Adaptare “Lumea de Jos”

Ferice de cei luminaţi în întuneric…
Celor întunecaţi de lumină, regrete !

- Moşule, cu ce poveste mă întâmpini azi?

- Fătucă dragă, azi am visat ceva tare straniu şi m-am rugat toată ziulica să înţeleg tâlcul visului, dar n-am primit nici un semn până acum.

- Despre ce e visul bunelule?

- Despre un călugar în ţinuturi îndepărtate fătucă dragă.

Se făcea că în visul meu se înălţa un pom parcă din cristal şi era multă gălăgie în juru-i.

Gălăgia se auzea până aproape de dealul Takamagahara, unde călugării căutau înfometaţi de linişte un veac de tăcere.

Unul din ei s-a ridicat calm, ascetizat de nobleţea rasei de cânepă şi a privit peste deal parcă în căutarea sursei zgomotoase care i-a tulburat închinăciunea de seară.

Făcuse un jurământ de tăcere cu cerul şi pământul şi drept răsplată marele Amaterasu îi promisese naşterea unui alt soare dacă omul va găsi pomul de cristal din ochiul lui Izanagi.

Mulţi ani la rând călugărul o diviniza ca femeie pentru dansul ei în jurul copacilor, dar de câte ori se închina ei, aceasta se revolta cu furtună şi beznă acoperând pământul zicând:

- “Eu sunt oglinda marelui soare de lut, Amaterasu-o-mi-kami lumii mele sunt eu şi prin mine am dat putere cerului vostru să lumineze. Vă închinaţi fecioriei mele, dar sunt paznicul copacilor care vorbesc şi stăpanul neamului de sub pământ.”

După ce Amaterasu-o-mi-kami a găsit oglinda de bronz agăţată în copacul vieţii, aceasta a transformat în mii de particule de cristale ramurile copacului şi le-a răspândit în peştera ei spunând:

- “Şi veţi căuta orbiţi de reflexia voastră lumina copacului şi veţi intra în oglindă şi pe voi înşivă o să vă întâmpinaţi la poalele vieţii şi din pământ o să furaţi apa şi cerul şi tot în pământ o să vă întoarceţi după rădăcini.

Şi veţi găsi cristalele vieţii, lumina pomului mut o să aflaţi, din veacul tăcerilor o să-l creşteţi şi o să vă rugaţi luminii să vă petreacă. Iar la sfârşitul vostru o să găsiţi oglinda lumilor şi-n ea de veţi privi o să vă aflaţi naşterea şi moartea”.

Călugărul coborî dealul urmărind vocea vie dinspre apus.

Când ajunsese la marginea unei prăpăstii se opri şi întrebă cerul:

- Dă-mi zeiţă un nume să mă aud strigat de tine şi de alţii şi mai dă-mi puterea rugăciunii până la sfârşitul vieţii să pot cuprinde minunea pomului de cristal!

Împăcat cu boala singurătăţii, bătrânul călugăr coborî până la poalele dealului unde forfota şi clipocitul apelor curmau din liniştea mult râvnită a lumii lui.

O grădină imensă apăru în faţa lui şi zeci de feţe golaşe străpungeau întunericul chicotind de libertate şi viaţă.

Cu cât se apropia mai mult de gradină, cu atât se rupea mai mult de puterea lui Amaterasu-o-mi-kami.

Îl infiora gândul ăsta dar îi placea căldura ce-i învăluia tot corpul.

Când bătrânul se aplecă deasupra pământului formă o mică Mudră din degete parcă să primească universul în palme, apoi înfrigurat de dorinţa părăsirii lumii cereşti sărută cu patos firul de iarbă, simţindu-i seva cum îi străpunge ochiul şi tâmplele.

Se simţi tras de picior în josul ierbii, ca o furnicătură vijelioasă pe toata coloana, retrase piciorul cu teamă. Picături de apă se prinseseră de umerii lui la început într-un dans tandru al ruperii de nori, ca mai apoi să le simtă greutatea pe spate.

Privi înspre picioare şi văzu un ghem colorat rostogolindu-se spre capătul mantiei negre, care-l tragea cu putere în jos.

Cerul începu să arunce zgârcit spre el o licărire de parcă îi lumina braţele sprijinite de iarbă.

Văzu chipul unui copil care-i zâmbea, cu mânuţele ţintuite de roba lui care-l trăgea în josul grădinii cu o forţă de neimaginat.

- Dă-mi drumul copile! se auzi răguşită vocea călugărului înfiorat de prezenţa acelei năluciri.

- Acasă… acasă! şopti vocea micuţului trăgând necontenit de rasa umedă şi ruptă a bătrânului.

- Unde e casa ta micuţule?

Copilul se ridică de la picioarele călugărului, eliberându-l din strânsoare şi-i arătă cu degetul îndreptat spre grădină o casuţă micuţă şi sărăcăcioasă, plină de copii adunaţi în jurul unui pâlc de lumină care zvâcnea în tot întunericul ăla.

Uimit şi înfricoşat de necuprinsul acelei lumi nevăzute de el, bătrânul se îndreptă cu paşi repezi spre făgaşul ăla luminos, hipnotizat parcă de râsetele puternice ce-l atrăgeau într-acolo.

În faţa lui se înălţa un copac neobişnuit care radia în jurul grădinii fremătând de sclipiri umede şi neobosite parcă coborâte din cer. Îşi frecă ochii alungând oboseala şi posibilul vis de amurg făcându-şi loc printre copii să vadă minunea.

- E o minune! O minune! urlă bezmetic bătrânul, îngenunchind în faţa pomului cu atâta dumnezeire şi smerenie.

- Mulţumescu-ţi Amaterasu-o-mi-kami de atâta dăruire şi bucurie pentru un biet călugăr uitat de lume.

Din spatele lui se auzi o voce caldă şi veselă care-i cuprinse încet mâna, parcă să nu-l trezească din aşa fericire.

- Plouă cu soare bunicule… mama mi-a zis că atunci când norii se rup peste soare înseamnă că oamenii sunt iubiţi de păsări.

Bătrânul îşi acoperi ochii de lacrimi, se ridică de la poalele copacului şi strigă spre cer:

- Mare Amaterasu-o-mi-kami!

Priveşte-ţi omul!

De ce m-ai ales pe mine să duc în suflet bucuria nevăzutului tău?

Cum să spun lumii de minunea soarelui de noapte?

Fetiţa se aruncase în braţele lui şi într-o strânsoare nemaisimţită până atunci, acoperi ochii de lacrimi ai călugărului cu mii de sărutări şi-i spuse:

- Bunicule a crescut mare… aşa cum ai zis! Până ce tu ai venit de la drum cu zorile, te-a aşteptat în tăcere.

Fetiţa agăţată de gâtul bătrânului pusese mânuţele în jurul pomului şi primi căldura stropilor ameţiţi de lumină.

Dintr-un vis parcă, bătrânul înţelese că la pomul de cristal taina lui Amaterasu-o-mi-kami era atât de simplă:

Toată căutarea lui cerească în pustiitate, toată înfometarea şi nesomnul aduse ofrandă lui Amaterasu-o-mi-kami fuseseră în van, cu o singură îmbrăţişare primise lumina şi căldura mult căutată la poalele dealului Takamagahara şi nimeni până atunci n-a reuşit să-i arate bucuria luminii ce zăcea dincolo de soarele lui Amaterasu, dincolo de rugăciunile zecilor de ani petrecuţi sub cerul liber.

O găsise în inima acelei fetiţe care îşi pironise mânuţele de trunchiul unui copac plin de ploaie, încătuşat parcă de razele kamice ale soarelui de lut.

Atât de simplă iarba dătătoare de viaţă şi pomul cu picături de cristal ce-i răsturnase visul într-o baltă unde picioarele se bucurau de umezeala şi dorinţa trupească.

Era Om… mai presus de păsări şi puteri divine, era Dumnezeul pomilor şi luminii, iar el îl căutase de-a lungul vremilor în ceruri nestrăpunse şi neştiute de umilinţa lui.

Ruşinat de copilă şi neîncrederea dată, găsi într-o singură îmbrăţişare cerul născut în suflet, acolo unde nu căutase niciodată…

Popularity: 6% [?]