sau mic tratat de comportament în societate

Mamele, în discuţia de faţă, sunt acele persoane pe care le vedeţi împingând voiniceşte un cărucior, pe străzile patriei. Cum am intrat şi eu destul de recent în tagma aceasta, am descoperit că lumea se vede altfel de la mânerul unui astfel de vehicul. Plecând de la ideea că nu, mamele nu sunt fiinţe eroine cărora trebuie să le ridicăm statui, ci doar femei care au ales să facă un copil pentru că asta şi-au dorit şi da, îşi asumă gestul făcut, că doar nu s-au sacrificat pentru omenire şi nici nu le-a pus nimeni să facă asta… sunt totuşi câteva puncte în care societatea nu ştie cum să reacţioneze şi parcă dă tot ce e mai rău din ea. Plus că, totuşi, nu poţi emite judecăţi de valoare (ci doar opinii) până când nu ai văzut lumea din unghiul unui părinte/mamă. So, here it is, a mother’s two cents, versiunea pe scurt:

Ajută! Dacă vezi o mamă luptându-se să suie căruţul pe o rampă (asta în cazul fericit în care există rampă şi nu doar trepte!) sau care încearcă o echilibristică stupidă pentru a ţine uşa deschisă şi a reuşi să şi vâre căruciorul înăuntru, trecând peste pragul acela de 2 cm. pe care tu nu l-ai observat, dar care îi blochează ei roţile… dacă vezi aşa ceva sau similar, nu sta ca la spectacol cu mâinile în buzunare, pune mâna şi ajut-o! Nu pentru că e mai specială, ci pentru că e de bun simţ elementar să ajuţi un om (mai ales o femeie) aflat la ananghie.

Nu parca aiurea! Ştiu că nu sunt locuri de parcare, ştiu că e nebunie în oraş, însă de fiecare dată când decizi să îţi cocoţi maşina taman pe zona de rampă a trotuarului sau pur şi simplu mult prea aproape de zidurile clădirilor sau celelalte autoturisme, o obligi pe cea cu căruţul la o echilibristică suplimentară şi la ocoliri pe stradă, pe lângă maşini. Adică tot în drumul tău, dacă eşti la volan şi te enervează cărucioarele alea care se tot plimbă pe stradă. Cu puţină bunăvoinţă poţi să parchezi în aşa fel încât să laşi loc de trecere pentru un cărucior. E suficient.

Cedează rândul (doar dacă poţi)! Impresia generală este că mamele răsar ca ciupercile după ploaie – în cele mai nepotrivite locuri. Le găseşti adesea la cozi la poştă sau la supermarket şi nu e clar ce caută ele acolo, cu bebe cu tot… Să facem un calcul simplu. Mama stă acasă cu copilul. Soţul pleacă dimineaţa şi vine seara. În tot acest timp casa merge, sunt lucruri de rezolvat: ori trebuie luate fructe proaspete pentru copil, ori un colet de trimis, ori un medicament de cumpărat… Iar sistemul bonelor e clar: ai sau nu ai. Dacă nu ai, nu ai nici pe cineva pe care să îl laşi zilnic alea două ore cu copilul, aşa că îl iei cu tine. Şi copiii se plictisesc repede, nu rezistă bine la diferenţele de temperaturi afară-înăuntru, se trezesc pentru că nu mai sunt legănaţi de mişcarea căruciorului etc…. aşa că, dacă nu te presează timpul şi ai posibilitatea, las-o pe cea cu cărucior înaintea ta la coadă. Nu e obligatoriu, repet, mamele nu sunt o tagma socială cu mult mai specială, dar, una peste alta, nu te costă mult şi îi faci un bine cuiva. Plus că eviţi un fundal sonor deranjant.

Ai înţelegere! Copiii urlă, se foiesc, pun întrebări, aruncă obiecte. Contrar opiniei generale, nu fac asta pentru că sunt prost crescuţi (ok, există şi nenumărate excepţii, foarte adevărat), ci pentru că aşa cresc. Aşa comunică, aşa învaţă, iar o mamă, oricât de urât te uiţi tu la ea, nu are ce să facă. O mogâldeaţă de câteva luni nu înţelege că trebuie să îşi controleze durerea şi nici nu ştie să se manifeste alfel, aşa că va urla dacă îi e cald/frig, dacă o doare burta (faimoasele colici), dacă îi iese un dinte (hei, şi un adult suferă crunt când îi iese o măsea, ce să mai zicem de un bebeluş), sau pur şi simplu dacă a văzut un bărbat cu barbă şi chestia asta reprezintă un şoc pentru că în universul său nu existau oameni cu barbă până atunci. Şi nu, de cele mai multe ori nu ai cum să anticipezi aceste lucruri atunci când ieşi pe uşă cu un copil despre care consideri că, uite, so far are o zi bună, a mâncat şi a dormit bine, acum e vesel. Aşa că nu mai pune şi tu sare pe rană afisând o atitudine dezaprobatoare… oricât de moartă de jenă este mama respectivă, nu poate să intre în pământ, chiar dacă îşi doreşte din răsputeri acest lucru.

Tolerează! Naşterea nu este o boală. Nici copilul mic nu este o boală şi o proaspătă mamă nu intră la mănăstire pentru următorii doi, trei, patru ani. Dacă nu este o persoană absurdă nu va duce copilul în locuri din care el nu va înţelege nimic şi unde nu va face decât să deranjeze cu prezenţa lui. De exemplu la operă . Dar nici să se închidă în casă nu merge, că o ia razna. Are nevoie de viaţă socială şi, mai mult de atât, şi copilul are nevoie să vadă, să cunoască, să înveţe, să se obişnuiască să funcţioneze în diferite contexte. Da, o mamă nu trebuie să-şi impună prezenţa oriunde şi oricând, dar nici restul lumii nu ar trebui să-i limiteze atât de drastic viaţa şi să-i sancţioneze rapid orice acţiune. E nevoie de puţină toleranţă aici.

Nu da lecţii! După cum spuneam, mamele nu sunt fiinţe eroine care au făcut copii pentru propăşirea neamului. Să fim cinstiţi, l-au făcut pentru că aşa au ales. Nu s-au sacrificat pentru neam şi ţară, au un copil pe care îl cresc împreună cu soţul lor. Asta înseamnă că ele nu au de ce să aibă pretenţii de comportament special de la tine (doar de bun simt normal) şi că nici tu nu ai ce căuta în ecuaţia creşterii copilului lor. Un bebeluş este un individ (ok, în devenire) şi aşa cum tu nu îi spui vecinului Ion de la etajul patru să-şi mai pună, maică, un pulover pe el, nu văd de ce te-ai băga în viaţa bietei fiinţe, oricât de bine intenţionat eşti. În afara cazurilor absurde, în care un copil umblă dezbrăcat pe afară, în plină ninsoare (situaţie în care te poţi duce direct la Protecţia Copilului) mama lui îl cunoaşte cel mai bine şi tu nu ai de ce să te bagi. Fără căciuli în plus, fără poveşti cu nepoata ta de la verişoara de-a doua, fără opinii pertinente, fără nimic, decât dacă te cunoşti cu mama respectivă şi simţi că e interesată. A, şi fără afirmaţii de genul “ce băieţel eşti tu dacă plângi/nu mergi singur la vârsta asta/nu vorbeşti încă/nu îmi spui frumos cum te cheamă etc.”, că doar nici asta nu îţi permiţi să-i spui vecinului Ion .

Întreabă! Bunăvoinţa poate duce către rău. Înainte de a pune mâna pe copilul cuiva, întreabă dacă e ok. Nu e al tău! Unele mame nu vor asta. Altele vor ţine morţiş să-ţi dea poate un serveţel dezinfectant înainte, sau o cârpă să o pui pe umăr, să nu intre în contact direct cu hainele tale… Altele sunt ok cu ideea. Microbii sunt o problemă la un copil mic, de aceea de obicei un bebe nu se pupă pe mânuţe, pentru că le bagă în gură… Depinde de cum decide fiecare să îşi crească bebeluşul. La fel, nu le da tu orice de mâncare, oricât de mult crezi că e un gest amabil. Poate e alergic la ceva… În plus, copii mici sunt ţinuţi departe de dulciuri, nici nu au voie până la o anumită vârstă. Şi tu îi dai ciocolată în parc, pfff, normal că biata mamă se crizează…

Repet, mamele nu fac copii pentru societate, înmulţirea neamului sau alte chestiuni similare. Este o alegere personală, asumată şi nu, nu se pune problema de statui pentru asta, nici de tratamente speciale. Însă mai e loc din belşug pentru implicare atunci când se luptă cu un cărucior pe treptele de la metrou, răbdare când le ia mai mult timp o manevră simplă, atenţie atunci când faci un gest… mai e loc pentru puţină omenie, un pic de bun simţ şi ceva bunăvoinţă.

Popularity: 26% [?]