Iubirea e o formă supremă a ordinii universale

Dacă iubirea e dincolo de pori şi dermă,

Atunci omule…

De ce m-atingi în lipsa ei?

Azi am să vă vorbesc despre “IUBIRE” dragii mei şi despre minciuna omului numită: “SPERANŢĂ”!

Cum arată “iubirea”, ce e “iubirea”, de ce oamenii speră atât de mult şi se agaţă de acest sentiment uman de atâtea sute de ani.

Toate poveştile, istoriile, manuscrisele, legendele, au la bază acest sentiment nedefinit şi interpretabil, cu care oamenii s-au obişnuit să trăiască, să spere, să viseze cu ochii deschişi.

Din “iubire” facem copii, distrugem continente, creăm războaie, ne sinucidem sau ne minţim specia şi la sfârşitul acestui sentiment ne găsim goi şi singuri şi-atunci m-a întrebat îngerul: care e “iubirea” voastră?

“Sunteţi fascinaţi, vă dedicaţi dorinţe, vise, în virtutea acestui sentiment şi când totul se epuizează renunţaţi la voi înşivă, vă izolaţi, resemnaţi, ucideţi sinele”…

Stau şi mă întreb dragii mei, dacă asta e “iubirea” pe care o căutăm de atâtea secole, cum de nu ne-am salvat specia prin iubire?

Atât timp cât omul caută iubirea în afara lui, agăţându-se haotic de alţii, de speranţele şi visele altora, posedând prin nevoi tărâmul unui alt “sine”, mă tem că o să vă dezamăgesc dragi cititori – dar nu se numeşte – IUBIRE ce căutăm noi!

Se numeşte: Minciună – Speranţa Omului de a nu fi singur!

Dacă opusul haosului este ordinea şi în ea ne căutăm nevoile şi liniştea mult râvnită a speciei, atunci iubirea presupune a verticaliza haosul prin ordinea conştiinţei astrale.

Trăim într-un secol al ignoranţei, omul nu ştie nimic despre el însusi, nu se mai caută pe sine, nu mai ştie ce vrea, încotro merge, de ce merge, nu mai are somn de noapte, cum poate o aşa creatură haotică să vorbească despre iubire?

S-a creat un imperiu mincinos al realităţii noastre, ne-am nimicit fiinţa cu magnetismul unei chimii care ne stârneşte animalul, fiara, perpetuarea şi ce-am ales în loc?

Să confundăm sentimentul treaz al conştiinţei noastre cu un act comun de reproducere a speciei umane!

Vorbim cu mare usurinţă despre “iubire” şi ne folosim de acest cuvânt în fiecare secundă a singurătăţii noastre, ne ademenim fiinţa cu legături menite să ne dea confortul unei minciuni zilnice, ne vrem iubiţi, atinşi, alături de cineva şi căutăm ca bezmeticii orice sursă de manipulare a simţurilor, afectului, ca să putem visa cu ochii deschişi la prinţi pe cai albi şi la prinţese la ananghie.

Mă-ntreb până când o să duceţi această minciună?

Până când o să vă amagiţi fiinţa cu astfel de “agăţări”?

Lumea a îndobitocit şi anesteziat toată conştiinţa prin posesia cărnii şi raţiunii ei, ca să reziste în viaţa asta plină de victimizare şi resemnare.

Nu vede nimeni că omul a renunţat demult la el însuşi, în favoarea unei agăţări de pământ?

Mă uit cu groază cum s-a marginalizat viziunea, amintirea sinelui, zborul ei… şi mă doare că am deschis ochii în astă lume să privesc omul în fiecare zi cum îşi ucide în cel mai infect grad de neputinţă, tot ce are mai sublim în el.

Sunt una din voi, menită să perinde epuizarea până la final, cu aceleaşi nevoi, vise, dorinţe şi mă-ntreb oare cât mai rezistăm întemniţaţi aici în propriile noastre temeri şi slăbiciuni?

Acest act de recunoaştere a unei identităţi, IUBIREA – propriei noastre identităţi e salvarea speciei noastre, nu un sentiment care ne leagă de speranţe deşarte şi nevoi afectivo-trupeşti.

- Ce e până la urmă iubirea?

Iubirea e trezire, conştiinţă, luptă, recunoaştere, amintire, sursa comună speciei.

De ce alergaţi după “iubire” când ea e în voi înşivă?

Cum să vedeţi în alţii acest sentiment, când voi înşivă sunteti orbi?

Cum să cerşiţi altora acest sentiment, când nu-l recunoasteţi?

Cum să doriţi de la alţii să vă iubească, când voi înşivă nu va iubiţi?

Cum să dăruiţi altora iubirea, când nu ştiţi de unde să o luaţi?

Cum să treziţi în alţii acest sentiment, când voi înşivă încă dormiţi?

Răspunsul e în noi şi tot în noi iubirea pe care o căutaţi flămânzi în afara voastră!

E momentul să ridicaţi ochii spre cer şi în loc să vă rougaţi imensităţii absurdului să vă dea un suflet lângă voi care să vă aline singurătatea, găsiţi-vă sufletul în voi înşivă mai întâi!

Pare-se că speranţa rămâne o minciună cu care ne hrănim fiinţa la graniţa cu moartea, acea mizerie umană dată de forma benignă a dezordinii din noi – haosul care naşte monştri din egoismul cu care ne agăţăm unii de alţii!

Pentru că dragii mei…

De vă e greu să îmbrăţişaţi străinul din afara voastră, împrieteniţi-vă întâi cu străinul din voi!

Materialul este un fragment in exclusivitate din romanul Lumea de jos.

Popularity: 4% [?]