De cînd am ajuns la o vîrstă mai înaintată – nu foarte, dar suficientă pentru a avea reduceri de tarif de la companiile aeriene şi gratuităţi în mijloacele de transport în comun – şi mai ales de cînd am un oarecare succes în lumea literară, mi se pun tot felul de întrebări despre minte, inimă şi literatură, la care se presupune că ar trebui să răspund cu înţelepciunea lui Nestor şi ambiguitatea oracolului din Delphi, eventual şi cu talentul lui Shakespeare şi spiritul lui Voltaire, dar scurt, pînă în 12 cuvinte, cum ne învaţă minunatele manuale de comunicare. Ce complicat! Acum, la Cenuşă de trandafir, nu mi s-a cerut, din fericire, să scriu totul în 12 cuvinte. Mulţumesc! Mă gîndesc să răspund sub forma unui F.A.Q şi vă asigur că asta nu e o înjurătură. Dacă, după ce terminaţi (sau vă plicitisiţi) de citit mai vreţi să ştiţi ceva despre mine şi cărţile mele, daţi click pe site-ul meu la http://www.luciaverona.ro şi pe blogul meu la http://luciaverona.blogspot.com . Şi mai bine ar fi să-mi citiţi cărţile, măcar pe cele care au coperta pe blog.
F.A.Q.
Mi s-a pus nu o dată întrebarea de ce scriu, ce m-a determinat să mă apuc de scris. Aici răspunsul este simplu: scriu pentru că asta ştiu să fac. Scriu pentru că-mi place. Scriu pentru că nu pot să nu scriu. Sigur că aici aş putea să scriu pagini întregi despre ce înseamnă scrisul pentru mine, dar ce rost are? Scrisul este viaţa mea. Punct.
O altă întrebare frecventă priveşte începuturile mele literare. Cît de uşor a fost să ajung din postura de autor cu manuscris în cea de autor publicat? Relativ uşor – după o primă piesă reprezentată pe scena unui teatru, în 1978, a urmat o traducere, în 1984, la editura Univers (am tradus romanul „Eppur si muove” al clasicului maghiar Jokai Mor), apoi, un an mai tîrziu, un volum de piese (volum scris împreună cu H. Salem), apărut în colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Relativ uşor, dar nu foarte repede. Pe atunci procesul editorial dura mult, parţial din cauza cenzurii şi a „indicaţiilor” de la partid (de exemplu, un scriitor nu putea publica mai des decît o carte la doi ani; existau şi excepţii, dar puţine), parţial din cauza tehnologiei. Tiparul cu plumb era mult mai greoi şi mai lent decît cel digital. Iar numărul editurilor era foarte mic, cred că erau maximum douăzeci în toată ţara. Existau însă şi unele avantaje pe vremea aceea – editurile aveau redactori profesionişti, foarte buni, aveau şi corectori, două specii aflate azi, din păcate, pe cale de dispariţie. Aici am trecut însă în zona altei întrebări, care mi se pune mult mai rar: de ce nu mai există redactori şi corectori? Răspunsul e simplu: de ce să fie, cînd e mai ieftin să nu fie? De aceea apar multe cărţi, mai ales traduceri, în condiţii care mă fac să folosesc expresii asociate de obicei cu birjarii şi şoferii.
Azi este mult mai uşor să-ţi apară o carte. Cenzură nu mai este, funcţionează sute de edituri (poate mii), iar cu tiparul digital o carte poate apărea practic de pe-o zi pe alta. Uşor, ziceam. Prea uşor, de aceea apar foarte multe cărţi proaste. Asta şi pentru că editurile nu prea au redactori profesionişti, care să lucreze cu autorii, mai ales cu cei aflaţi la început de carieră. Sigur, un autor tînăr şi fără posibilităţi materiale se descurcă mai greu, pentru că editurile nu prea publică debutanţi. În schimb, e paradisul veleitarilor cu bani – contra cost, orice grafoman poate publica o carte, două, trei, cîte vrea, de multe ori la propria-i editură sau la cea a unui prieten. Mai găseşte vreun prieten care scrie despre cărţile lui la gazetă şi gata, omul se consideră scriitor. Iar apoi vine la Uniunea Scriitorilor, face cerere de primire şi se simte profund nedreptăţit dacă nu e primit.
Mi s-a întîmplat să fiu întrebată despre starea criticii literare. Critica este bine mersi, ca de obicei. Avem critici foarte buni, dintre care cîţiva fac şi ceea ce se numeşte „critică de întîmpinare”. E drept că poate prea mulţi se ocupă de poezie şi prea puţini dau atenţie cărţilor din genurile considerate „minore” – science-fiction, mystery&thriller, fantasy, să nu mai vorbim de romance sau de chicklit… Nici despre cărţile de teatru nu se prea scrie, nici despre cărţile pentru copii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că apar foarte multe cărţi şi criticii au şi ei dreptul de a alege despre ce să scrie. Iar numărul publicaţiilor în care apar cronici literare este din ce în ce mai mic. Aşa se întîmplă că locul criticilor este luat, pentru cărţile din genurile pe care le-am înşirat, dar nu numai, de diletanţi binevoitori care scriu recenzii în presa locală şi pe internet. Nu pun în discuţie dreptul oricui de a scrie despre cărţi, nici faptul că unii dintre aceşti diletanţi scriu chiar foarte bine. Dar dacă o asemenea recenzie, de obicei encomiastică, poate să atragă un număr de cititori, ea nu-i este de nici un folos autorului, mai ales celui tînăr, care ar trebui să afle dintr-o cronică sau o recenzie nu că e genial, asta ştie şi singur, ci că, să zicem, nu ştie (încă) să construiască un roman sau că are un vocabular prea sărac sau excesiv de pitoresc, că personajele nu au consistenţă, etc. Şi, trebuie s-o spun, aceste recenzii binevoitoare nu-l ajută pe junele autor să se apropie de lumea literară. Pentru asta ar avea nevoie de cronici scrise de profesionişti.
M-a întrebat cineva dacă avem mulţi scriitori. Nu ştiu dacă avem scriitori mulţi sau puţini. Avem aproximativ 2000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, avem destul de mulţi autori de cărţi – unii foarte buni – care încă nu sunt membri ai Uniunii şi, Internetul mi-e martor, îngrozitor de mulţi veleitari.
Încă un lucru. Românul e născut poet, se ştie. Şi avem, într-adevăr, foarte mulţi poeţi buni şi chiar excepţionali. Dar publicul nu prea mai vrea poezie, cititorii preferă proza, mai precis romanul. Roman de orice fel – clasic, modern, postmodern, poliţist, psihologic, ficţiune politică, aventuri, science fiction, fantasy, romane cu vampiri (cu şi fără usturoi), romane de dragoste (cu şi fără scene de sex), de fapt orice, roman să fie. Este un fenomen normal, cred. Aşa se întîmplă în întreaga lume. Din păcate.
Mai au succes şi anumite cărţi de non-fiction, mai ales cele de „dezvoltare personală”, pe care eu le numesc, generic, „Cum să devii bogat, deştept şi frumos în zece lecţii simple”. Dacă n-aţi înţeles părerea mea, spuneţi, vă fac un desen.
Alte întrebări care mi se pun frecvent ţin de relaţia cu editurile, de distribuţia cărţilor, de promovare. În alte ţări, mai ales în SUA şi în Marea Britanie, de toate astea se ocupă nu scriitorul, ocupat să scrie, ci agentul literar. La noi această instituţie aproape că nu există şi în mod tradiţional scriitorul român este propriul său agent, PR, uneori şi editor, aproape întotdeauna redactor şi corector, de multe ori se ocupă şi de difuzare… Există, e drept, CopyRo, care încearcă timid să facă pe agentul literar, uneori cu succes, şi, cu mai multă hotărîre, să lupte cu teatrele, cu televiziunile, cu radiourile şi chiar cu editurile pentru onorariile cuvenite autorilor.
Am publicat la tot felul de edituri, alese în funcţie de cartea pe care voiam s-o public. La unele pentru prestigiu, la altele pentru tiraj, pentru promovare sau, pur şi simplu, pentru că n-am putut refuza rugămintea unui prieten. Dar mi-am editat singură o carte în format pdf, care poate fi găsită online, numai pe site-ul meu. Cartea se cheamă “Cu pluta pe internet”.
Uneori aleg eu editura, alteori mă alege ea pe mine, cum se întîmplă cu Palimpsest, o editură mică, de nişă, dacă vreţi, la care îmi public cărţile de teatru. Sau Crime Scene, pentru care am scris „Crima de la jubileu”. Prima mea carte de proză, „Don Juan şi ceilalţi”, în 1997, a apărut – ceea ce conta foarte mult pentru mine la momentul respectiv, la o editură de prestigiu – Cartea Românească. La romanul „Labirint obligatoriu”, apărut în 2001, am apelat la editura Albatros, pentru că voiam părerea şi girul excelentei editoare Georgeta Dimisianu. Am şi o experienţă foarte bună cu o editură mică, Tracus Arte, la care am publicat volumul de proză scurtă „Fără canguri”, în 2009. În ceea ce priveşte colaborarea cu editura Tritonic ( o editură care nu numai că publică autori români, dar şi difuzează cărţile şi le promovează), aş zice că ne-am ales reciproc.
Sigur, o editură puternică dispune de resurse mai consistente pentru a-şi distribui şi promova cărţile. Dar, în condiţiile sărăcirii generale a populaţiei, numărul cumpărătorilor de carte scade în mod firesc şi, din nefericire, nici o campanie de promovare a cărţilor nu poate schimba asta.
Oh, money, money! Nu, în România de azi nu se poate trăi din scris cărţi sau piese. Editurile nu prea plătesc, teatrele – doar dacă nu au încotro. Nu e numai vina crizei economice, de 22 de ani se întîmplă acest lucru. Parţial, este vina sistemului de subvenţii, prost gîndit, care stimulează editurile doar să publice cărţi ale autorilor români, nu să le şi promoveze. În acest sens, ar trebui învăţat de la sistemul canadian. Pe de altă parte, editorii şi librarii nu au încredere în capacitatea autorilor români de a scrie cărţi vandabile, ceea ce e, desigur, o prejudecată păguboasă. Dar suntem pe plaiul mioritic şi scriitorii s-au cam resemnat să nu primească bani pentru ceea ce scriu…
Asta ne duce fără tranziţie la întrebarea despre bestseller. Care nu are ce căuta aici, de fapt. Bestsellerul nu este un fenomen literar, ci un fenomen de librărie, iar în curînd de mall. Nu orice carte bună devine bestseller şi nu orice bestseller este o carte bună.
Iar last but not least, întrebarea cu Premiul Nobel. Cînd vor avea românii un Premiu Nobel pentru literatură şi cine-l va lua? Nu ştiu, poate anul viitor, poate peste doi ani, peste 10… Dar pentru asta candidaţii trebuie aleşi strict după criteriul şanselor reale de a obţine premiul. Sprijinit cum se cuvine, Augustin Buzura ar avea şanse. La fel şi Norman Manea. Şi Nicolae Breban. Şi, mă gîndesc eu, Matei Vişniec. De fapt, cele mai mari şanse le are Vişniec, pentru că e cel mai tînăr dintre ei, are timp să aştepte…
Popularity: 5% [?]
Articolul nu are comentarii
Ai ocazia sa fii primul care adauga un comentariu!