Un nou articol de Iguana!
Obstacole
Intri într-o relaţie şi, la un moment dat, ai senzaţia că ai ajuns în vârf, că totul merge bine. Îţi întemeiezi căminul mult visat şi îţi faci planuri de viitor.
Este ştiut că, oricât ţi-ai dori, clipele perfecte nu pot fi permanente. Viaţa oferă obstacole – unele te fac să te împiedici, altele te îngenunchează. Ori de câte ori întâlneşti un obstacol, te ridici şi mergi mai departe. Cu mai mult curaj şi cu mai multe speranţe.
Ce faci însă când, dintr-o dată, în cuplu apare şi un al treilea „partener”, despre care nu se vorbeşte aproape niciodată, dar totuşi prezent în mintea unora? Ce faci când moartea devine partener permanent? Obstacolele, inevitabil existente în viaţă, par din ce în ce mai greu de depăşit. Nu numai de către cel în a cărui minte a „încolţit” ideea ce pare salvatoare pentru el, dar şi pentru tine. De cele mai multe ori, acest partener nedorit – moartea – nu apare dintr-o dată, ea există undeva, în mintea sufletul lui şi stă acolo cuibărită, aşteptându-şi clipa de glorie. El vede în moarte „scăparea” – trecerea peste obstacolele pe care le consideră de neînvins.
Cum este în trei?
Cine este partenerul „în plus” în relaţie? Cum moartea are un partener de încredere alături, este clar că răspunsul este: „tu”. Treci mai întâi prin şocul descoperirii macabre – cel alături de care ţi-ai propus să-ţi trăieşti viaţa are cu totul şi cu totul alte „planuri” pentru viitor. Afli că nu este la „prima abatere” şi primeşti ca răspuns la întrebarea „de ce nu ai spus nimic?” cuvinte de genul „nu am crezut că este important”.
Nu cedezi. Te hotărăşti să lupţi – ai convingerea că, prin şedinţe de terapie şi multă atenţie acordată consilierii, vei reuşi să îl abaţi de la drumul pe care a plecat. Ţi se promite că a fost o rătăcire şi că „nu se va mai repeta”.
Dar se repetă. Şi, de fiecare dată, îţi spui că trebuie „să faci ceva”. Îi oferi ajutor. Acceptul tacit al ajutorului nu înseamnă însă şi convingere. Nu mai poţi avea încredere în cel care şi-a încălcat promisiunea. Dormi iepureşte, încerci să „controlezi” totul, sperând să strici planurile morţii. Este o luptă nedreaptă – nu poţi lupta cu moartea împotriva voinţei celui ce o ţine la piept. Şi pentru că cel de lângă tine are un singur gând obsesiv, la fiecare treaptă mai greu de urcat va refuza să încerce să o mai urce – „scăparea” îi este mai aproape. Şi mai uşoară. Se consideră învingător – deşi este doar un mare învins.
Când realizezi că nu poţi lupta cu un asemenea rival, încerci să „ieşi” din relaţie. Uşor de spus. „Şi tu mă laşi? nu voi mai avea nici un motiv să trăiesc” – este asul din mâneca sinucigaşului. De fapt se numeşte şantaj. Ajungi să ai senzaţia că trăieşti cu moartea în casă – că nu poţi scăpa de răsuflarea ei hidoasă.
Sfârşitul? Moartea învinge. Mai întâi îşi acaparează victima. Este inevitabil. Dar ce faci tu? Nu poţi decât să lupţi cu ea. Şi, cu multă voinţă şi ajutor, reuşeşti. Dar vei rămâne pentru totdeauna cu senzaţia că ea – moartea – ţi-a fost mult timp alături. Şi nu este uşor să trăieşti cu un astfel de sentiment.
Am scris acest articol inspirată fiind de fapte reale – din păcate. Şi poate nu îl scriam dar, zilele trecute am aflat despre un coleg care a încercat să facă un pact cu moartea. Acest lucru mi-a amintit de povestea din trecut. Acum nu a reuşit. Nu ştiu dacă are şanse să scape. Medicii l-au ajutat acum. Dar…
Iguana – “Nu trebuie, pe cât poţi, să te laşi ispitit a vorbi despre tine.” Giosuè Carducci
Popularity: 2% [?]
nu m-am aflat niciodata in postura celui aflat la mijloc, intre partenerul cu tendinte sinucigase si moarte…cred ca situatia e foarte delicata si chiar nu stiu cum as putea sa continui sau sa ies cu bine din aceasta relatie… cu siguranta, nu cred ca e o incantare sa stii ca cel de langa tine, in orice moment poate lua decizia de neinteles pentru cei mai multi dintre noi…
As indrazni sa completez tema si sa aduc in discutie moartea unui copil – care aduce o mare problema in cuplu, indiferent ca exista sau nu un alt copil care sa “umple golul”. Din nou insa moartea e un partener incomod si de cursa lunga, cu impact necunoscut asupra celor doi.
Este întradevăr un subiect despre care lumea nu prea vorbeşte, este dificil, greu de abordat, iar cel care trece prin aşa ceva este cel mai încercat. Supravieţuitorul, fiincă aşa îl pot numi pe cel care rămâne în urma sinucigaşului, este cel mai puternic om, cel care nu se lasă învins şi care trăieşte în adevăratul sens al cuvântului. Moartea nu este ceva de care să ne temem, pentru că va veni cândva, dar nu trebuie să ne-o dorim şi să o căutăm. În schimb trebuie să ne bucurăm de viaţă, de creaţie, să iubim şi să fim iubiţi.
Observ că atât articolul câț și comentariile sunt scrise având în minte ideea “sinucidere = greșeală”. Nu pot fi de acord.
A trăi sau a muri este o alegere. O facem în fiecare zi, atunci când mergem la muncă să câștigăm niște bani să mâncăm și să nu murim de foame, atunci când reduci viteza dacă nu vezi ce urmează după curbă, atunci când nu te iei în gură cu tatuații cu cefe late din Ferentari.
Unii decid că este de preferat să moară decât să continue să trăiască. Există atât exemple de idioți cât și oameni care iau această decizie conștient și responsabil. Eu dacă aș ști că am o boală incurabilă care mă va face să mă chinui și să-i chinui și pe alții, n-aș ezita.
Privind din punct de vedere al societății, un om cu tendințe sinucigașe nu e funcțional. Cum marea majoritate fac întâi show (sau doar show), noi ca plătitori de taxe și impozite plătim salvarea care vine după el, pompierii care îl dau jos de pe bloc, medicii care-l tratează fizic și psihic. Nu mai spun despre impactul social asupra familiei, vecinilor, colegilor, prietenilor. Deci de ce ne-am încăpățâna să-l convingem că-i greșit ceea ce face?
Poate că sunt prea dur, dar nu văd cum un om cu tendințe sinucigașe ar putea vreodată să (re)devină productiv în societate – să se căsătorească, să facă și să educe corect copii, să aibă un job sau o afacere și să plătească taxe și impozite.
Singura excepție aici ar fi după părerea mea tinerii, iar aici se poate implementa relativ ușor un program de evaluare psihologică regulată în școli, pentru a detecta din vreme traumele la care sunt supuși copiii și care îi pot determina să se sinucidă.
Pentru cine-i major, vaya con Dios.
As fi avut multe de spus, dar toate cuvintele refuza sa iasa si sa se aseze cumintele pe hartie (cum faceau de obicei). Este un subiect foarte delicat. Cum poti trai cu moartea in casa, langa tine in pat? Nu stiu…
mulzam, nici nu îţi doresc să te afli vreodată în acea postură – ţi-ar trebui un “ceva” pentru a rezista…
Violeta, moartea venită… de bună voie este deja un alt subiect trist, din păcate…
Simona, ai mare dreptate, adevăraţii luptători nu sunt cei care cedează în faţa morţii, ci cei care aleg să lupte cu ea…
Ovidiu, acelora, vaya con Dios şi din partea mea – mai rău este de cei de lângă ei – cei care sunt nevoiţi să treacă printr-o asemenea traumă…
Sabina, ai dreptate, este un subiect delicat dar care, din păcate, este tot mai prezent printre noi…
@Ovidiu, @Iguana Ovidiu cred ca merita a fi facuta o diferentiere: e una sa vorbim despre cei in stadii terminale si alta despre cei care la 20 de ani se sinucid pentru cineva sau pentru o vorba. Iguana spune foarte bine ca trebuie sa ne gandim si la cei de langa ei – si din partea unora sinuciderea e doar un gest extrem de egoist: sa luam de pilda cazul celor care lasa eventual un bilet ca s-au sinucis pentru ca nu mai aveau cu ce plati ratele sau datoriile la camatari si lasa acest bilet sotiei care are eventual un copil mic. Cu alte cuvinte o lasa pe ea si cu inima franta si cu toate problemele pe cap.
Exista asadar diverse perspective asupra mortii pe care le putem lua in calcul si multe nuante. Si poate ca o persoana care a vrut sa se sinucida din dragoste – ca tot ai dat Ovidiu acest exemplu – atunci cand va avea ocazia sa cunoasca o persoana cu care sa traiasca impreuna vor aprecia mai mult viata – poti stii?
Foarte trist. Pacat ca este realitatea si din nefericire sunt cazuri din ce in ce mai frecvente.
Moartea ne însoţeşte permanent:e alături de noi,de când ne naştem şi de atunci murim puţin cîte puţin. Prin urmare,mult mai profitabil ar fi să o tratăm cu simplitate şi cu o doză de umor. Spunea cineva că şi-ar dori să moară cu zâmbetul pe buze.Cine nu şi-ar dori? Dar asta aduce a filozofie.
În realitatea cotidiană se întâmplă ca unii oameni să sufere de diverse depresii care se pot trata şi,în bună măsură,vindeca. Singura boală psihică nevindecabilă e schizofrenia.Exceptându-i, deasemenea, pe cei ce se droghează şi se află în stadii terminale,pe cei care suferă de boli incurabile şi îşi doresc ei înşişi să scape mai repede de suferinţă,ideea inevitabilului sfârşit poate constitui o prezenţă discretă,la locul ei, atâta vreme cât clipa de care dispunem şi care ne-a fost oferită e trăită frumos,nu e irosită şi rămânem vii,oricâte probleme am avea. Chiar dacă sună hedonist,nu pot să nu spun că şi azi a fost un Răsărit superb şi eu sunt fericită că am trăit explozia de culori…
O zi frumoasă plină de viaţă!