Sunt ca pătrăţelele de ciocolată: creează dependenţă. Serios, cine a reuşit vreodată să respecte regula aia de la dietă care zice că ai voie “doar unu sau două pătrăţele de ciocolată”??? Ei, aş, mănânci unul şi gata, mai vrei încă unul şi încă unul şi tot aşa până când te trezeşti cu cutia de bomboane goală în braţele tale… La fel şi cu episoadele serialelor: devi victima perfectă şi te înfiinţezi conştiincios în faţa televizorului la ora stabilită sau, mai rău, începi să muţi munţii din loc ca să faci rost de tot pachetul, pentru o supradoză. Şi când ai tot “sezonul” începi să le mesteci repede-repede, ca pe guma de mestecat, ajungând chiar să nu te mai impresioneze toate detaliile poveştii şi să urmăreşti doar acea bucăţică ce te ţine conectată la serial şi te face să mori de curiozitate privitor la “ce va urma”…

Serialele creează dependenţe şi provoacă isterii. Nu e nimic mai frustrant decât să ajungi la zi cu episoadele şi să trebuiască să aştepţi cuminte ca “ăia din America” să mai filmeze un nou episod sau o serie întreagă. Spre norocul nostru, de îndată ce prinde la public povestea începe să fie “lungită” de scenarişti… apărând tooot mai multe episoade noi. În ultimii ani serialele tv au fost pe primul loc la descărăcări pe pe torrenţi, au lansat vedete şi au creeat trenduri… au devenit subiecte fierbinţi de discuţii pe forumuri, bloguri sau reviste glossy, lucru de care producătorii şi-au dat seama, căci apar tot mai multe seriale pe piaţă, din ce în ce mai bine realizate.

De-a lungul timpului m-au prins major seriale ca House M.D., Grey’s Anatomy, E.R. (asta ca să le amintesc pe cele cu doctori) sau CSI, care m-a ţinut în priză cu toate variantele sale Las Vegas, Miami, NY (să tot ai ce privi)… Am trecut şi prin faza Gillmore Girls, sau chiar McLeod’s Daughters şi am avut şi perioada Stargate Atlantis, pe motiv de insomnii cauzate de sarcină. Tot la zona cu insomnii intră şi Minţi Criminale, Judging Amy sau Eli Stone – a fost o perioadă în care ştiam exact la ce oră se redifuzau noaptea. Ah, şi să nu uităm de clasicul Ally McBeal .

Nu m-au prins Seinfeld sau Bundy şi, culmea, nici Nevestele Disperate, Sex and the City ori Lost şi nu, nici măcar True Blood sau Friends… deşi la unele probabil că sunt în target, dar iată că drumurile noastre nu s-au intersectat suficient de mult. La fel, am mai auzit de Rome, Dexter şi Six feet under, dar nu am vazut nici măcar o bucăţică din ele, nu am idee cum sunt. Ceea ce probabil că este mai bine pentru mine şi somnul meu…

Zic de somn pentru că serialele mănâncă muuulte ore de somn şi, odată instalată dependenţa, se sacrifică din orele de odihnă pentru ultimele aventuri ale eroilor preferaţi. Este cazul meu şi presupun că şi al vostru. Dacă da, cum gestionaţi fenomenul? Aveţi seriale favorite? Şi ce aţi recomanda unui suflet pasionat de, hmmm… multe-multe pătrăţele de ciocolată?

Când mă gândesc la SUA, mă gândesc că acolo anumite probleme sunt mai uşor de rezolvat. De exemplu a fi gay e mai uşor decât la noi. Se pare însă că „mai uşor” e foarte departe de „cu adevărat uşor”, chiar şi în această societate, unde există mulţi oameni şi multe organizaţii care să lupte pentru drepturi, libertate de exprimare şi libertatea de a alege.

În Mississippi, o elevă de liceu de 18 ani care a îndrăznit să ceară permisiunea să vină la balul de absolvire cu iubita şi să poarte haine bărbăteşti trebuie să se lupte acum cu şcoala, mentalităţile şi cu privirile răutăcioase ale colegilor. Şi asta pentru că liceul a preferat să anuleze balul pentru care cheltuise deja o sumă considerabilă decât să îşi schimbe politica.

Se pare că problema există în numeroase şcoli, elevii gay fiind trataţi altfel decât colegii lor heterosexuali şi bucurându-se de mai puţine drepturi. Din fericire, există organizaţii care să dea în judecată şcolile şi sistemul din spatele lor, precum şi iniţiative legislative care să îi protejeze pe aceşti elevi. Dar oare cât va dura până se va ajunge la un rezultat mulţumitor? Doar balul era programat pe 2 aprilie…

Dacă în SUA se întâmplă aşa, oare la noi cum e? Cum e să fii gay într-un oraş micuţ unde te lupţi cu toate prejudecăţile posibile? Şi ce alegi la 17-18 ani? Să te lupţi cu toată lumea, sau să te ascunzi?

Sursa foto

Zilele trecute am făcut un maraton de Spartacus – Blood and Sand la recomandarea insistentă a lui Cassiel.

Mi-a plăcut teribil de mult și m-a făcut să mă gândesc la niște aspecte pe care poate le-ați luat și voi în considerare în trecut.

Trecând peste episoadele cu lupte ale gladiatorilor, ne sunt prezentate alte fețe ale Imperiului Roman, feţe care deşi au fost descrise în unele opere literare parcă au mai mult impact atunci când sunt transpuse în film.

Fără îndoială, romanii rămân una din marile civilizații ale planetei, cuceritori ai Europei, nordului Africii și mai multor teritorii arabe. Societatea romana avea la baza familia, mândrindu-se cu numele și strămoșii lor.

Serialul Spartacus scoate la lumină, mai precis luminează mai tare, fapte considerate în ziua de azi imorale, fapte ce atunci păreau a fi la ordinea zilei. Mă refer la orgii, poligamie, comerțul de servicii sexuale, acte sexuale homosexuale.

Toate acestea sunt înfățisate ca fiind normale, cotidiene, banale. Gladiatorul homosexual este printre cei mai respectați din școala sa, iar nevasta proprietarului școlii stă de vorbă cu bărbatul ei în timp ce acesta face sex cu o sclavă, ba chiar îl invită să se descarce cu una din sclavele noi, nepunându-se niciodata problema că cei doi nu s-ar iubi.

Serviciile sexuale sunt vândute de mai multe ori, discret, într-adevar, fiind totuși o practică extrem de comună, mai ales printre familiie nobile sau cele ale unor importanți funcționari.

Dacă stăm să adunăm toate acestea cu ce am mai citit/auzit, ajungem inevitabil la concluzia că romanii erau un popor de depravați, cu niște valori morale extrem de bizare după standardele din ziua de astăzi. Totuși ei au fost stăpânii lumii, au influențat istoria prin artă, muzică, strategie, literatură, ce mai încoace și încolo, au fost un popor măreț.

Am stat și am contemplat mult istoria romanilor, în mare parte datorită orelor intermnabile de istorie, în mai mică parte datorită filmelor și cărtilor care mi-au trecut prin mână, însă până acum nu m-am gândit vreodată la ce urmeaza să vă întreb.

Și anume: oare acest mod de viață al lor a stat la baza măreţiei? Nu aveau atâtea dileme morale, nu se gândeau atât de mult la nemurirea sufletului, ocupându-se mai mult de lucrurile importante (ale vremii)?

Oare trăiau mai mult? Presupunând că nu se întâlnesc cu vreo sabie sau o săgeată?

Ce este până la urmă moralitatea dacă nu o altă convenție socială impusă de mințile incapabile de mai mult? Nu vă incurajez să fiți imorali, dar vă întreb, dacă trăiați acum câteva mii de ani, ați fi fost?

Sursa foto

Întrucât astăzi am avut un articol despre femei şi înfăţişare, iată că am găsit şi un scurt material pe Telegraph.co.uk despre ce caută femeile la un bărbat.

Jemima Lewis spune că în vreme ce bărbaţii îşi doresc, în lumea lor ideală, femeia ideală, perfect proporţionată – dar evident se mulţumesc cu ceea ce găsesc atunci când idealul rămâne doar un ideal – femeile dimpotrivă: iubesc defectele unui bărbat.

Cu alte cuvinte, femeile caută bărbatul perfect imperfect. Autoarea face trimitere la un sondaj conform căruia 91% dintre femei preferă ca bărbatul lor să aibă mici defecte. Poate să fie mai neîngrijit, să aibă fire albe şi chiar un corp mai degrabă pufos decât musculos. Ah, şi e de dorit ca bărbaţii aceştia să citească şi cărţi, să lăcrimeze la filme siropoase şi… să aibă nişte personalităţi puţin “geeky”. Ei, acum să văd ce mai ziceţi!

De-a lungul timpului etalonul în ceea ce priveşte frumuseţea s-a modificat. Una era, de pildă, femeia Renaşterii şi alta e cea evidenţiată acum.

Tiparele de frumuseţe au stabilit nişte direcţii influenţând oamenii şi alegerile lor însă un lucru valabil astăzi s-ar putea ca mâine să nu mai conteze. S-ar putea spune că vorbim de adaptare – a tiparelor la vremuri, curente în artă ş.a.m.d – dar nu e doar atât. Ceea ce e însă şi mai important este faptul că atât timp cât acel etalon nu va fi cu adevărat reprezentativ, pentru majoritate nu va conta.

Top modelele extrem de slabe au fost la modă (unii creatori încă le preferă) până s-a ajuns la decese din cauza faptului că acele persoane nu se alimentau cum trebuie, nu aveau în corp aportul necesar de substanţe hrănitoare. Dar erau căutate, aveau contracte sau aveau un vis şi încercau să-l împlinească. De la a fi slab la exagerare e doar un pas. E clar ca nimeni nu îşi doreşte să fie gras – toţi cei ce au această problemă sunt conştienţi de implicaţiile pentru sănătate şi nu numai şi toţi cei ce cred că o persoană e obeză pentru că mănâncă mult nu dovedeşte decât cât de închişi la minte sunt. Cu siguranţă există şi persoane obeze pentru că sunt gurmande, însă nu aceasta e majoritatea. Dar alta era problema pusă pe tapet în acest articol, aşadar să nu divaghez (prea mult).

Ideea de perfecţiune a suferit mutaţii în timp. Astăzi sunt căutate persoane care să arate bine în mai toate domeniile. Puţini sunt cei ce iau în calcul în primul rând cum vorbeşti, cât ştii şi ce poţi face faţă de cei ce se uită la aparenţa dată de chip, trup şi eventual haine. Evident că mai apoi constată că nu au făcut alegerea potrivită (sau cel puţin nu întotdeauna pentru că nu vreau să se înţeleagă de aici că orice persoană frumoasă e şi apriori incapabilă să fie un bun profesionist), dar, cum spune un prieten, pedeapsa vine odată cu decizia. Din nou divagare, aşa ca înapoi la drum.

Astăzi excesele sunt deosebit de puternice. Mă uitam recent la o stire care prezenta situaţia într-o ţară asiatică în care adolescenţii se duc la clinici de înfrumuseţare pentru a suferi diverse operaţii pentru a fi cât mai aproape de ideal pentru a avea o şansă la angajare.

Şi totuşi nu acest “top” e căutat. Ci firescul, naturalul. Ceva aflat dincolo de suprafaţă. Desigur, dacă ar fi să ne luăm după un studiu recent, există clar nişte distanţe ce determină aprecierea cu privire la frumos sau nu la o femeie. Dar vă las să aflaţi chiar voi cum stau lucrurile şi de ce Rosie O’Donnell şi Shania Twain sunt exemple.

Un vizitator drag nouă spunea mai demult chiar aici, pe Cenuşă de Trandafir, într-un comentariu că visa la un anumit tip de femeie, însă că s-a însurat cu un altul. Desigur că alegerile în timp se modifică şi că şi căsătoria, când porneşti pe acest drum, depinde pentru ce scop o realizezi, şi în funcţie de acest scop alegi – dar iar aş divaga de aş porni pe acest drum.

S-ar putea să pară (sau măr ori portocală) că acest articol merge pe anumite clişee: frumuseţea ţine de interior, normal că de fapt oricine caută cea mai frumoasă persoană alături de el/ea dar, nefiind doar persoane top.model, se mulţumesc şi cu mai puţin şi altele asemenea. Departe de mine intenţia. După cum spuneam mai sus doar pentru că eşti frumos nu înseamnă că nu poţi fi capabil. Dacă însă nu eşti şi ţi se tolerează atunci deja e problema celui ce tolerează – deşi dacă la birou/acasă doreşte doar un bibelou, cam asta a obţinut. Dacă nu ai neapărat dimensiuni de top-model nu înseamnă însă că eşti “urât”. Ştiu pe cineva care e o persoană deosebit de frumoasă însă care vrea ca oamenii să nu îşi dorească să fie în preajma ei doar din acest motiv, ci pentru cine e. Dar aici ajungem iar în zona imaginilor pe care le avem despre alţii şi despre noi şi la pretenţiile şi aspiraţiile noastre.

La un cântăreţ nu cumva apreciem cum cântă (sau nu aşa ar trebui să stea lucrurile – şi aici îl putem da ca exemplu pe Steve Tyler)? La un actor nu apreciem mai mult cum joacă (vezi Jack Nicholson)? Şi da, deşi exemplele sunt masculine, există şi exemple feminine o sumedenie. Şi-acum vine întrebarea: voi ce preferaţi şi de ce? E mai important trendul decât firescul? Ce vă place? Ce criteriu are relevanţă atunci când alegeţi pe termen lung?

Titlul este uşor nepotrivit, căci zăpezile sunt chiar aici, la geam, adunate în nămeţi ameninţători. Ceea ce mă face să mă întreb ce caută ele aici, că doar e martie, sărbătoarea cu mucenicii, mărţişoarele… altele sunt la ordinea zilei. De unde zăpadă? De ce zăpadă???… Şi unde e primăvara? Serios, voi vă mai aduceţi aminte de anotimpul ăla în care NU era atât de frig cât să porţi palton dar nici atât de cald încât să stai în mânecă scurtă? Anotimpul sacourilor? Cine mai merge acum doar în sacou pe stradă (excluzând persoanele cu maşină proprie)?  Ori e prea cald, ori prea frig…

Anotimpurile mele preferate sunt primăvara şi toamna, iar în ultimul timp am senzaţia acută că le-am pierdut, rătăcit pe undeva, printr-un buzunar de trenci uitat în dulap şi eventual le-am lăsat acolo şi când am spălat haina, căci tare au mai intrat la apă. S-au comprimat şi scofâlcit la nivel de doar câteva zile din toată bogăţia aceea de raze timide de soare, strecurate printre frunzele înmugurite ale copacilor primăvara şi ploaia aurie de frunze şi soare cald de toamnă.

Nu ştiu în ce direcţie se roteşte lumea însă observ că anumite piese vestimentare nu mai au utilitate în garderobele noastre, în timp ce schimbările de climă ne iau prin surprindere. Ba plouă torenţial şi a doua zi e atât de cald că arunci toate straturile de pe tine pe drumul spre casă, ba e soare şi înfloresc copacii, pentru ca a doua zi să te uiţi pe geam la viforniţa de afară. Sărim direct din cizme în sandale.

Ne-am învăţat cu termeni noi, termeni cu care nu eram obişnuiţi până acum câţiva ani: val de frig arctic, iarnă uscată, temperaturi de peste 40 de grade, tornadă (tornadă??!!)… ce să zic, mă întreb câţi mai ştiu cum era pe vremuri… iarna ningea abundent, aveam mereu zăpadă de Crăciun şi nu, nu ploua aşa… primăvara totul se încălzea treptat şi aici treptat e cuvântul cheie… vara era cald, dar nu, nu murea lumea pe stradă şi parcă nu era atât de uscat totul… iar toamna încă mai puteai sta pe afară să te bucuri de ultimele raze de soare.

Trecerea aceasta bruscă de la un anotimp la altul devine obositoare şi cu singuranţă ne afectează şi psihic. Organismul uman nu este făcut pentru astfel de temperaturi, nici pentru aşa modificări bruşte, iar în condiţiile acestea noi suntem ca un cântar stricat, căruia îi oscilează acul isteric. Nu cred ca putem ţine pasul cu capriciile acestea ale naturii. Eu una ma uit afară şi mă apucă depresia. Iar vara, îmi pare rău, dar vara între betoane eu deja o urăsc, pe ea şi temperaturile ei inumane.

Mi-e dor de primăvara mea, aia călduţă şi plăcută.

Percepţia generală (predominant masculină) despre feministe este că sunt nişte femei urâte, neîngrijite şi ne… căsătorite. La fel cum le descrie şi Alina aici, vorbind despre egalitatea de şanse între cele două sexe… Realitatea este că da, mişcarea aceasta cu feminismul nu ne-a ieşit prea bine până la capăt (şi nu sunt prima care afirmă asta, ba chiar există persoane care au spus-o mai bine decât mine), da, avem egalitate de şanse, dar cumva ne-am procopsit cu tot mai multe lucruri de făcut, aspect la care bărbatul nu se grăbeşte să ne egaleze şi iată că aici nu e chiar ok totul… însă adevărul este că mişcarea feministă a fost un lucru bun şi indispensabil, ceea ce este de necontestat. Fără ea nu eram ce şi unde suntem acum şi tocmai de aceea parcă îi datorăm puţină consideraţie, ei şi statutului nostru de femei.

De ce amintesc acest lucru? Pentru că, mai nou, femeile se tem să nu fie etichetate drept feministe. Să nu cumva să creadă bărbaţii că sunt urâte, cu mustaţă şi ne… căsătorite . Feministă a ajuns să fie un lucru rău şi nimeni nu îşi doreşte o imagine negativă, aşa că, nuuuuu, cum să fie vorba de aşa ceva??? De aceea femeile inteligente, pentru că da, despre ele e vorba, despre cele suficient de inteligente cât să scrie un text bine compus şi plăcut la lecturare, de teama acestei ştampile, au grijă să şteargă orice urmă, dram de afirmaţie care ar putea măcar da o vagă idee de feminism. Pentru că, nuuu, ele nu sunt ca “alea”, ele sunt frumoase, stilate şi deştepte, suficient de deştepte cât să şi nuanţeze discursul cu dovezi ale faptului că “înţeleg” şi cealaltă tabără, tabăra bărbaţilor. Şi aşa arată şi că sunt “de gaşcă”… Pe scurt, din tot ce am citit în ultimul timp, descopăr că atunci când o femeie doreşte să scrie ceva despre universul feminin va avea grijă să strecoare rapid o glumă sau o precizare amabilă în favoarea bărbaţilor, pe principiul: da, este clar că femeile gătesc mai des, mai repede şi cu mult mai mare uşurinţă, bref, se pricep la asta mai bine, dar, ce chestie, hihihi, majoritatea bucătarilor celebri sunt bărbaţi… împăcând astfel şi capra şi varza. Este deja o convenţie pe care dacă nu o respecţi, dând Cezarului ce e al Cezarului şi făcând reverenţa cuvenită în faţa bărbaţilor, vei primi rapid ştampila de feministă intransingentă.

Nu că neg aportul bărbaţilor la savorile culinare din întreaga lume şi nici nu fac apologia feminismului, nu asta este ideea, ci pur şi simplu cred că nu era cazul să ajungă un stereotip respins chiar de către femei. Plus că nu mă pot abţine să observ falsitatea situaţiei: în articolele scrise de “ei” nu e obligatoriu să ne ofere şi nouă două-trei rânduri amabile. Dacă vorbesc despre maşini noi nu suntem acolo şi nimeni nu se simte lezat. Dacă introduc o poantă legată de cele două mâini stângi ale soţiei la volan, nu e obligatoriu catalogat drept misogin şi lumea se mulţumeşte să zâmbească a amuzament fin… Atunci de ce ne temem noi să spunem ce gândim, fără a fugi disperate de orice ne-ar putea îndepărta de imaginea de tipă cool pe care o cultivăm? De ce ne temem de feminism şi îl respingem noi mai întâi, înainte măcar să apuce să ajungă la bărbaţi???

Oamenii se căsătoresc în întreaga lume. Mariajul devine astfel simbol al dragostei, al angajamentului faţă de partener. De-a lungul timpului au existat fluctuaţii ale numărului celor ce se căsătoresc – în funcţie de evenimente istorice (spre exemplu s-a constatat că numărul căsătoriilor a crescut dupa cele două războaie mondiale), de factori economici ş.a.m.d.

Toţi cei care se căsătoresc respectă anumite obiceiuri care variază, desigur, în funcţie de cultură. Dar două par a fi constante: inelul de logodnă şi verigheta.

Se pare că primii care au purtat astfel de verighete erau faraonii din Egipt care considerau că cercul este un simbol al dragostei eterne, al păcii şi al perfecţiunii. În 1549 regele Edward al VI-lea al Angliei a decis că degetul pe care trebuia să se poarte inelul trebuia să fie inelarul mâinii stângi – se considera că la acest deget ajunge “vena amoris” (vena dragostei) direct de la inima celui ce purta inelul.

Inelul de logodnă a apărut abia în secolul al XIII-lea. Atunci Papa Inocenţiu al III-lea a decis că trebuia să existe o perioadă de probă între ceremonia de logodnă şi cea a nunţii, iar în această perioadă urma să se poarte acest inel.

Abia in secolul al XV-lea apare inelul de logodnă cu diamant. Primul astfel de inel despre care se ştie este oferit de arhiducele Maximilian al Austriei logodnicei sale Maria de Burgundia în 1477. Şi dacă tot veni vorba de inele cu diamant, în Anglia inelele cu diamant erau deseori utilizate pentru a scrijeli mesaje pe geamuri. Această formă capricioasă (ori ciudată) de flirt era apreciată de nobilime, inclusiv de Elisabeta I care se spune că a schimbat mesaje criptate cu admiratorul ei, Sir Walter Raleigh.

Iată aşadar câteva informaţii interesante despre unele obiceiuri legate de nunţi. Voi continua seria, iar în “episodul” următor vă voi povesti istoria cavalerului şi a domnişoarei de onoare.

Poate că primul gând atunci când auzi întrebarea legată de ideea de alegere între copie şi original merge la tablouri. Ce să ai acasă? Poate că mulţi ar spune că preferă originalul – dar de unde banii pentru un tablou cunoscut. Dacă îţi plac Grigorescu, Dali, Van Gogh, Manet şi alţii asemenea… e clar că pentru a avea un original ar trebui să ai şi un portofel sau cont în bancă dolofan.

Să te mulţumeşti cu o copie? Poate că poţi spune că ai în casă acel nume mare, acel tablou apreciat – dar iată-l şi totuşi nu e. E tabloul, da, dar e doar o copie. Ar mai fi soluţia unor opere originale însă ale unor autori mai puţin cunoscuţi – de la noi sau din afară, tinere talente sau pur şi simplu oameni ce creează pe gustul tău. Această soluţie se poate utiliza în cazul a tot ce ţine de operă de artă şi nu numai.

Ai o casă decorată ce merită aprecieri doar dacă are opere de valoare? Eu zic că nu. Nu trebuie să ai decât bun gust. Evident însă nu toţi îmi împărtăşesc convingerea şi astfel se ajunge uneori la adevărate dovezi de snobism şi prost gust. Să ai o vază din dinastia Ming e ceva. Să ai însă o copie şi pe acea să o scoţi în faţă şi să o aduci în atenţia tuturor vizitatorilor e însă altceva.

O poşetă Louis Vuitton? Da, sigur, pentru că e trendy şi nu se poate să fii altfel. Ah, dar iată cât costă. Uf, nu îţi permiţi dar… trebuie să te afişezi cu una la club, nu? Ce să faci, ce să faci… Păi… e şi copia o soluţie, nu? Acum însă vine întrebarea: eşti sigură? Sau tu, domn ce vrei să faci un cadou dar nu ai o sumă foarte mare la dispoziţie, preferi o astfel de copie unei genţi originale, dar nu de la o marcă faimoasă? Şi ce se întâmplă în cazul unor să spunem cărţi – deşi nu e unicul exemplu: un fals e un fals… Şi cum rămâne cu bijuteriile şi alte asemenea?

Mai e un caz la care eu una mă gândesc aproape imediat când aud de întrebarea Copia sau originalul?. Este cazul chinezilor. Nu, evident că nu critic tot ce fac – departe de mine gândul – dar nu pot să nu mă uit de la modelele de încălţăminte şi până la modelele de maşini care au şi iscat discuţii şi procese de la mari mărci producătoare de automobile. Copii peste copii. Când nu îţi poţi permite un original, e suficientă o copie? E bună pentru moral şi nu numai? Iată o întrebare. Există un răspuns universal-valabil la dilema copia sau originalul?