Întotdeauna apar decizii care trebuie luate. Că sunt şi oameni care ar face orice pentru a evita să ia o decizie – întrucât aceasta înseamnă şi asumarea responsabilităţii pentru eventualele consecinţe (şi, în afaceri, pentru bugete, succes sau insucces) asta e clar – însă e şi o altă discuţie.

Am citit recent un articol despre o carte în care este prezentată o nouă metodă ce ar putea ajuta în luarea deciziilor: metoda 10-10-10.

În fapt ideea e pe cât pe simplă pe cât de utilă pentru mulţi. Metoda urmăreşte analiza impactului deciziei: atunci când nu e uşor să iei o hotărâre, mai ales una care să îi mulţumească pe toţi, întreabă-te: “Care vor fi consecinţele deciziei mele peste 10 minute? Dar în 10 luni? Dar în 10 ani?”.

Autoarea metodei – şi a cărţii – este Suzy Welch, care povesteşte în articolul de pe DailyMail (link – aici nu merge sa pun acum nimic cu paste) cum a luat o decizie utilizând această metodă.

Partea ştiinţifică a metodei ar consta în faptul că deseori în momentul în care trebuie făcută o alegere există mult stres, sunt presiuni ce vin din mai multe direcţii. Dacă într-o situaţie de viaţă şi moarte e nevoie de o decizie luată într-o fracţiune de secundă, în momentul în care e vorba de rezoluţii cu impact major e bine să fie analizat impactul alegerilor, consecinţele deciziei în viitor. Această metodă ajută aşadar la conştientizarea acestor consecinţe şi oferă o perspectivă de ansamblu uşurând procesul de alegere.

Folosirea acestei metode necesită şi o descoperire de sine, o analiză obiectivă şi stabilirea valorilor personale. Ce v-ar face să plângeţi plini de regret când veţi avea 70 de ani? (descoperiţi astfel care vă sunt speranţele şi visurile) Ce doriţi să spună oamenii despre voi atunci când nu sunteţi în încăpere cu ei? (aflaţi care sunt trăsăturile de caracter pe care puneţi preţ) Ce urâţi şi ce iubiţi la educaţia pe care aţi primit-o? (veţi afla mai multe despre stilul de viaţă pe care e probabil că îl veţi urma) Suzy Welch arată şi că metoda 10-10-10 poate fi utilizată în toate aspectele vieţii – şi în cazul relaţiilor romantice sau al creşterii copiilor de pildă.

Poate că mulţi atunci când luau deciziile se gândeau la perspectiva de ansamblu şi la consecinţele hotărârilor. Însă câţi se gândeau şi la impactul lor peste 10 ani? Şi oare câţi sunt cei ce iau deciziile sub impulsul momentului, fără a se gândi deloc la consecinţe? Voi ce părere aveţi despre această metodă? Vă surâde folosirea ei?

(despre dinamica de cuplu…  cu devieri de la subiect)

Îmi plăcea de Măruţă şi mă uitam la el: îndrăzneţ şi diferit, mereu având o replică promptă, demasca falsitatea din muzica românească. Însă de când se vâră obsesiv sub aşternuturile musafirilor, profund preocupat de moralitatea relaţiei lor de cuplu, nu îl mai pot urmări. Mai ales că o face sub masca unei false griji, afişând doar bune intenţii privitor la cei bine proptiţi pe canapeaua din faţa lui, când realitatea este că ratingul e tot ce îl interesează. În fine, fiecare face cum îi place şi îşi alege drumul în viaţă, dacă el vrea succes la public şi bani, ok, nu e un vis prea rău… însă mie ipocrizia mi se pare maximă când apar teribilele întrebări despre viaţa intimă. Cumva, din presă, gura târgului sau alte surse la fel de interesante, află lucruri intime despre vedeta blondă şi siliconată din faţa sa şi începe să o bombardeze moralist cu un “dar nu ai vrea să ştii dacă te înşeală? publicul doreşte să afle… uite, a fost surprins cu amanta… ce ai de spus????”… în ideea că voilà, noi îţi facem un bine şi îţi arătăm cât de falsă e căsnicia ta, bătând monedă pe încălcarea conduitei fireşti în cuplu, ca să aibă publicul de ce să se hăhăie la televizor.

Trec peste faptul că din toate bătutele alea de vânt cocoţate pe tocuri şi rujate grosier nu e una care să spună scurt că “nu comentez” şi gata, e viaţa mea, eu sunt fericită cu ea, care e problema ta????… nuuuuuu… toate, dar toate, ţin morţiş să se explice, importante, cum că ele deţin controlul, nimic nu este cum pare şi în realitate sunt înconjurate de roze şi trăiesc în Paradis. Asta le face şi prăzi atât de uşoare, un alt motiv pentru care bătăliile lui Măruţă mi se par facile – e un raport de forţe inegal: fiindu-le clar superior nu e greu să le ironizeze fin în timp ce le ţine consolator de mânuţă, totul în ideea că ne arată nouă adevărata faţă a vedetelor şi “le face” pe acestea din vorbe de nu mai ştiu cum le cheamă, săracele. E simplu când îşi tot alege lupte uşoare, prea uşoare. Interesant este însă că toate vedetele acestea de plastic se duc la el “pe canapea”, deşi ştiu că vor ieşi mângâiate părinteşte pe cap, a jale şi pustiu în cutia lor craniană.

Problema este însă legată de scormonirea aceasta obsesivă în vieţile altora şi indicarea hibelor cu un ţţţţţţţ ţuiguiat din buze. Dacă Moni îşi întinde picioarele lungi în emisiune şi declară silabisind savant că ea şi soţul ei sunt fericiţi şi, well, până acum nu s-au auzit clopotele de divorţ… ce ne chinuie pe noi grija? De ce ne trezim noi conştiincioşi să le facem curat în relaţie? Dinamica fiecărui cuplu este diferită, motivele care îi ţin împreună sunt cunoscute cu adevărat doar de cei doi parteneri şi nimeni în afară de ei nu deţine adevărul absolut privitor la ce se petrece între ei doi. Motivul pentru care X este cu Y este unul personal, poate noi nu îl înţelegem, poate nu îl aprobăm, poate că nu ni se potriveşte… who cares, atâta timp cât ei sunt ei şi nu noi, nu încalcă nicio lege şi sunt mulţumiţi, dacă nu chiar fericiţi cu drumul ales? Nu ne sunt nici măcar rude sau persoane dragi, ca să zicem că avem oareşice drepturi de a-i trage de mânecă amical… de ce ne trezim noi, moralişti, să judecăm cuplurile din jur? Poate că au decis să aibă o relaţie în care nu monogamia este importantă, poate că sunt împreună pentru imagine şi bani, sau poate că li se pare că sexul în grup este o opţiune valabilă… ce se petrece în spatele uşilor închise ale vieţii lor private ar trebui să îi intereseze doar pe ei. Ah, dacă vin ei să îşi răstoarne crătiţi în cap la televizor, ok, înţeleg, dar altfel, atâta timp cât merg în continuare împreună, braţ la braţ pe drumul lor, care e problema noastră? Nu e stupid să ne preocupe pe noi mai tare decât pe ei moralitatea şi onestitatea, valorile pe care este fondată căsnicia lor??? Să nu mai zic de faptul că ar trebui să ne intereseze profesionalul şi nu personalul, că doar asta era ideea la bun început… Noi ne vârâm sub fustele lor arătându-le fiece pată şi bătându-le obrazul, cerându-le să se simtă jenaţi sau afectaţi în numele unor principii generale privitor la căsnicia tradiţională, bazată pe iubire nelimitată, monogamie absolută şi fericire maximă. Şi nu mă refer aici la cum ar trebui să fie sau să nu fie o relaţie ci la faptul că fiecare cuplu are o dinamică proprie şi nu, nu e treaba noastră să le facem ordine în intimităţi sau să stăm de strajă cu nuiaua în mână, aşteptându-i la cotitură.

O relaţie este ceea ce alege fiecare cuplu să fie, dinamica ei este unică iar regulile subtile ale jocului nu sunt întotdeauna vizibile din exterior. Ar trebui să începem să respectăm deciziile celorlaţi, să îi lăsăm în legea lor dacă sunt fericiţi şi persistă în direcţia aleasă, chiar dacă nu o aprobăm sau dacă noi nu am face la fel… oricum ar fi, avem propriile vieţi personale asupra cărora să ne concentrăm atenţia şi mă îndoiesc de faptul că toate acestea sunt fără de pată. De ce ne chinuie în halul acesta grija pentru ceilalţi şi de unde până unde credem noi că deţinem adevărul absolut?

Există întotdeauna cineva care să îţi spună cum trebuie făcute lucrurile, cum e mai bine să trăieşti, în funcţie de ce să faci anumite alegeri. De la părinţi, la prieteni şi la scriitorii de diverse cărţi. Toată lumea are o soluţie, o părere, o opinie. O reţetă din care, inevitabil, toţi omit anumite ingrediente secrete care fac rezultatul savuros.

Şi e bine că există aceste persoane. Oricât ne-am amăgi, este absolut imposibil să trăim suficient de mult şi de variat încât să producem reţete proprii pentru toate segmentele traiului nostru. Imposibil să facem toate greşelile posibile pentru a învăţa din ale noastre şi nu din ale altora. Iar pe unele chiar nu ni le dorim, mai bine să trecem fără riscuri direct la pilde! Pentru orice problemă sunt deja câteva soluţii. Oricât de complicată ni s-ar părea o situaţie, a mai fost cineva acolo. Asta ne face să ne simţim mai puţin singuri. Au mai trecut alţii prin aceeaşi răscruce şi iată în ce direcţie au luat-o ei. Putem să le urmăm exemplul, sau putem să explorăm celelalte căi, nesiguri fiind de consecinţe.

Tot ce putea fi scris, a fost scris. Tot ce putea fi trăit, a fost trăit deja. Tot ce e nou, este de fapt foarte vechi la un anumit nivel. Suntem fiecare foarte speciali, aşa cum e toată lumea, nu există persoane absolut identice. Şi deci unde există unicitatea, inovaţie, experienţă nefiltrată prin alţi ochi şi alte gânduri? Dacă nu mai e nimic nou de făcut, mai e ceva ieşit din comun, ceva doar pentru noi? Repetăm tipare bătătorite, sau ne reinventăm viaţa. Facem alegeri libere, sau suntem duşi de val acolo unde trebuie să ajungem?

Răspunsul e simplu: depinde de percepţia fiecăruia. Trăim aşa cum simţim că trăim. Fie suntem mama inovaţiei şi a noului în fiecare secundă a vieţii noastre, fie analizăm cu simţ de răspundere toate opţiunile, observăm unde au ajuns alţii urmănd fiecare fir şi apoi hotărâm ce facem mai departe cu viaţa noastră. Poate fi rutină sau poate fi magie. Totul ţine de percepţie, de cum hotărâm în fiecare moment să fie. Le putem alterna pe toate până ajungem la exact ce ne trebuie pentru a ne simţi împliniţi, fericiţi, mulţumiţi. Sau căutăm febril calea în continuare.

Dar la un nivel sau altul, toţi alergăm după un secret al vieţii, care poate fi mereu mai bună, mai agitată, mai altfel. Oricâte detalii şi mici bucurii am preaslăvi, tot ne atrage iluzia marilor planuri. Pentru că anumite lucruri nu le poţi face decât cu un plan măreţ licărind undeva în faţă. Nu te poţi gândi la o familie fără să faci planuri mai departe de mâine. Nu poţi lua mereu fiecare zi aşa cum e, când unele proiecte sunt o cursă susţinută contra cronometru. Oricâte filme am vedea, oricâte cărţi am citi, nu o să alergăm desculţi în parc înainte de marele deadline, fără să ne facem griji pentru consecinţe.

Şi ajungem la eternul echilibru pe care îl dorim din toată inima. O cale de mijloc care să împace responsabilităţile faţă de noi cu cele faţă de ceilalţi, spontaneitatea şi neprevăzutul cu strategiile ramificate şi programate în detaliu, ideea de destin şi predeterminare cu cea conform căreia ne croim singuri, liberi drumul în fiecare moment. Credem pe rând în ce ne ajută cel mai bine să ajungem acolo unde ne dorim. În acest scop, ne schimbăm de nenumărate ori detaliile fiinţei şi oamenii din jurul nostru se schimbă imediat după ele. Încercăm, adaptăm şi readaptăm în funcţie de cum simţim şi ce dorim şi viaţa nu e niciodată o linie constantă şi continuă. E o mică nebunie de cele mai multe ori.

Şi vă întreb, unde vă doriţi să ajungeţi? Vă doreaţi acelaşi lucru acum 5 ani? Dar acum 10 ani? Şi ce vă veţi dori peste încă zece? Până în ce moment primează ceea ce visaţi pentru voi şi când devin mai importante lucrurile pe care vi le doriţi pentru alţii?

Tot citind diverse articole şi ştiri despre femei, carieră, familie şi alegeri, mă sâcâie ideea că femeile nu le pot avea pe toate. Nu pot avea şi carieră, şi familie, şi viaţă socială. Nu, ele trebuie să aleagă, deşi este perfect posibil să le îmbini pe toate dacă eşti bărbat. Nu vreau să discut despre discriminare, corectitudine sau oportunităţi, vreau să mă întreb şi să vă întreb dacă e de neconceput o soluţie în care noi femeile să le îmbinăm frumos pe toate.

Mie mi se pare extrem de uşor să tragi tare până pe la 30 de ani să îţi construieşti cariera, strecurând şi întâlnirile cu prietenii şi cu partenerul. Iar apoi să faci un copil sau mai mulţi şi să reiei lucrul. Să lucrezi mai puţin, dar mai eficient, să coordonezi, dar să rămâi activ. Şi am exemple care îmi confirmă că se poate. Ştiu femei care au născut, după câteva luni şi-au reluat activitatea, totul a fost OK, şi au repetat experimentul, fiindu-le evident mai uşor data următoare. Tot ce-ţi trebuie e hotărâre, un program strict şi voinţă cât cuprinde. E greu? Extrem, dar nu imposibil.

Pe de altă parte am exemple ce confirmă contrariul impresiei mele. Mame care după naştere s-au concentrat mai puţin pe aceleaşi direcţii de carieră. Au ales o cale care să le ofere mai mult timp liber, chiar dacă pe bani mai puţini şi cu posibilităţi de promovare limitate. Să fie vorba de imposibilitatea unei alte căi aici, sau doar o problemă de alegere?

Într-adevăr, există after school, există grădiniţe şi bone (da, ştiu că este o întreagă aventură să găseşti una de încredere), iar eu sunt de părere că nu cantitatea, ci calitatea timpului petrecut cu un copil contează. Principiul meu e că sunt mai bune două ore pe zi în care să îi acorzi toată atenţia copilului tău decât şase în care să îl ignori. Dar nu ajungi să îţi doreşti tot mai multe ore?

Ne limităm oare singure posibilităţile, schimbându-ne dorinţele? Sau chiar nu se poate, indiferent ce ne-am dori? Tind să cred că doar propriile alegeri influenţează ce putem sau nu putem face. Că e vorba de o decizie a femeii, nu de o imposibilitate reală de a-şi împăca familia cu cariera şi cu timpul personal. Dar oare este aşa? Sau este doar iluzia cu care se îmbată o femeie ce jonglează acum cu doar două din trei aspecte?

Cumva, cu trecerea timpului, atributul de feministă a căpătat nuanţe negative. Să recunoaştem, când spunem „feministă” ne gândim (toţi şi toate) la acele femei cu ţinută şi înfăţişare masculină, unele dintre ele cu obiceiuri ciudate în ceea ce priveşte pilozitatea, încercând din toate forţele să fie identice cu bărbaţii, nu doar în drepturi, ci şi în comportament, look şi atitudine…

De fapt, feminismul este o luptă a femeilor pentru drepturi egale cu bărbaţii, rămânând în continuare femei, nu masculinizându-se. Nu înseamnă nici că unele femei au dreptul de a le dicta altora cum să-şi trăiască viaţă. E vorba de libertatea fiecăreia de a alege, fără a fi restricţionată de mentalităţi şi păreri şi fără a fi discriminată. Nu, nu înseamnă nici discriminare pozitivă pentru femei, cum se poartă prin unele ţări. Înseamnă beneficii primite în funcţie de merite.

E o discuţie veche, dar „pe val” în acest moment. Şi totul a plecat de la o dezvăluire. James Chartand, unul dintre fondatorii Men with Pens, a povestit într-un articol pe Copyblogger cum că de fapt este femeie. A ales să fie bărbat pentru că îi era mai uşor să câştige contracte şi era şi plătită mult mai bine. În plus, clienţi îi acordau din start mai multă încredere şi aveau mai puţine cereri de revizuire. La aceste concluzii a ajuns James lucrând în paralel şi sub numele real. Ce mai e important de reţinut este vârsta lui James şi faptul că la momentul la care a fost luată această decizie situaţia era alta decât cea din ultimii ani.

La cateva zile după această dezvăluire s-a aflat că şi fostul designer de la Men with Pens, Harrison McLeod este tot femeie. Şi de aici au pornit dezbaterile, acuzaţiile şi argumentele pro şi contra. Din tot ce am citit aleg să rămân doar cu câteva impresii, aşteptând cu drag să văd ce păreri aveţi şi voi.

1. Afacerile sunt afaceri – dacă merg mai bine în anumite circumstanţe, de ce nu?

2. Nimeni nu deţine adevărul absolut – nu există variantă corectă sau greşită în această situaţie. Soluţia găsită, crearea lui James, a fost una eficientă.

3. E într-adevăr un pic mai greu să lupţi pentru drepturi egale dacă femeile foarte bune în domeniul lor preferă un alias masculin. Ce-i drept, când nu îţi lipseşte nimic, drepturile egale ţi se par importante. Într-o situaţie disperată, vezi momentul apariţiei personajului James, siguranţa familiei e mai importantă şi faci tot ce poţi pentru a le asigura o stabilitate financiară

4. Un comentariu foarte bun care spune că drepturile femeilor trebuie vândute bărbaţilor. Aceştia trebuie convinşi, nu forţaţi.

5. Noi femeile suntem în mare măsură responsabile pentru denaturarea ideii de feminism.

Părerea mea este că discriminarea în funcţie de sex încă există. Ne putem uita oricând în jurul nostru sau putem citi statistici sau poveşti din alte ţări pentru a o observa. Trebuie într-adevar să ne dorim să o eliminăm şi să acţionăm în această direcţie. Însă la fel de important este să rămânem femei, nu să ne transformăm în bărbaţi pentru a primi ce le este deja garantat lor. Şi dacă vrem ca lumea să fie înţelegătoare cu noi şi să ne acorde statutul cuvenit, ar trebui să învăţăm şi noi să fim la fel de înţelegătoare şi să acceptăm alegerile celorlalţi, fără să judecăm. Vă mai spuneam eu la un moment dat despre abordarea mea: dacă te face fericit, ţine-o tot aşa!

Şi acum e rândul vostru!

În primăvară am petrecut o săptămână în Sardinia scriind, vorbind, învăţând şi plimbându-mă pe plaje ascunse, iar serile erau rezervate unor cine cu toţi oaspeţii pensiunii la care stăteam. Erau cine vesele, bogate în mâncăruri ce dispăreau instant, vin dulce şi conversaţii minunate. Totul până într-o seară când micul nostru grup a fost complet debusolat şi deprimat de apariţia unui cuplu…

Dar înainte de a vă vorbi de cuplul respectiv, să vă povestesc câte ceva despre grup: o tânără americancă ce călătorea în jurul lumii după ce renunţase la o slujba bine plătită pentru a se dedica pasiunilor ei şi lucra la un scenariu de film; o femeie de afaceri complet îndrăgostită de munca şi familia ei, care alesese să facă naveta saptămânal între două ţări pentru a împăca nevoile familiei cu cariera; o jurnalistă ce se lăsase de meserie după atacurile din SUA, scârbită de meserie, care apoi a devenit jurnalist în lumea modei, mutându-se la Milano, iar la momentul acela preda engleza în Sardinia; o femeie din Ţinuturile Înalte ale Scoţiei care renunţase la munca stresantă într-un birou, se mutase pe o insulă şi preda cursuri de scriitură pe cont propriu. Pe scurt, un grup de persoane care la un moment dat identificaseră ceva ce nu mergea tocmai bine în viaţa lor şi au avut curajul să schimbe ceva, să îşi urmeze drumul şi erau mult mai fericite acum.

Cuplul de care vă vorbeam mai devreme m-a fascinat! Nu neapărat într-un sens pozitiv. Erau tineri, frumoşi, din familii foarte bune (mai ales ea), cu posibilităţi considerabile. Ar fi trebuit să fie fericiţi. Dar erau prinşi într-o capcană a nemulţumirilor, a neîmplinirilor şi a frustrării. Ea îşi ura slujba, îi ura slujba lui; lui îi plăcea ce făcea, dar nu şi unde şi rămânea totuşi acolo pentru că măcar era mâna dreaptă a patronului şi poate, când acesta se pensiona, ar fi putut să facă lucrurile cum îi plăceau.

Nu puteam înţelege de ce nu schimbă ceva, dacă tot sunt atât de nemulţumiţi. Iar efectele supărărilor lor, le-am simţit cu toţii: în sub jumătate de oră au reuşit să ne atace şi să ne rănească pe toţi. Şi uitându-mă la celelalte exemple din jurul meu îmi spuneam că e greu, ia timp, dar se poate să îţi construieşti viaţa pe care o vrei. De ce ai alege să rămâi îmbufnat, pasiv-agresiv şi fără speranţe de mai bine, când există o altă cale?

Da, e nevoie de curaj, e nevoie de hotărâre şi perseverenţă. Dar se poate. Trebuie să alegem doar să păşim pe calea pe care ne-o dorim. Oricât de greu ar fi, tot e mai bine decât să mergem, neieşind din zona noastră de confort, pe o cale impusă, împinşi de la spate de niste idei false despre statut, societate şi cum ar trebui sa fim. Sau nu e?

Conform datelor, utilizatoarele de iPhone sunt segmentul cel mai slab atunci când vine vorba de reclamele de pe acest telefon. Compania Brand in Hand a lansat în ultimii doi ani peste şaizeci de astfel de campanii (pentru clienţi ca Procter & Gamble, General Mills sau American Express), iar concluzia studiului efectuat în paralel este că femeile nu le acordă atenţie.

Motivul este unul extrem de interesant: femeile ignoră reclamele, deoarece sunt ocupate să folosească aplicaţiile iPhone-ului! Aceasta deoarece principalele utilizatoare sunt mame a căror prioritate este rezolvarea rapidă a problemelor curente, apelând pentru acesta la un smartphone, iar reclamele interactive înseamnă pentru ele pierderea unui timp preţios.

Percepţia reclamelor ca o distracţie inutilă de către aproape 18% din utilizatorii de iPhone (femeile între 18 şi 49 de ani) înseamnă pentru publicitari necesitatea unei abordări diferite. O variantă este cea utilizată de Kraft, care în locul unei reclame a preferat lansarea propriei aplicaţii iPhone, iFood Assistant. Aceasta conţine reţete culinare, ajutând utilizatoarele în planificarea meniului zilnic, iar componenta de reclamă este introducerea produselor firmei în reţetele propuse… Această aplicaţie are un succes imens: compania şi-a atins tinta propusă pentru următorii trei ani în doar câteva săptămâni, iar în prezent iFood Assistant se poate descărca pe telefonul propriu pentru suma de 99 cenţi, în condiţiile în care majoritatea aplicaţiilor branduite sunt distribuite gratuit, în lipsa cererii.

Un nou articol semnat Catia Maxim!

Când stelele îşi despleteau cosiţa, cu greu putea fi determinată să adoarmă: mai avea câte ceva de făcut, de întrebat şi nu de puţine ori de contrazis. Deşi copil, simţea că misterul devenea de nepătruns pe măsură ce creştea. Adulţii o nedumereau, iar uneori i se păreau caraghioşi. Cel mai tare o mira faptul că nu putea să-i convingă să accepte basmele. Ea, de pildă, putea lesne să dea o fugă pe la zână şi să-i dea bineţe vrăjitoarei, iar când a descoperit că erau vecine, a fost tare nedumerită. Trecuse prin faţa celor două case şi văzuse cum zâna şi vrăjitoarea roboteau prin grădină, printre straturile de flori, dar nu se uitau una la alta. I se păruse ciudat să le vadă atât de aproape şi să nu-şi vorbească. S-a dus la bunica şi, preocupată, a întrebat-o:

- Buni, de ce zâna nu vorbeşte cu vrăjitoarea?

Tăcere! Fetiţa s-a înfuriat, căci îşi închipuia că Buni trăgea de timp, ca să inventeze un răspuns, aşa cum observase ea că mai făceau uneori cei mari. Buni nu răspundea, deşi se oprise din cârpitul şosetelor şi se uita dincolo de căpşorul cârlionţat al nepoatei.

Fetiţa s-a înfuriat de-a binelea şi a bătut din picior:

- Nu-mi răspunzi! Vrei să inventezi ceva.

Bunica s-a încruntat uşor, dar chipul ei a rămas luminat. A pus de-o parte şoseta şi ciuperca din lemn, s-a ridicat de pe scaun şi-a luat nepoata de mână şi s-au dus în spatele curţii, la nucul uriaş care adăpostea o masă cu scaune în jurul ei. Au luat loc fiecare pe câte un scaun, iar Buni şi-a turnat, din ibricul acoperit cu o farfurie, puţină cafea în ceaşca aşezată cuminte cu gura-n jos pe masă. Fetiţa şi-a prins obrăjorii în palme, pregătită s-asculte o poveste. Bunica însă tăcea. Fetiţa simţea că i se împăienjeneau ochii, dar nu vroia să cedeze. Clocotea, căci avea o groază de jocuri de desluşit. Se uita la Buni, cum sorbea din cafea şi-şi simţea obrajii arzând sub degetele care-i strîngeau cu furie. Când Buni i-a dat la o parte mânuţele, obligând-o în acelaşi timp să-şi ia coatele de pe masă, fetiţa a înţeles că urma ceva important. S-a aşezat corect pe scaun şi a aşteptat. Bunica a scos din buzunarul magic al halatului ei cel gros o oglindă micuţă şi i-a întins-o.

- Uită-te în ea.

Fetiţa s-a privit şi a văzut un chip răvăşit de furia nerăbdării, urmele degetelor ei pe obraji şi ochii străluncindu-i sub un buchet de boabe de mărgăritare. Bunica i-a luat apoi cu blândeţe oglinda din mână, iar vocea ei caldă a înfiorat frunzele bătrânului nuc.

- Draga mea, zâna şi vrăjitoarea sunt vecine, dar nu-şi vorbesc, ba mai mult, se duşmănesc.

- Vrăjitoarea o duşmăneşte pe zână, nu ?

- Asta n-o mai ştiu.

- Păi, zâna e bună şi vrăjitoarea e rea.

Bunica sorbea din ceaşcă şi zâmbea. Avea cel mai frumos zâmbet din lume!

- Basmele au un înţeles pe care nu-l poţi desluşi prea uşor. Eu pot să-ţi zic câte ceva, dar tu o să creşti şi tot nu o să ştii totul despre basme. Am aflat şi eu că, mai demult, zâna şi vrăjitoarea au fost prietene. Amândouă sunt zâne, dar când şi-au dat seama că sunt şi femei, au devenit duşmane. De-atunci nu-şi mai vorbesc.

- Nu pricep nimic.Vorbeşti în dodii!

Cu puţin timp în urmă învăţase despre semnificaţia acelei expresii şi era mândră să-i arate ce ştie.

Buni zâmbea şi se uita cu drag la copilul ei – ori de câte ori îi descurca zulufii rebeli, adăuga şi că era fetiţa ei – apoi i-a făcut semn să vină la ea. Fetiţa aştepta cu nerăbdare clipa când putea să se cuibărească în poala bunicii.

Vocea lui Buni se legăna cuminte pe lângă frunzele de nuc ce foşneau nedumerite ca rochiile lungi, de mătase, ale frumoaselor împărătese.

- Zâna şi vrăjitoarea sunt două femei care luptă fiecare pentru împărăţia ei. Ele însă nu ştiu, draga mea, că ar putea fi bune prietene, dar mai bine că nu ştiu, căci atunci lumea asta nu ar mai avea niciun haz… Una a ales să fie Zâna cea bună, iar cealaltă Zâna cea rea.

Despre autor:

Catia Maxim: Încă un pas (editura Echinox, Cluj, 2007), Clipe salvate (editura Nicol, Bucureşti, 2008), Ghici pe cine iubesc eu? (editura SemnE, Bucureşti, 2009)

*** Calderon spunea că viaţa e vis. Prin urmare, să visăm frumos.

Primul articol semnat de noul membru al CdT Gentlemen’s Club, Cassiel

La dracu’ cu Holywood-ul! Pe bune. Prea multe filme romantice şi usor hazlii ne-au transformat încet într-o generaţie de instabili sau inaccesibili emoţional. Prea multe poveşti cu prinţi şi prinţese ce trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi având girul unei prime priviri pline de patos. Sunt doar poveşti de box-office ce vând vise şi nu realitate.

Realitatea este mult mai complexă, mai dură şi se instalează după ce stolul de fluturaşi din stomac îşi ia zborul. Cine e tâmpit să caute defecte la noul partener? Nimeni. Eşti îndrăgostit(ă) şi tot ce îţi doreşti este să “consumi” doze cât mai mari din aspectele pozitive ale celuilalt.

Dar totul are o limită. Există un număr finit de aspecte pozitive, iar ignoranţa primelor momente se şterge cu timpul, balanţa începe să se încline odată cu apariţia primelor “defecte” sesizate. Acum se instaurează realitatea unei relaţii.

Da, ştiu ce ai de gând să spui: “Dacă iubeşti, accepţi cu bune şi rele”. Ei bine, nu-i aşa. “Cine mă vrea, mă place aşa” este doar un banal refren de piesă pop de mâna a 3-a. Oricât am încerca să mizăm totul pe cartea altruismului partenerului în dragoste, el va plusa întotdeauna cu doza de egoism. Problema reală intervine în momentul în care ambii parteneri aruncă în joc cartea egoismului, momentul în care fiecare are aşteptări, însă nimeni nu are soluţii. Cumulul de aşteptări neîmplinite duce la acumularea de frustrări. Ea nu face “A”, dar se aşteaptă la “B”. El se aşteaptă la “A”, dar nu oferă “B”. Într-un prim pas, fiecare renunţă la “A” şi “B”, căutând să obţină măcar un “C” sau “D”. Totuşi, frustrarea neîmplinirii primului pas îi face pe ambii parteneri să devină şi mai puţin toleranţi în a oferi celuilalt ceea ce are nevoie. Astfel, jocul continuă până la epuizarea alfabetului, până în clipa în care fiecare dintre cei doi va pune semnul plus între cele aşteptate, le va însuma şi va ajunge la concluzia că rezultatul este ZERO.

Suntem egoişti prin natura noastră. Suntem egoişti în ceea ce priveşte aşteptările noastre. Şi nu e un lucru rău. E normal să ne dorim fericirea, în cea mai bună formă a ei. Ce nu este normal este faptul că egoismul cererii nu este suficient de des contrabalansat de altruismul ofertei.

Prea des ne aşteptăm la ceva fără a oferi nimic în schimb, sau în ideea că dacă vom primi, atunci vom oferi şi noi ceva în schimb. Oricât am nega lucrul acesta, fie că e dragoste sau business, relaţiile au aceleaşi reguli de bază. O mână întinsă are mai multe şanse să fie strânsă decât o mână ţinută reticent la spate, sau braţele împreunate la piept. Pentru a câştiga, trebuie să oferi. Fii altruist în ceea ce oferi pentru a încuraja un răspuns pe măsură din partea partenerului.

Şi nu uita că tot acest joc de-a cererea şi oferta se bazează pe comunicare. Lasă dracului la o parte temerile, inhbiţiile şi alte gânduri negre. Ce, te aştepţi ca asta să fie o relaţie de scurtă durată? Dacă da, ar trebui să nu ai pretenţii. Dacă vrei ceva pe termen lung, învaţă să comunici fără bariere cu partenerul tău. Cel mai probabil nu va putea să îţi ofere chiar totul, dar e cel puţin un exerciţiu de încredere prin expunerea adevăratei tale naturi.

Între doi parteneri în adevăratul sens al cuvantului nu există conceptul de “sunt lucruri pe care doar eu trebuie să le ştiu”. Prea multe lucruri pe care trebuie să le cunoşti doar tu, vor duce la o relaţie bazată pe false identităţi, şi cum “minciuna are picioare scurte”, va veni inevitabil clipa în care adevărata identitate îşi va face loc aducând cu sine frustrările acumulate de-a lungul timpului.

Ai încredere în partenerul tău, sau măcar acordă-i prezumţia de partener la bine şi la rău. Dacă răspunsul lui la încercările de comunicare va fi negativ, sau mai rău, le va ignora, nu ai pierdut nimic. Caz în care e mai bine să afli asta de la început, decât după ce ai pus un inel pe deget, după cum ne învaţă Beyonce, şi eventual mai ai şi 2 gemeni, rezultat al aşteptărilor nerealiste pe care ţi le-ai creat.

Comunică. Întreabă şi apoi răspunde. Oferă şi apoi aşteaptă-te să primeşti. A cere înseamnă a pune o presiune inutilă pe relaţia ta. Fii calm, răbdător şi explică-i celuilalt care sunt lucrurile de care ai nevoie, dar nu-l forţa să ţi le ofere. Fă-l să simtă ca are nevoie să ţi le ofere.

Fiecare zi într-o relaţie este ca un film cu Indiana Jones. În fiecare zi trebuie să evităm capcanele comunicării pentru a pune mâna pe comoară. Eşti în stare să o faci?

Despre autor

Cassiel

Încerc. Greşesc. Mă ridic şi încerc din nou. Greşesc din nou, dar mă ridic şi iar încerc. Nu e important să încerci. Important este să încerci până când reuşeşti!

Îl ştiti pe Pepe le Peu? Da, personajul de desene animate, sconcs-ul ce veşnic se îndragosteşte etern şi fără drept de apel de diverse animăluţe ce par a fi tot sconcşi, dar nu sunt. Şi le aleargă frenetic, le explică tandru cât de mult le iubeşte, e topit, e terminat, nu face nimic altceva. Iar accentul franţuzesc ne face sa murmurăm, precum fetiţa din alt desen animat: „French, the language of loooooveee”!

Revenind la Pepe, care e problema? Păi am văzut de curând vreo 6-7 episoade. A fost fun, sunt bune pentru când nu vă simţiţi fantastic. Dar am observat un aspect pe care îl uitasem între timp: inevitabil, la un moment dat demoazela se îndrăgosteşte de Pepe. Şi el ce face? Moare de fericiri? Nu, o rupe la fugă şi se schimbă rolurile. Prada devine Vânător.

Păi şi tot patosul ăla? Iubirea for ever? A dispărut, gata! Şi astfel de situaţii se întâmplă atât de des şi în viaţa reală! Un tip după care mori, simţi cum te topeşti şi trebuie neapărat să îl ai! Şi îl ai. Dar dintr-o dată nu ţi se mai pare aşa interesant. Te plictiseşti fix când devine el interesat. Te vânează un pic şi asta te agasează. Se termină tot şi îţi găseşti o pradă nouă.

Se întâmplă. Şi tind să cred că toţi am trecut prin asta. Oare de ce? Ne plictisim noi repede în anumite perioade, sau chiar era doar o părere, o alegere greşită? Şi până unde ne ducem cu o alegere greşită?

Le miau!