* termenul de Photoshop este utilizat pentru a nominaliza majoritatea programelor şi tehnicilor de prelucrare fotografică, fiind cel mai cunoscut software în domeniu, devenit chiar verb ce defineşte acest tip de acţiune
Intrigată fiind de modul în care imaginile vedetelor sunt prelucrate la maxim (ca în exemplele de aici sau de aici), îmi propusesem să scriu un articol pe acest subiect. Aprofundând ideea, am ajuns la concluzia că editarea imaginilor ne afectează vieţile mult mai mult şi ridică probleme legate atât de standardele estetice cât şi de etică.
Aceasta deoarece în prezent există un conflict clar între ce este fotografia şi ce ar trebui să fie (ok, sau ce ne aşteptăm noi să fie – excluzând fotografia de artă). Datorită faptului că la origine puterea fotografiei venea exact din faptul că era o reprezentare fidelă a realităţii, mult mai fidelă decât orice existase până atunci, impresia general înstăpânită este că ea redă adevărul brut. Doar că situaţia actuală este complet diferită: cu toţii ştim că imaginile se pot prelucra digital cu uşurinţă, ajungându-se chiar la a nu mai putea deosebi o imagine reală de una prelucrată şi fenomenul manipulării fotografiilor este din ce în ce mai popular…
Photoshopul şi istoria retuşurilor fotografice
Deşi de mare actualitate, fenomenul este unul vechi, totuşi… Istoria sa datează de dinainte de Photoshop. Sau de apariţia computerului. Logic de altfel… Se pare chiar că una dintre primele imagini manipulate este faimoasa fotografie a lui Abraham Lincoln care în realitate ar fi o compoziţie a capului acestuia suprapus peste corpul lui John Calhoun, politician şi el. Iar asta se întâmpla pe la 1826…
De aici lucrurile au escaladat treptat. Au urmat editări fotografice în scopul propagandei politice (Stalin şi-a şters un duşman politic dintr-o fotografie, Benito Mussolini a “îndepărtat” dresorul calului dintr-o imagine a sa călare), sau pentru a transmite mai bine un mesaj (lui Ronald Regan i s-a adăugat digital o lacrimă pe obraz), a apărut editarea fotografiilor de vedete sau “fabricarea” unor imagini introduse în competiţii de profil (da, unele au fost şi premiate…).
Photoshopul şi jurnalismul
În prezent, când vine vorba de influenţa media şi de imagini prelucrate, presupunerea este că se referă la celebrităţi retuşate. Şi este adevărat, însă doar parţial. Editarea imaginilor a invadat şi fotojurnalismul – există deja cazuri celebre de manipulare digitală, mulţi editori sau fotografi lăsându-se atraşi de mirajul Photoshopului. Printre cele mai cunoscute se numără lansarea rachetelor din Iran (o fotografie dată publicităţii de Iran, pentru a ilustra lansarea reuşită a patru rachete sol-sol a fost retuşată pentru a o adăuga pe a patra, care în realitate nu a fost lansată); Barak Obama cel “hot” (The Washingtonian a publicat pe copertă o fotografie prelucrată a preşedintelui Barak Obama în costum de baie, sub titlul “really hot Obama”); OJ Simpson în Times şi Newsweek (aceeaşi fotografie a fost publicată pe coperta ambelor reviste, însă imaginea din Times era retuşată, tonalitatea generală fiind mult mai sumbră, ceea ce a dus la interpretări rasiste); National Geographic şi piramidele (pentru a putea pagina pe verticală o imagine a cunoscutului platou de la Gizeh, celebra publicaţie a “repoziţionat” una dintre piramide).
Toate aceste cazuri au declanşat ample dezbateri privitor la corectitudinea manipulării digitale în fotojurnalism. Utilizarea Photoshopului ca instrument de lucru în acest domeniu ridică semne de întrebare, deoarece fotografia de ştiri reprezintă o redare brută a realităţii, având rol de dovadă istorică. Iar atunci când se intervine asupra imaginii originale aceasta îşi pierde veridicitatea şi devine doar o ilustraţie, o interpretare selectivă şi părtinitoare a faptelor. Mesajul este modificat, alterat, distorsionat iar accentul cade deseori pe alte elemente, care nu sunt conforme cu realitatea.
Genul acesta de situaţii este lipsit de etică şi duce la pierderea credibilităţii publicaţiei şi a fotografului respectiv. Aceasta întrucât menirea de bază a jurnalismului este reprezentarea cât mai exactă a realităţii, el propunându-şi să comunice întotdeauna adevărul, prin intermediul cuvintelor sau imaginilor folosite. Aşa cum stipulează şi standardul de etică adoptat în 1991 de National Press Photographers Association: “Este evident că noile tehnologii digitale ridică noi provocări în faţa integrităţii fotojurnalismului… de aceea, noi, National Press Photographers Association, ne reafirmăm crezul etic: reprezentarea fidelă a realităţii este fundamentul profesiei noastre”.
Dar problema este că manipulările digitale sunt din ce în ce mai elaborate şi devin tot mai greu de identificat. Da, atunci când sunt depistate duc la demiterea sau suspendarea persoanei responsabile, însă rămân în discuţie toate acele imagini nedescoperite, care transmit o istorie diferită şi continuă să ne inducă în eroare. Cumva, lumea din jurul nostru nu mai este la fel de sigură şi deja nu ne mai putem baza pe mass-media să ne livreze informaţii reale din colţuri ale lumii care nu ne sunt accesibile. Sau chiar de lângă noi. Realitatea devine miraj, o chestiune relativ incertă.
Photoshopul şi arta
Fotografiile acuzate de “înşelăciune” nu vin însă doar din domeniul jurnalistic. Dimpotrivă. Spuneam de imagini chiar premiate, implicate ulterior în scandaluri de proporţii. Sau poate fi vorba chiar de cadrele apărute în revistele glossy.
Justificarea în cazul lor este ca acestea sunt imagini artistice, nefiind supuse legii veridicităţii. Plecând de la ideea că fotograful intervine asupra realităţii încă din momentul în care introduce în decor un nou element, mută un scaun ca să aibă o cadratură mai bună, adaugă un bol cu fructe pentru culoare sau pur şi simplu aranjează faldurile rochiei miresei… manipularea digitală nu va reprezenta decât o extensie a acestor acţiuni fireşti. Iar astfel de gesturi îşi au rădăcinile undeva în pictură, căci artistul respectiv cu siguranţă îşi compunea cadrul aşa cum dorea, adăugând o creangă sau ştergând un personaj… Din acest punct de vedere, un fotograf are dreptul să apeleze la toate mijloacele la îndemână pentru a realiza acea interpretare proprie a realităţii pe care o doreşte.
Iar argumentaţia este corectă atunci când se discută despre imagini artistice. Intervin însă două menţiuni: să nu fie prezentate ca imagini reale şi să nu fie manipulate conştient pentru a induce în eroare privitorul.
Photoshopul şi “doamnele”
Şi nu este un secret faptul că revistele glossy chiar asta fac: editează imaginile celebrităţilor în mod frecvent, nu doar prin ajustare luminozităţii sau a contrastului, ci schimbând radical modul în care acea persoană arată. Sunt arhicunoscute colajele cu “before and after”, sau tutorialele de editare grafică de pe net… Teoretic toată lumea ştie că sunt prelucrate, însă în momentul în care mass media le promovează ani întregi se ajunge să genereze o imagine imposibilă a corpului uman pe care publicul, în special femeile, va încerca să o imite. Ceea ce este inutil, pentru că se raportează la un software de computer, capabil să transforme orice… Practic, impresia general înstăpânită este că trebuie să aratăm ca “ei”, în condiţiile în care nici ei nu arată în realitate aşa.
Un caz celebru este cel al fotografiei retuşate a vedetei Faith Hill, arătând mai slabă şi mai tânără pe coperta revistei Redbook, situaţie comentată de oficialii publicaţiei ca fiind o prelucrare “la nivelul standardelor impuse de industrie”. Sau cazul jucătorului de tenis Andy Roddick, la a cărui observaţie că în realitate nu are bicepşii atât de proeminenţi şi ca i-a fost îndepărtat digital un semn din naştere, raspunsul revistei Men’s Fitness (pe coperta căreia apăruse fotografia) a fost “nu văd care este problema majoră în acest caz”.
Apare astfel un nou standard estetic, imposibil de atins, pentru că nu este realist. Se inoculează treptat senzaţia că o persoană cu defecte (din cele absolut fireşti în lumea “reală”) nu este suficient de bună – after all, nu va avea niciodată pielea perfectă, părul strălucitor şi un corp fără nici un fel de cute (nu, nici chiar la gât sau axilă). Nu mai vorbim de sâni, fund şi, vai, abdomenul perfect plat. Iar problema este în special a femeilor – mai rar un bărbat care să ajungă să se urască pe sine din cauza unei imagini cu Brad Pitt… Cel mai probabil tot femeia va reacţiona şi va ajunge ori să îl compare pe cel de lângă ea cu vedeta de pe copertă şi să se declare nemulţumită de soţul cu început de chelie şi burtică (nu, nimeni nu poate câştiga competiţia asta), sau se va simti brusc prea “urâtă” şi îşi va pierde încrederea în ea…
Iar situaţia este foarte gravă în cazul adolescentelor. Influenţate de această “estetică a frumosului” ce ne domină existenţa, fetele de liceu ştiu deja ce operaţii estetice vor să îşi facă: visează la implanturi de sâni, liposucţii sau mărirea buzelor. La doar 16 ani, când corpul lor nici nu este încă format, ele ţin diete chinuitoare şi au probleme cu respectul de sine, deoarece “modelele” promovate de mass-media sunt generatoare de complexe de inferioritate. Iar lipsa unui aspect fizic perfect duce la scăderea încrederii în sine. Chiar şi fetiţele de 7-8 ani se arată interesate de imaginea lor: să fie slabe, “bine” îmbrăcate şi mereu accesorizate corect.
Majoritatea tinerelor cred că cel mai important lucru este “să arate bine” iar standardul lor de frumuseţe este cel impus de celebrităţile pe care le invidiază: slabă, tânără, fără defecte fizice, blondă, sănătoasă, înaltă şi cu forme generoase. Fustă mini, tocuri, decolteu.
Concluzia? Numai în Germania, în fiecare an, peste 100.000 de adolescenţi apelează la operaţii estetice.
Photoshopul şi cariera
Iar în cazul dezvoltării profesionale mass media inoculează treptat un anumit tip de mentalitate, în care frumuseţea fizică devine un important atú, o garanţie a succesului. Nu mai contează faptul că esteticul nu este o certificare a caracterului persoanelor respective, competiţia socială are loc între cei mai atrăgători din punct de vedere fizic.
Rezultatul este că brandul personal capătă o componentă dominantă, esenţială în promovarea proprie: imaginea. Pentru că imaginea vinde. La propriu. În prezent contează foarte mult cum arăţi, nu doar ce ştii să faci. Şi fie că lucrează în show-bizz (vezi armata de fete blonde cu silicoane), fie în vânzări (se apelează frecvent “măcar” la injecţii cu botox), oamenii au ajuns să îşi facă operaţii estetice pentru a fi angajaţi, sau pentru a îşi păstra locurile de muncă. Sau măcar să ţină diete. Succesul profesional şi financiar este acum dependent de aspectul exterior.
Situaţie certificată chiar de bănci, care s-au declarat dispuse să finanţeze şi operaţii estetice. Şi certificată şi de numărul tot mai mare de cereri de operaţii pe criterii din ce în ce mai puţin bazate pe probleme de sănătate. De la fetele care îşi pun silicoane doar pentru că sunt cântăreţe şi “trebuie” să afişeze o anumită imagine, la o pacienta tânară care îşi dorea să-i fie micşorate pavilioanele urechilor doar pentru ca lucra într-o brutărie şi, tinând boneta pe cap, urechile ieşeau prea mult în evidenţă.
Photoshopul şi amintirile personale
Manipularea digitală s-a extins de la nivelul profesional şi la cel personal, graţie programelor de editare din ce în ce mai accesibile. Astfel încât oricine îşi poate modifica trecutul după cum îşi doreşte. Ok, poate nu tot trecutul, însă cu siguranţă fotografiile… S-a depăşit etapa îndepărtării ochilor roşii, acum se poate scoate din imagini fostul soţ, sau, dimpotrivă, se poate adăuga mătuşa favorită în fotografia de nuntă (deşi în realitate ea nu a fost prezentă)… bref, se poate revizui istoria personală în orice mod imaginabil.
Imaginile fotografice şi-au pierdut astfel caracterul intangibil, în era digitalului ele nu mai sunt martori veridici ai unui trecut real ci mai degrabă devin ilustrarea unor dorinţe personale, iar deviza este “dacă nu ţi se poate întâmpla în realitate, se poate concretiza în Photoshop…”.
Photoshopul şi etica
Este evident că în editarea fotografică graniţa dintre realitate şi ficţiune este extrem de subţire. Şi uşor de trecut. Mai ales că nu există un set de reguli clare, cu obligativitatea de a le respecta. Cel mai degrabă fiecare apelează la propriul standard etic, iar acesta variază de la persoană la persoană, atât în ceea ce priveşte retuşarea fotografiei, cât şi în interpretarea ei. Pentru mine regulile de bază sunt următoarele:
- dacă scopul fotografiei este redarea realităţii, atunci retuşarea nu este permisă.
- dacă se doreşte o interpretare a acesteia, imaginea respectivă devine una “artistică” şi se supune altor reguli.
- în cazul celebrităţilor privitorii se aşteaptă ca persoana din imagine să fie exact cea văzută prin lentila fotografică. De aceea trebuie informaţi în prealabil dacă situaţia este diferită şi fotografia respectivă este retuşată.
Şi plecând de la ideea că publicul respinge publicitatea mascată (denunţând-o chiar vehement), pe principiul folosit pentru a semnaliza inserţiile de “promo” sau “advertorial”, susţin ideea ca şi fotografiile retuşate (care totuşi îşi propun să înfăţişeze realitatea) să fie marcate ca atare, direct pe fotografie sau imediat lângă ea. În acest moment anunţarea retuşării se face (atunci când se face) într-o casetă de text ascunsă pe ultima pagină, printr-un text extrem de vag, de cele mai multe ori interpretabil. Este o informaţie care de cele mai multe ori trece neobservată de către public şi minciuna imaginii persistă. La fel şi confuzia creată de ea.
After all, aşteptarea generală este în continuare ca trucajele să apară doar în filme, iar fotografiile să fie o reprezentare fidelă a situaţiei reale, orice încălcare a acestei aşteptări fiind considerată o excepţie. De aceea ar trebui şi semnalizată ca atare.
Photoshopul şi realitatea
La retuşarea sau manipularea unor imagini, atât digital cât şi prin metode specifice camerei obscure, apar întrebări legate de impactul acestora asupra realităţii concrete. Dileme legate de etică şi estetică.
Fotografiile retuşate ale celebrităţilor sunt doar vârful aisbergului – prelucrarea digitală ne influenţează vieţile mult mai mult, din ce în ce mai mult. Şi implică atât mediul foto cât şi pe cel video. Realitatea de dincolo de imaginile retuşate este din ce în ce mai diferită iar prăpastia dintre imaginarul fotografic şi concretul cotidian se adânceşte. Dar creşte tot mai mult şi influenţa pe care acestea o exercită asupra lumii “noastre”: opinii politice, stil de viaţă, decizii medicale sau profesionale sunt luate pe muchia unei fotografii cu care cineva “s-a jucat” puţin într-un program de editare.
Popularity: 13% [?]
Alina, imaginea si dezvoltarea profesionala e de cand lumea si pamantul, mai ales in mass-media. De cand avem posibilitatea de a exprima intr-o poza ceva. Iar aparitia televiziunii a amplificat acest lucru. Nu e o treaba recenta.
In fond, mi se pare si normala. Nu am cum sa o blamez. Imi pare rau, dar viata este destul de banala ca si atunci cand dau drumul la televizor sau deschis o revista (glossy sau nu) sa vad mizerie sau oameni urati. Nu pentru ca am o problema cu ei, sau as fi eu de o frumusete rara. Ci pentru ca aceste mijloace de comunicare (poze, reviste, TV) sunt aparate generatoare de fantezii. Asta ne vand. Prefer macar sa fie fantezii frumoase. Nu deschid televizorul pentru a vedea o figura obosita de 60 de ani din satul X prezentand stiri despre Gheorghe ce a violat-o pe fiica sa si dupa i-a bagat cutitul in gat.
Suntem nativ iubitori de frumos si cautam sa-l obtinem cu orice pret.
Complet de acord, cand aceste retusuri intervin asupra felului in care este prezentata realitatea ce ne este vanduta ca “REALA”, e o problema de etica. Insa cand scopul este “artistic”, esentialul este sa bucure ochii privitorului, punct.
Operatii estetice… all good. De ce ar fi de blamat? Oare nu incercam toti prin diferite metode sa devenim mai buni, mai frumosi? Incercam sa crestem masa musculara mergand la sala. Incercam sa da jos burta facand un sport sau alergand. Sanii nu cresc de la sine, nici nu se micsoreaza. Doar se lasa. Daca asta o ajuta pe femeia respectiva sa se simta bine in pielea ei si sa-si recapete respect/increderea in sine, atunci asta sa faca.
Si daca o face doar dintr-un “ifos”. Sa o faca. Nu imi da in cap, nu-mi ia bani din buzunar ca sa se opereze. Ca incepe totul de la o varsta prea mica? Asta este o problema globala si nu numai in cazul “imaginii”. Copiii se maturizeaza prea repede, isi pierd inocenta prea usor. Aflu despre fete de 12 ani ce isi indeamna prietenele sa faca sex oral si anal pentru a continua sa “ramana” virgine. In cazul asta… fardul si rujul mi se par extrem de banale.
In aceleasi conditii, ca oameni, suntem RAI din copilarie. Daca copilul tau nu e acceptat in grup (exista riscul, daca-l tii departe de “obiceiurile societatii lui”) vei avea de luptat cu altfel de probleme psihice ale sale. Nu numai cu imaginea lui.
Suntem superficiali, dar consider ca doar pana la un punct. Ca barbat, prefer sa vad/intalnesc o femeie frumoasa, dar tot mai mult prefer sa vad o atitudine frumoasa in ea. Un curaj deosebit. Capacitate de decizie. Dorinta de experimentare. Etc.
Spor la Photoshop!
Alex, toate bune si frumoase, daca n-ar fi si consecinte mai grave. Cum ar fi boom-ul de dupa revolutie al unor boli precum anorexia si bulimia care pe mine ma sperie cumplit. Primul articol mai amplu pe tema l-am gasit in facultate. Era scris de o colega, foarte afectata de problemele unei prietene bune. Si-a facut cercetarea si a vazut cam cat de tare se raspandisera aceste afectiuni, ele fiind in principal declansate de imaginea aia perfecta din revistele glossy. Si sa nu mai spun despre cum sunt in general tratate bolile psihice la noi, ca deja devine foarte dark.
E adevarat, sunt probleme mai grave, dar cred ca tot de la imaginea despre sine, de la lipsa de respect fata de sine pleaca. Incerci orice, de la operatii, la sex, pentru a fi acceptat(a) cand tu insuti/insati nu te accepti.
Oameni frumosi, da, ne clatim cu toti ochii. Dar una sunt oamenii frumosi, alta oamenii perfectionati. E vorba de modificarea standardelor de frumusete si pozitionarea lor undeva foarte sus, unde nu prea pot fi atinse.
Si mai e o chestiune foarte, foarte importanta. Exista o anumita functie a presei. Se refera la educarea publicului. Nu stiu cum, dar toti se dezic de ea! Este insa acolo! Si tot astept sa o ia cineva in serios.
.-= Alina Popescu´s last blog ..Photoshopul*, doamnele şi jurnalismul =-.
Alina, educarea nu face presa, ci parintii si scoala. Daca ajungi la stadiul in care astepti sa te educe presa, esti un caz pierdut. Presa ESTE UN BUSINESS. Educa pana la punctul in care nu mai este eficient financiar si atat.
Iar bulimia si anorexia, sa-mi fie cu iertare, dar n-am nici intelegere nici mila pentru persoanele astea. Nu e ca si cand te-ai ales cu HIV de la un ac nesteril, dependenta de dorguri dintr-un eveniment singular incostient si tot asa. Este vorba de propria capacitate de a decide ce-i bine si ce-i rau pentru persoana ta, si de repetare a acestei decizii zi cu zi, pana crapi. Sorry, nu pot accepta/intelege comportamenul treptat suicidal.
Acceptarea de sine are o serie de niveluri. Nu-mi aduc aminte sa fi intalnit o majoritate de femei supraponderale spunand:
“Ar trebui sa ma placi pentru ca sunt ‘grasa’”.
In schimb, am intalnit femei supraponderale ce spun:
“Ar trebui sa ma plagi pentru ca sunt prietenoasa, am o inima mare si imi place X sau Y”.
Ofera-le sansa sa scape usor si rapid de kilograme si o vor lua. Nu are legatura nu acceptarea totala, asa cum sunt, ci cum am zis, acceptarea pe niveluri.
Alex, toate au rolul lor! Si daca o armata de alte fete si toate revistele spun una, parintii pot incerca ei cat vor. Uneori nu e de ajuns. Este totul un business, dar pana si in business exista etica. Cel putin asa imi place mie sa cred
Putem da vina pe ce vrei tu, societate, scoala, familie, presa. Adevarul e ca toti au partea lor de vina, si toti ar trebui sa incerce mai mult.
Cat despre oamenii care sufera de o boala, oricare ar fi ea, cred ca trebuie determinate cauzele, apoi indepartate. Nu sunt toti la fel de puternici, unii au nevoie de ajutor. In plus, acolo unde exista un dezechilibru psihic, cred ca un pic mai multa toleranta e de dorit. E doar o chestie chimica pana la urma, ce poate fi rezolvata. Sunt fete care trec peste, isi revin, devin mai puternice. Pentru astfel de cazuri, se merita incercat pana in panzele albe.
.-= Alina Popescu´s last blog ..Photoshopul*, doamnele şi jurnalismul =-.
@Alex: Asa cum am spus si eu, fotografia de arta poate apela la orice tip de licenta poetica, insa o imagine ce se doreste realista nu are dreptul sa redea ceva inexistent in realitate. De multe ori chiar imposibil din punct de vedere fizic. Pentru ca sunt nenumarate exemple de fotografii prelucrate in care bratele sunt lungite si subtiate peste limita fizica, talia devine atat de mica incat e clar ca modelul ori nu respira, ori are majore probleme de sanatate, iar buricul sau sfarcurile dispar (vezi Photoshop Disasters)… Nu poti afirma cu onestitate ca acea persoana chiar exista in realitate. Si totusi…femeia fara buric apare in revistele pentru barbati si este vorba de o vedeta cunoscuta, persoana reala… La fel si femeia fara sfarcuri
…
Si da, problema devine grava in momentul in care aceste imagini sunt vandute pe post de realitate si seteaza niste standarde imposibil de atins. Atunci intervine incalcarea eticii pentru mine. Pentru ca majoritatea oamenilor nu sesizeaza facatura si vor lasa aceasta perfectiune imposibil de atins (pentru simplul fapt ca nu exista in realitate, desi este promovata ca atare) sa le domine existenta.
Ok, vorbim de promovare si publicitate- e de inteles, e un business after all, insa atunci esti obligat sa precizezi acest lucru, pe acelasi principiu conform caruia intotdeauna trebuie sa semnalezi publicitatea mascata, interpretarea tendentioasa a faptelor sau lucruri imposibil de dovedit (este evident de ce Carlsberg nu si-a spus “cea mai buna bere din lume”, nu???). De ce sa nu fie la fel si in acest caz, al imaginilor retusate???
.-= Alina Fekete´s last blog ..Photoshopul*, doamnele şi jurnalismul =-.
Eu cred, si am avut discutii aprinse pe tema asta cu mai multa lume, ca presa EDUCA populatia. Ca asta se face intr-un sens pozitiv sau intr-unul negativ…ramane de vazut/de deliberat in functie de INTERESELE patronului trustului in cauza. De obicei vad ca se urmareste in-culturalizarea cat se poate de mult si promovarea unor tipare greu de atins /inexistente in lumea reala…a femeii “perfecte”. Perfecte, as spune eu, dpdv fizic…pentru ca NIMENI (afaik) nu educa/spune/scrie despre femeia perfecta si REALA…dar asta e alta discutie.
Photoshopul e bun, imi place, da, imi place sa vad femei FRUMOASE in reviste…oricui ii place frumosul. Dar de aici pana la ceva FALS…trebuie sa existe niste limite de bun-simt undeva. IMHO
.-= Cristina´s last blog ..surpriza =-.
@Cristina: Media influenteaza major, cumva se poate spune ca “da tonul”. Si cred ca am ajuns in extrema cealalta deja: domina “estetica frumosului” iar “uratii” au ajuns sa fie discriminati. Plus ca prea cade accentul pe aspectul exterior- lucrurile tind sa devina muuult prea superficiale (sau au devenit deja
).
Si referitor la rolul de educare: exista un studiu conform caruia copii mici nu stiu sa discearna ideea de reclama, de manipulare a informatiei si iau drept adevarat tot ceea ce li se spune la televizor, absorbind ca un burete (de la reclame pana la talk show-uri)…
.-= Alina Fekete´s last blog ..Oare ce lansează Apple? =-.
Un material interesant:în timp ce-l citeam mă gândeam că cel mai fair ar fi instantaneul. Nu sunt decât o amatoare,dar îmi place să fotografiez realitatea umană şi nu numai.Nu agreez din cale-afară ajustările cu orice preţ sau cele cu preţul renunţării la secunda de adevăr în care cineva a fost surprins(ă),iar maniera în care se clădeşte azi o imagine de succes e una din nenumăratele manipulări la care suntem supuşi zi de zi. Sigur că nu mă gândesc la fotografiile artistice( arte plastice,portrete etc.)Prin urmare optez pentru spontaneiate,pentru veridicitate…Doar aşa se poate vedea limpede dincolo de imaginea surprinsă. Evident că pentru asta e nevoie de un profesionist care să ştie cum să…fotografieze. Ce să surprindă…
.-= catia maxim´s last blog ..Cenuşă de trandafir, culoarea şi parfumul… =-.
@catia maxim:
multumesc. Granita ajustarilor foto este foarte fina si fiecare are limitele proprii. Zic eu ca una e sa ajustezi contrastul sau cromatica unei imagini si alta e sa incepi sa deformezi persoana respectiva, oferindu-i atribute fizice pe care nu le are in realitate.
Din ce stiu eu, singura dovada foto acceptata in tribunale este Polaroidul, tocmai pentru ca nu se poate truca… si, dus la absurd, am vazut vehiculata ideea ca poti contesta fotografia radar afirmand ca este un fals (si nu se poate dovedi contrariul)…
.-= Alina Fekete´s last blog ..Oare ce lansează Apple? =-.
@Alina Fekete & Cristina:
Responsabilitatea media s-a pierdut in timp, cu cat a devenit un business. A crede ca mass-media face “EDUCATIE” este pueril, pe bune. “A influenta” (asa cum spune Alina) este total diferit de “a educa”. Si in alta ordine de idei, tre sa iti pastrezi capul pe umeri si sa discerni intre entertainment si “influentare”.
Studiile atesta ca cei mici nu stiu sa discearna? Surpriza! Acum for real, e o noutate, sau ne asteptam sa ne educam copii cu televizorul, sau trebuie sa punem noi mana sa-i educam? Vine cumva Sarbu in casa si le da drumul la televizor si le pune stirile de la ora 5 sau filme erotice? Ma indoiesc. E usor sa aratam astea cu degetul. Nu suntem obligati sa “le halim”, dar avem o responsabilitatea morala sa-i EDUCAM noi pe cei mici.
Iar la faza cu discriminarea celor “urati”, sa avem pardon. Lumea nu e plina numai de frumosi. Exista o balanta si fiecare are un partener in echilibru. Daca pornesc intr-o relatie de la aspectul fizic nu inseamna ca nu ma intereseaza si ce se ascunde dincolo de el. Dar te rog sa-mi permiti sa nu-l intreb pe cocosatul de la Notre Dame daca are o inima buna. E stupid. Si a pretinde ca nu facem asta e o ipocrizie. Ne cautam mereu parteneri frumosi sau in echilibru cu noi, pe care sa-i descoperim mai departe “in profunzime”.
Cine ar sta sa-i descopere “sufletul” acestei femei trecand nepasator peste aspectul fizic (si sunt altele si mai si decat ea)?
http://i231.photobucket.com/albums/ee159/java1078/111007_ugly_woman_shirt.jpg
Legat de ideea cu aducatia, da, si eu cred ca ne place sau nu, e un business after all. Unul care influenteaza major, ok. Dar, well, poate sa nu ne placa, nu??? Iar mie nu imi place si nu cred ca replica “se vinde, dom’le” justifica tot. Mai sunt si alte nuante, insa am intra intr-o discutie lunga de tot cu asta. Btw: eu prefer sa nu tin televizorul deschis pe langa copil, eventual sa ii pun doar un post tv cu niste animalute mai mult decat inofensive, pur si simplu plictisitoare, in opinia mea.
Legat de discriminarea uratilor… ma refeream in special la ideea ca avalansa de imagini si mesaje media legate de frumos ne influenteaza psihic major, creeaza complexe si cu siguranta ii va crea o perceptie falsa asupra vietii unei fetite de 7 ani. Si da, educatia parintilor conteaza, dar ea nu creste int-o bula de sticla, e imposibil sa nu fie influentata totusi. So, ma gandeam mai ales la complexe si suferinte inutile, nu la relatii… acolo, well, sunt sigura ca si fata din poza ta are un partener si ca e posibil sa fie perfect fericita…
Si da, chiar daca spui ca e dreptul proprietarului respectivei publicatii sa faca ce isi doreste pentru a creste cifra de afaceri (problema lui concreta), nu am sa neg asta ci imi rezerv dreptul de a nu aproba ce face si de a afirma asta.
Bottom line, insa, photoshoparea nu afecteaza doar domeniul esteticului ci si zona de jurnalism, asa cum spuneam. Dupa mine, in ambele cazuri dar mai ales aici, e minciuna pe fata. Iar daca, ok, politica respecivelor publicatii le permite sa mediatizeze imaginile modificate, eu cred ca legea ar trebui sa-i oblige sa puna acel semn distictiv de care vorbeam… Pentru ca asta e ideea mea de baza: e dreptul lor sa faca asta, ok, dar e si dreptul meu sa fiu informata si protejata de asa ceva.
.-= Alina Fekete´s last blog ..Organizarea la birou- introducing the basics =-.