să mărturisesc că ele nu m-au trădat niciodată.
CdT: Vrei… să vorbim despre trădare?
C.M.: Nuuu! Doar despre reuşite.
CdT: Eşti mulţumită de tine?
C.M.: Sunt mulţumită, pentru că reuşesc să-mi depistez erorile.
CdT: Povesteşte-mi despre cele mai interesante reuşite ale tale.
C.M.: Ar trebui să scriu o carte…
CdT: Şi fiindcă veni vorba de scris…
C.M.: Exact! În ordine cronologică scrisul ar fi cea mai nouă şi cea mai spectaculoasă reuşită.
CdT: Spectaculoasă?
C.M.: Da! Scrisul reuşeşte să mă transforme, să-mi dea bucuria faptului împlinit. De patru ani scriu. Fiecare primavară din aceşti ultimi ani a adus câte o lansare de carte.
CdT: Primăvara lui 2010 aduce aşadar un nou roman al Catiei Maxim?
C.M.: Pânza de ţărână, romanul care se joacă cu timpurile verbale, pictând un univers apus exprimat prin amintirile înlănţuite una în alta ca ochiurile unei plase, iar din când în când prezentul intervine cu o culoare estompată învăluită într-o pânză de ţărână. Tudor redesenează la aproape nouăzeci de ani trecutul încercând să se lămurească ce anume a contat în viaţa lui cel mai mult. E un roman care se scrie greu. E altceva decât Încă un pas (tema nevestei înşelate de propriile ei prejudecăţi), Clipe salvate (şapte povestiri despre eternitatea clipei), Ghici pe cine iubesc eu? (povestea bărbatului bucăţit de două femei). Pânza de ţărână e o metaforă ce sugerează toate nuanţele ţărânei ce se depune pe o viaţă de om. Un roman ce va vedea lumina tiparului în primăvara lui 2010.
CdT: Aşa de simplu e?
C.M.: E minunat pentru suflet. Odată gustată bucuria că am reuşit să comunic ceva unui cititor cunoscut sau nu, am suficiente resurse să trec peste…
CdT: Peste?
C.M.: Vrei să spun? Nu-ţi stric interviul?
CdT: Te ascult!
C.M.: Dorinţa de a scrie hrăneşte nevoia mea de comunicare. Ani de zile am vrut să spun ceva şi nu am apucat, poate pentru că nu era încă momentul. Asta e partea frumoasă, partea de reuşită evidentă. Însă nu mă aflu pe o insulă pustie, trăiesc printre reguli, printre prejudecăţi, printre interese…
CdT: Interese?
C.M.: Exact! Societatea de consum, atât de râvnită de noi toţi, are regulile ei dâmboviţene. O carte scrisă de un autor necunoscut, iar eu sunt destul de puţin cunoscută, deşi sunt la a treia carte, se pierde foarte uşor în maldărul de cărţi ce inundă rafturile librăriilor. Am rostit cuvântul interese. Să îţi enunţ câteva : interesul pentru subiectele de scandal, interesul de a lovi în tot ce apare nou şi asta din spaima că unii se vor numai ei sub Soare.
CdT: Simt că vrei să spui mai mult…
C.M.: Aşa e! Când stau la mine în pod şi scriu sunt fericită. Când termin o carte plutesc. Când lansez o carte, dar mai ales când văd că, cititorii care au citit prima mea carte, mă urmează şi vor să mai scriu, simt că am reuşit. Sigur, sunt puţini! Dar să nu uităm: cine e Catia Maxim? Cum a reuşit ea să fie prezentă printre cititori? Să îţi spun despre Odiseea trăită pentru fiecare milimetru de raft caştigat în puţinele librării în care se află cărţile mele? Să îţi descriu aerul pe care îl respiră scriitorii? Să îţi povestesc cu uimire că dacă invit un critic la o lansare, el nu poate veni pentru că e plătit de o anume editură ca să participe doar la acele lansări organizate de editură şi ca atare nu poate risca (pe bună dreptate) să-şi piardă resursele financiare? Să îţi mai spun că spiritul de castă, de club funcţionează ca peste tot? Dar astea sunt detalii pană la urmă nesemnificative.
CdT: Vorbim despre reuşită totuşi…
C.M.: Dar pentru a înţelege mai bine sensul profund al reuşitelor mele, trebuie să monitorizez toate poticnelile.
CdT: Şi pentru că vorbim despre scris: tu ce anume ai reuşit?
C.M.: Romanul de debut s-a epuizat, Clipe salvate se vinde, acolo unde a reuşit să ajungă, iar Ghici pe cine iubesc eu? beneficiază de disponibilitatea mea totală şi necondiţionată de a-l distribui prin librării. Şi nu numai: prezint un catalog cu peste 200 de titluri pe care care le recomand cu aceleaşi vorbe.
CdT: Te ocupi de distribuţie???
C.M.: În mod voluntar. Învăţ! Iau temperatura la cald librăriilor. Aflu despre problemele legate de distribuţia de carte şi îi văd pe cei care intră în librării şi caută cărţi. Învăţ să dialoghez cu necunoscuţi. E extrem de interesant!
CdT: Doar interesant?
C.M.: Şi dificil! Dar nu în demersul dificil se ascunde grăuntele reuşitei?Altminteri dacă toţi am avea bani, relaţii, poziţii privilegiate…
CdT: Lumea ar fi…
C.M.: Extrem de plictisitoare. Am cunoscut câteva personaje care se bucură de toate astea… Eu, una, nu ştiu cum se simt când văd ca totul iese aşa cum îşi doresc, dar am fost bucuroasă când m-am depărtat. Sper să ai şansa să-i întâlneşti pe adevăraţii oameni de succes. Pe cei care nu au nevoie de elogiile nimănui. Pe cei care strălucesc pur şi simplu. Nu au nevoie de premii, de lumina reflectoarelor. Şi când le primesc în mod firesc şi spontan, răman oneşti cu ei înşişi şi cu cei pe care-i bucură. Sunt puţini la număr. Dar sunt! Ei sunt reperele de care parcă în mod bizar multora le este teamă. Dar sunt şi ei puţin osteniţi de praful pe care-l ridică-n văzduh vedetele de carton. Ştii, sunt miliardari de carton, vedete de carton….
CdT: Prin urmare?
C.M.: Pentru mine e simplu: scriu, pentru că am senzaţia că fac ceva bun. Încerc să construiesc. Nu ştiu dacă ceea ce fac intră într-o anume competiţie, dar cu siguranţă că voi învăţa să scriu din ce în ce mai bine. Talentul e ceva ce se… deprinde. Simt asta!
CdT: Catia este o femeie care a reuşit?
C.M.: Catia e o femeie în primul rând. Am reuşit să fiu femeie şi crede-mă că nu e ceva simplu. Apoi au urmat celelalte reuşite…
Popularity: 2% [?]
Articolul nu are comentarii
Ai ocazia sa fii primul care adauga un comentariu!