Este un subiect dificil pentru că este o decizie greu de luat, discuţia incluzând de la opinii personale privitor la religie, etică, simţ civic până la elemente ca prejudecăţi şi lipsă de încredere. Dincolo de toate aceste discuţii, realitatea este că în România numărul de transplanturi este extrem de mic, situând ţara noastră pe un loc ultim în ceea ce priveşte numărul de donatori, conform Agenţiei Naţionale de Transplant. Aceasta în special datorită faptului că dreptul la alegere este mult limitat. Dacă în cazul celor care optează să nu doneze organe lucrurile sunt relativ clare şi uşor de realizat, pentru cei care decid să facă acest gest situaţia este mult îngreunată, adesea ea neputând fi validată în cele din urmă.

Legislaţia este clară: pe lângă situaţia în care un donator aflat în viaţă – cu precizarea că trebuie să aibă discernământ, o stare de sănătate bună şi este obligatoriu ca intervenţia să nu îi pericliteze viaţa – îşi dă acordul pentru donarea de organe (de exemplu rinichiul), în România funcţionează legea acordului informat. Conform acesteia se pot preleva organe de la un pacient aflat în moarte cerebrală doar cu acordul scris al membrilor majori ai familiei. Chiar şi în cazul în care pacientul şi-a exprimat în timpul vieţii consimtământul pentru donarea de organe, acesta nu are valoare juridică şi tot este nevoie de acceptul familiei. Legislaţia este prohibitivă din acest punct de vedere deoarece alegerea este pusă strict în mâinile rudelor şi dacă doar unul dintre membri familiei se împotriveşte, transplantul nu mai poate avea loc. De multe ori cei care ajung în situaţia de moarte cerebrală nici nu au avut o discuţie pe acest subiect cu rudele, iar situaţia este foarte dificilă deoarece este foarte greu să ceri unor persoane care tocmai au pierdut pe cineva drag să ia astfel de decizii – multe dintre ele preferă să refuze, acesta fiind principalul motiv pentru care se pierd majoritatea donatorilor.

O variantă în acest caz o reprezintă legea acordului prezumat, adoptată în majoritatea ţărilor Uniunii Europene. Conform acesteia, dacă un pacient aflat în moarte cerebrală nu şi-a exprimat în timpul vieţii refuzul explicit de a dona organe, se consideră automat că este de acord. Legea se află în prezent în discuţie şi în Parlamentul României şi a trecut deja de Comisia pentru drepturile omului din Senat (în martie 2008). Deşi supusă multor discuţii privitor la problema abuzurilor şi a lipsei totale de implicare a rudelor, varianta aceasta dă mai multe libertăţi celor care aleg să doneze organe.

Dincolo de lege, un alt motiv pentru care numărul de donatori este atât de mic în România este sistemul sanitar deficitar. Nu există suficienţi medici pregătiţi pentru un transplant, multe spitale nu au deloc sau au prea puţine aparate de menţinere în viaţă a unui pacient aflat în moarte cerebrală, lipseşte un program coerent, nu sunt stabilite reguli clare şi nu s-a implementat nicio structură organizatorică coerentă. Numărul concret al cazurilor de transplanturi este redus drastic din cauza acestor factori, deşi doar de la un singur donator se pot preleva organe, ţesuturi sau celule ce pot ajuta până la 12 persoane diferite… Conform datelor de la Agenţia Naţională de Transplant, în 2008 au fost 2,9 donatori în moarte cerebrală, în condiţiile în care nivelul mediu în ţările civilizate este de 15-20 de donatori la un milion de locuitori.

Opţiunea personală, decizia luată de fiecare pe baza credinţelor, valorilor, mentalităţilor proprii ar trebui să vină într-un cadru legal şi un sistem sanitar care să permită punerea în aplicare a acelei decizii. Există argumente atât pro cât şi contra donării de organe, discuţiile merg de la credinţă, până la amintirea unor posibile abuzuri şi traficul de organe, trecând prin concepte ca altruism şi simţ civic… Idealul este un sistem prin care fiecare să îşi poată da din timpul vieţii consimtământul sau nu legat de acest subiect, dar realitatea este însă că în prezent în România opţiunea “pro” nu este facilitată.

Popularity: 2% [?]