Un nou articol semnat de Ovidiu Constantin pentru CdT Gentlemen’s Club!
Cred că toată lumea a auzit/văzut/citit despre fata care a decedat, cel mai probabil din cauza epuizării și stress-ului de la job. Și nu este un caz singular: o altă fată, acum ceva vreme, a pățit același lucru.
Reacțiile? De cele mai multe ori, au fost penibile. Să-i dăm în cap șefului direct sau managerului companiei! Să fie ilegal să stai peste program! Să nu mai muncim! Nu, nu inventez, am citit reacții (de la oameni pe care îi respect(am)) în care se enunța sus și tare că e bine să lucrezi ce nu-ți place, pentru că nu vei fi tentat să muncești prea mult și vei pleca acasă la ora 18. Very smart.
Cred că există multă confuzie și multă frustrare în rapoartele de muncă. Comunismul a săpat adânc în conștientul colectiv și diverse percepții eronate ale părinților s-au transferat și celor mai tineri. Într-adevăr, e greu să faci față economiei de piață și capitalismului atunci când ai fost educat că statul o să aibă grijă de tine, tot ce trebuie să faci este sa “show up on time” și să execuți ce-ți spune șeful.
Voi încerca să demontez câteva mituri și să răspund câtorva întrebări.
Ce este angajatorul?
Angajatorul este o organizație. O mășinărie care are ca unic scop să producă bani pentru investitori sau acționari. Orice acțiune sau măsură care se ia este dictată de raționamente logice și strategii și are ca scop, desigur, făcutul de bani.
Prânzul gratis, sediul în centru, mașina de companie și bonusurile de la sfârșit de an nu ți se cuvin. Ți se dau pentru că astfel vei lucra mai eficient și vei face mai mulți bani. Nu există o limită, companiile nu obosesc și nu au frână.
Ce nu este angajatorul?
Deși lucrezi cu oameni, angajatorul nu este nici șeful tău, nici fata de la HR. Este un spreadsheet care măsoară cât de mulți bani aduci tu companiei. Dacă nu produci suficienți, ești dat afară. Dacă poți produce mai mulți, nu vei fi refuzat.
Ar trebui să reții că nu e treaba angajatorului cât muncești tu, dacă dormi, dacă mănânci, dacă ești surmenat sau nu ai chef de muncă. Pentru asemenea probleme discută cu familia ta.
De ce primești banii?
“Pentru a munci” este un răspuns prea simplu, și incomplet. Ești plătit pentru rezultatele pe care le obții. Aduci bani companiei, primești bani. Nu ești plătit nici pentru că vii la timp la birou, nici pentru că stai 10 ore pe scaun.
Poate că nu este evident pentru toate pozițiile care sunt obiectivele și cum se măsoară îndeplinirea lor. Știu că există multe companii cu management defectuos (unii ar spune… toate!). Este și datoria ta să ai grijă că ești apreciat pentru ceea ce faci și să ceri să fii evaluat periodic.
De ce e munca grea?
N-am auzit niciodată un om pasionat de ceea ce face spunând că munca e grea sau neplăcută. Obositoare, da, se întâmplă. Dacă (crezi că) faci prea multe ore suplimentare, ai prea multe sarcini, munca e prea grea, sunt șanse mari să fii doar dezorganizat. Poate ar trebui să mai renunți la câteva din cele 15 pauze de țigară, 5 cafele și taclalele cu colegii și să te apuci de muncă mai devreme de ora 16.
Ar mai fi o posibilitate aici: munca chiar e prea grea. Poate nu ești potrivit jobului. Poate șeful nu înțelege care sunt limitele tale. Dacă stai și te chinui crezi că vei rezolva ceva? Află care sunt cauzele și rezolvă problema acum, chiar dacă asta înseamnă că-ți dai demisia.
What next?
Nu prea ți-a plăcut ce-am scris mai sus, este? Am fost dur, și cinic. Nu sunt așa în realitate ca șef, dar aveai nevoie de un duș rece. Dacă ai terminat să mă insulți și ți-a trecut impulsul de a-ți da demisia, citește în continuare ce ai de făcut:
Realizează că jobul tău nu este viața ta. E bine să fii pasionat de ce faci, dar atunci când asta îți pune sănătatea în pericol, e cazul să tragi linie. Dacă ajungi să te gândești cu groază la ziua de mâine și petreci mai mult timp la job decât acasă, ai depășit linia. Ai grijă să mănânci, să te odihnești și las-o mai moale cu stimulentele. Dacă tu nu ai grijă de tine, nu te aștepta să aibă compania.
Realizează că jobul tău este viața ta. Da, mă contrazic. E articolul meu, am voie. Dacă nu muncești, nu ai mâncare de pus pe masă și haine de purtat. Banii nu ți se cuvin și nu-ți poți permite să-ți bați joc de jobul tău. Nu poți pleca la ora 18 de la birou fără să-ți termini task-urile – e lipsă de respect față de colegii care depind de ele. Din când în când va trebui să faci niște ore suplimentare sau să muncești mai mult. Get over it și adu-ți aminte câte ore stai pe net.
Realizează că doar tu ești responsabil pentru ce ți se întâmplă. Șeful tău nu are un bici cu care te obligă să muncești. Nici nu te-a legat cu lanțuri de birou. Muncești pentru că vrei – vrei promovare, vrei mai mulți bani. Dacă poți sau nu, este doar problema ta. Unii pot munci 16 ore pe zi, alții doar 5. Dă-ți seama în ce categorie ești și asumă-ți situația. Să dai vina pe oricine altcineva este ridicol.
Despre autor:
Ovidiu Constantin: Sunt IT-ist, antreprenor, rocker, cititor de cărţi bune, Linuxist, călător, blogger, twitter-er(?), băutor de Coca-Cola, soţ, fiu neascultător, şofer, apolitic, curios, vesel, ironic… Adică băiat de treabă. S-ar putea spune că sunt bun de pus pe rană, dar îţi recomand totuşi să mergi la medic.
Popularity: 3% [?]
Citind prima parte a articolului, imi tot venea sa zic ca e clar va vorbesti din perspectiva sefului
Si eu sunt un fel de sef si stiu exact ce zici, dar sunt mai “socialista”, asa, si daca e de pus presiune, pun pe mine in primul rand si apoi am aceeasi pretentie de la ceilalti. Plus ca inteleg foarte bine perspectiva “trag la jug, fac ce mi se zice, fiindca am de platit o chirie/ rata la banca, de pus mancare pe masa etc”. In plus, in multe organizaii, cultura comunicarii problemelor si rezolvarii lor la locul de munca lipseste cu desavarsire. Nu mai departe de ieri dimineata, in aeroport, am auzit un domn bine vorbind la telefon zicand “trebuie sa mai reducem din personala, sa scadem costurile, ca avem prea multe pierderi, lasa ca muncesc ceilalti si pentru astia plecati”. Si aseara in taxi, intr-o discutie amiabila cu soferul pornind de la tarife, el imi zice “dar ce, anul trecut nu munceati la fel de mult?” – si eu m-am trezit ca ii raspund “anul trecut eram cu 30% mai multi, acuma astia care am ramas facem aceeasi munca”.
Asa ca mai ales pe timp de “criza”, cand joburile sunt mai putine si foarte des mai proaste, putini isi permit sa protesteze, sau sa decida ca asa nu se mai poate si sa isi dea demisia. Fara sa stie incotro se duc, adica. Asa revenim la problema ratei/ a cosului zilnic…
Context in care partea a 2-a a articolului mi s-a parut de departe cea mai rezonabila abordare pe care am citit-o despre subiectul asta. Ma rog, fiecare isi stie mai bine optiunile si sunt convinsa ca majoritatea alegem foarte in cunostinta de cauza
Si eu am intalnit multe locuri (am fie prieteni in aceasta situatie, fie stiu directori ce au mers pe aceasta linie) unde s-au concediat cateva persoane si “sa preia X si atributiile lui Y”. La fel vad si cat de usor arunca unii ideea: demisioneaza, lasa sa o sa iti fie bine. Inainte de a lua decizii drastice insa fiecare trebuie sa isi analizeze situatia proprie (cati depind de el/ea?, ce costuri lunare are? s.a.m.d.). In final important e ca fiecare sa isi gaseasca solutia cea mai buna pentru sine.
Articolul este insa unul intr-adevar foarte bine scris si iata ca sunt multe perspectivele pe care le putem aduce in discutie. In final, chiar, de ce mergem la serviciu?
În primul rând mulțumesc pentru aprecieri!
@Valerica, nenea ăla era un manager prost. Dacă oamenii lui deja muncesc cât trebuie, e prost pentru că dacă îi încarcă și mai mult vor fi mai puțin productivi. Dacă oamenii lui însă NU muncesc cât trebuie (și pot), atunci e prost pentru că îi plătește degeaba.
În mod normal într-o organizație fiecare ar trebui să muncească după experiență și inteligență, pe la 80-90% din capacitatea maximă (pentru că nimeni nu poate rezista la 100% la un program de 8 ore pe zi; poate la part-time). Ținând cont de asta, dacă începi să concediezi e normal să restrângi și activitatea, nu să dai task-urile existente angajaților care ți-au rămas.
@Violeta-Loredana, @Valerica, demisia TREBUIE să rămână întotdeauna o opțiune validă, indiferent de situația economică. Mă pot gândi la multe alte scenarii în care nu poți sau nu vrei să mai muncești și trebuie să trăiești. Dacă cineva nu are opțiunea demisiei, relația cu angajatorul se dezechilibrează și devine sclavul jobului. Caz în care, îmi cer scuze că sunt cinic, dar merită ceea ce i se întâmplă.
Am scris mai demult un post fix pe tema asta: http://blog.mybox.ro/2008/07/21/libertatea-de-a-ti-baga-picioarele/
Aș mai adăuga că persoanele care pot fi șantajate cu concedierea sunt cei mai slabi angajați (cei care au rezultate proaste, cei care nu sunt siguri pe ei, cei care nu prea au chef de muncă). Niciodată un angajat bun nu o să se teamă de concediere pentru că are înaintea sa mulți alți “candidați”. Și chiar dacă astfel de oameni sunt concediați, își vor găsi întotdeauna un job rezonabil.
Parerea mea e ca trebuie intai sa traiesti si apoi sa muncesti, dar asta e teribil de greu de realizat in ziua de azi… Tot eu mai cred ca e bine sa nu ma intalnesc cu o parte dintre sefii sotului meu, cei care cred ca “eh, nevasta-ta poate sa spele si singura copilul” sau ca “ce daca stai in fiecare seara n ore peste program (fara plata), eu te trec cu o zi fara plata azi pentru ca ai intarziat jumatate de ora”… si exemplele pot continua…
. Serios vorbind, e greu de ambele parti- am exemple si de sefi si de angajati in familie si pentru toti este foarte dificil, iar cheia dupa mine este sa ramai “om” totusi, in orice functie te afli – suna melodramatic dar e vorba de bun simt, bunavointa, intelegere… le stiti 
.
Desi multi isi justifica anumite decizii cu calcule facute la rece, cred ca la noi oamenii nu stiu inca ce sa calculeze. Am auzit de disponibilizari facute pentru ca trebuie, fara evaluari ale performantei, pe principiul cine castiga cel mai mult din departament pleaca (evident, nu seful departamentului). Iar asta cu aruncatul taskurilor…se practica si pe criza si cand nu e criza! Da, productivitatea scade si oricum nu rezolvi nimic.
Cat despre angajati…Da, intotdeauna exista posibilitatea demisiei! Oricat de greu ti-ar fi, macar ideea ca poti tot te ajuta pana iti rezolvi problemele si pleci pe bune.
De acord cu tot ceea ce ai scris (cam atât pentru polemică). Am pomenit şi eu cazul celei moarte – mă interesa mai mult inflaţia de vrăjeală în autodescrieri, decât înfierarea vinovaţilor. Dar pentru că veni vorba despre vinovaţi, pentru mine e limpede că sunt doi:
- un vinovat din punct de vedere legal (angajatorul, care e obligat să respecte regulile legate de durata normală a muncii; or, în acel caz tipii chiar aveau o problemă, nu era vorba de un incident singular);
- un vinovat din punct de vedere moral (salariatul, care a tolerat abuzurile şi care a acceptat să devină sclav; e vinovat doar moral pentru că nu există nicio lege care să-l acuze pentru complicitatea lui tacită).
Cred că ar prinde bine ca “oamenii muncii” să se prindă că dacă singuri nu-şi apără interesele sau drepturile recunoscute legal, nimeni nu o va face pentru ei. Pentru asta e nevoie mai întâi să-şi cunoască drepturile şi interesele… Şi da, în loc să aşteptăm ca tătucul-stat să vină din proprie iniţiativă să controleze şi să apere în stânga şi în dreapta, mai bine trecem noi la butoane şi pretindem statului să fie instrumentul nostru (parcă de-asta există, nu?).