CUM FACI DISTINCŢIE ÎNTRE IUBIRE ŞI DRAGOSTE:

- Spune-mi omule ce alegi?
- Aleg iubirea lumii mele.
- De ce e iubirea lumii tale… alta decât în alte lumi, omule?
- Pentru că-n lumea mea mă recunoaşte, mă ştie.
- Şi-n alte lumi nu te ştie, omule?
- Nu, pentru că e altă iubire, în alta lume.
- De unde ştii omule că-ntre acele iubiri, nu e una din lumea ta, iar cel ce nu o recunoaşte eşti tu, omule!

Dragii mei cititori, pentru că v-am vorbit deja despre iubirea ca şi formă supremă a conştiinţei universale, azi am să vă vorbesc despre diluarea conştiinţei în forma afectivo-carnală care guvernează omul de la naştere şi primele impulsuri freudiene ale alăptării, vizat fiind ca un instinct precoce al perpetuării.

Fie că sunteţi pe un vârf de munte, în mijlocul mării, în holul apartamentului sau în natură… acolo unde nu există duşul salvator, pasiunea te curăţă de obsesii şi limitări, pentru că atunci când nu e numai sex şi fluturi, atunci când persoana cu care trăieşti intens fiece clipă pasională spontană e mai mult decât o partidă bună, atunci când iubeşti şi poţi simţi că-i mănânci din palmă, atunci nu există mizerie, nu există dezgust, repulsie, repugna şi alte cele… atunci eşti departe de lumea infectă a opreliştilor, fricilor, limitelor, atunci fiecare părticică a femeii pe care o vei adora… va deveni altarul cel mai pur cu putinţă.

Atunci raţiunea moare, trăieşti nirvana şi în loc de plăcerea carnală şi atât… poţi zbura, în loc de actul intim în sine… poţi simţi cum cresc flori din ea, chiar dacă n-are o tonă de gel de duş pe ea. Asta face diferenţa dintre iubire şi pasiune sexuală simplă. Sunt momente pe care nu mulţi le trăiesc, nu le simt, nu le visează măcar… pentru că ele nu vin din uniunea firească cu care suntem obişnuiţi, ele vin odată cu deschiderea sufletului şi moartea raţiunii care ne limitează în tot ce simţim.

E greu să ajungi acolo, dar nu e imposibil!

Când eram mai mică am avut o discuţie bogusiană cu-n aşa numit “Dzeu”, pe care mi-l imaginam un moş blajin care-mi oferea alternative în tot ce vreau să am.

Ei bine şi în discuţia mea imaginară cu el, am fost întrebată ca prin vis ce prefer: o viaţă alături de un om care îmi va oferi totul dar nu mă va face să zbor, sau 3 zile în care mă voi desprinde cu el de pământ şi gravitatia lui…

Preţul mi se părea uriaş: alesesem acele 3 zile intense, măreţe, dincolo de om.

Când am crescut mai mare, mă năpădiseră fricile şi groaza singurătăţii, ruperea terestră mi se înrădăcinase în tâmple şi tot ce-mi amintisem e acel pact adolescentin şi nu ştiam cum să fac să-i zic acelui nene cu barbă din nouri că nu vreau acele 3 zile trăite la maximul lor, acea combustie spontană fără cale de întoarcere, care arde în interior şi lasă exteriorul neatins. Mi se făcuse frică că voi pierde omul cu care aş putea îmbătrâni şi în calea unei lumi umane pline de mărăcini şi nepotriviri aş alerga după ceva ce nu există decât 3 zile ca-n basme şi dispare. Cam asta se întâmplă când cunoşti pierderea, când trăieşti frica ei, când timpul stă pe loc şi nu mai reuşeşti să te mişti şi să te implici în nimic care ar dura 3 secunde într-o viaţă solitară.

Ce fac oamenii când se izbesc de sentimentul pierderii, însingurării?

În laşitatea lor, gonind cu frica de pierdere în braţe, oamenii se desprind de om se izolează, ascund, pentru că de fiecare dată când pierdem pe cineva drag, ruperea terestră ne goleşte carnea şi raţiunea ei până la decadenţă şi resmenare.

Iubirea nu are limite, prejudecăţi, miros de carne, ea creşte în intensitate şi când ajungi la sfârşitul vieţii şi priveşti în urmă şi îi auzi paşii şi încă simţi că tresari, că-i ştii, că sunt ai ei… atunci abia poţi spune că ai iubit. Şi toate astea adunate gramadă leagă un om de trecut şi trecutul pune oprelişti iar şi iar… şi apoi mă uit în jurul meu şi mă întreb de ce oamenii sunt atât de singuri şi fricoşi… şi fiecare caută un vinovat al ruperii de carne şi afectul ei!

Cu toţii vă doriţi un “Bună dimineaţa” sau un “Noapte bună”, să adormiţi în braţele cuiva, să vă simţiţi ocrotiţi, protejaţi, să nu atingeţi golul din pat şi când deschideţi ochii să vă lamentaţi cu un nou început de înstrăinare şi teama că veţi muri singuri! Cu toţii goniţi după mirosul de Crăciun, după un pom plin cu cadouri, după cineva care să vă amintească că aţi mai trecut un an, să vă ţină de mână, să vă privească în ochi şi să vă dea confirmarea că nu sunteţi singuri în om.

Dar câţi dintre voi în dorinţa asta teribilă de a îmbrăţişa semenii, s-au lăsat să facă asta? Vă doriţi iubirea de pământ, chimia, fluturii din stomac, pasiunea, spontaneitatea, imprevizibilul, mereu noul şi anihilarea rutinei… dar câţi dintre voi fac ceva pentru asta şi câţi nu se agaţă de alţii creând aşteptări după aşteptări venite de la alţii!

Dragii mei, toţi suntem la fel în dorinţe, vise, bucurii, suferinţe, regrete şi victimizări, toţi negăm că suntem la fel când ni se pun oglinzile în faţă şi suntem nevoiţi să ne vedem şi acceptăm prin ele. Dar dacă Iubirea… acest sentiment infinit marginalizat de carne şi afectul ei, dacă această conştiinţă supremă e în noi toţi, deschideţi ochii mari şi faceţi odată pentru totdeauna diferenţa!

Iubirea este aminitirea cu care aţi venit vieţi la rând să încununaţi şansa unei izbăviri şi iertări în om.

Dragostea umană însă este doar legătura ancestrală cu care vă întâlniţi într-o lume materială pentru a duce la bun sfârşit neputinţa umană.

Când o să întelegeţi în sfârşit că rolul vostru e atât de simplu şi nu o să mai faceţi cerculeţe şi discrepanţe între voi şi cei ca voi… o să înţelegeţi că numai prin deschidere şi acceptare veţi învăţa să cereţi pe verticală şi să râvniţi cu libertatea că nu veţi fi niciodată judecaţi pentru trăirile voastre!

Atât timp cât o să vă lăsaţi conduşi de prejudecăţi şi egoismul individual al nevoilor care conduc lumea de-atâtea secole, atât timp cât o să vă vedeţi diferiţi şi o să vă negaţi laşitatea şi barbarismul de a poseda în loc de a vă dărui vouă, nu veţi fi demni de iubire şi salvarea speciei prin ea!

TREZIŢI-VĂ OAMENI BUNI, PĂMÂNTUL ABIA NE MAI ŢINE!

Popularity: 8% [?]