Portrete de oameni conturate din legume, flori, peşti sau diverse obiecte cotidiene??? Poate că nu vă sună cunoscut, însă imaginea din dreapta precis o recunoaşteţi: este folosită foarte des pe afişe sau alte materiale de promovare pentru diverse manifestări culturale (cel mai adesea expoziţii de carte) şi nu numai.

Tabloul se numeşte Bibliotecarul iar autorul Arcimboldo (1527- 1593) – este unul dintre cei mai bizari şi fascinanţi pictori manierişti. Lucrările sale au un stil unic (corespunzând poate mai degrabă curentului suprarealist, al cărui precursor se şi spune că este): portrete realizate parcă în joacă, prin combinarea unor obiecte tipice naturilor moarte. Alegorii ale anotimpurilor (în care iarna vine cu trunchiuri uscate şi câteva lămâi, iar vara cu belşug de fructe şi grâne), sau reprezentări simbolice ale apei (formată din creaturi marine şi având la gât un sirag de perle) şi pământului (din capete de animale), ori chiar tablouri “de descifrat” (prin a căror răsucire se dezvăluie un portret construit din legume)… lista subiectelor sale este variată şi include chiar un portret al împăratului Rudolf al II-lea construit doar din legume, fructe şi flori, în chip de zeu roman al vegetaţiei (Vertumnus).

Pare doar un artist extravagant care nu se lua prea în serios, un spirit ludic, plin de umor, însă în realitate Giuseppe Arcimboldo a fost extrem de popular şi apreciat în timpul vieţii, fiind pictorul curţii imperiale de la Praga (sub împăraţi: Ferdinand I, Maximilian I si Rudolf al II-lea), iar tablourile sale erau adesea cadouri de mare vază dăruite de către familia regală celorlalte curţi imperiale din Europa. De altfel una dintre sarcinile sale era şi organizarea petrecerilor imperiale (era şi decorator, costumier sau scenograf) şi cum era o epocă cu gust pentru  absurd şi bizar, acestea trebuiau să fie cât mai surprinzătoare cu putinţă: fântâni de şampanie, păsări în culori imposibile, teatru, opere de artă şocante, sculpturi şi chiar invenţii tehnice aparte (de exemplu Harpsichord of Color – un soi de orgă cu lumini de culori diferite) – orice era cât mai neobişnuit şi original.

După moartea sa, în mod ciudat, lumea l-a uitat iar stilul său aparte nu a fost preluat de alţi artişti, fiind redescoperit abia la sfârşitul secolului XIX. Chiar dacă a pictat şi tablouri mai “convenţionale” (subiecte religioase), acestea nu sunt prea cunoscute, fiind mai degrabă pierdute în negura timpului – consacrarea lui Arcimboldo vine de la portretele în care gura e a unui peşte, urechea un crocodil, iar nasul o legumă pârguită… lucrările acelea la care te uiţi surprins minute bune şi care te provoacă să le descoperi “obiectele acunse”, ca într-un joc de copii.

Discuţiile pe marginea acestei lucrări sunt numeroase, învârtindu-se în jurul ideii că este vorba de o ceremonie religioasă (în acea perioadă nu era obligatorie prezenţa unui preot), o logodnă sau nici măcar atât. Totuşi, el poartă numele de Soţii Arnolfini (portretul soţilor Arnolfini), iar cele mai des întâlnite explicaţii vorbesc despre cuplul Giovanni Arnolfini şi Giovanna Cenami, tineri italieni ce căsătoriţi la Burges în 1434, anul realizării tabloului. Cei doi sunt reprezentaţi într-un interior burghez de secol XV, pictura abundând însă de simboluri aferente ideii de cuplu. Este, în fapt, atât o mărturie a legământului dintre cei doi, dar şi o prezentare a viziunii ecleziastice din acele timpuri privitor la căsătorie.

Interesantă în acest sens este separarea rolurilor: bărbatul este poziţionat în apropierea ferestrei, papucii săi fiind îndreptaţi simbolic către lumea exterioară, în timp ce femeia se află în apropierea patului iar încălţările acesteia sunt poziţionate acolo unde ea se poate ruga sau citi, în intimitatea locuinţei sale. Tot în spaţiul atribuit ei se află şi o mătură de paie ce aminteşte de datoriile sale menajere – este agăţată de sculptura decorativă a imaginii Sfintei Margareta, protectoarea tinerilor căsătoriţi şi a naşterilor. Sugestivă este şi culoarea rochiei: verdele este asociat în mod tradiţional cu fecunditatea, iar mâna în dreptul pântecului este o aluzie suplimentară (nu, nu este însărcinată, chiar dacă postura este aleasă intenţionat, totuşi este vorba şi de moda vremii). Misiunea Giovannei este în consecinţă aceea de a gestiona căminul şi de a asigura urmaşi familiei. De altfel tabloul ascunde şi alte simboluri matrimoniale: fructele de pe pervaz sunt portocale (o altă aluzie la fecunditate) şi mere (păcatul originar), iar câinele simbolizează fidelitatea în dragoste şi în căsătorie.

În ciuda lumii din exterior, candelabrul are aprinsă o lumânare, una singură – referire la Dumnezeu şi prezenţa acestuia la această căsătorie. De altfel, ceremonia are martori şi aceştia apar în tablou, căci reflexia din oglindă oferă o nouă imagine, surprinzătoare: încă două personaje. În ciuda dimensiunilor mici la care apar în pictură, ele sunt uşor de reperat datorită culorilor vii în care au fost redate, roşu şi albastru. Oglinda capătă astfel funcţia de a introduce prezenţa martorilor care certifică această uniune. Iar semnătura pictorului, amplasată sugestiv deasupra oglinzii este menită să atragă atenţia asupra faptului că unul dintre personajele din reflexie este chiar Van Eyck, el însuşi martor la această căsătorie, căci textul este Johannes de Eyck fuit hic, ceea ce se traduce prin Johannes de Eyck a fost aici şi nu Johannes de Eyck a realizat/executat/pictat aceasta. Amplasarea textului şi a oglinzii chiar în dreptul mâinilor împreunate ale celor doi tineri leagă astfel evenimentele şi completează mesajul picturii.

Oglinda mai aduce o componentă: trecerea graniţei dintre realul lumii în care se află privitorul şi ficţionalul din pictură. Reflexia sparge limitele tabloului, căci în faţa celor doi soţi se află şi privitorul, de fiecare dată altul, martor tacit al căsătoriei celor doi.

Dincolo de toate aceste mesaje ascunse, pictura aduce un element de noutate pentru epoca respectivă, fiind poate prima dată în istoria picturii când o femeie şi un bărbat apar prezentaţi nu în ipostazele clasic-religioase, ci în intimitatea locuinţei proprii, împreună, ţinându-se de mână, într-un portret.

Sursă foto.

Damasquinados – sună frumos nu? Nume ca de poveste, venit de fapt de la oraşul Damasc, din Siria… Se referă la o tehnică veche de aplicare a metalelor preţioase, ca aur sau argint, pe alte tipuri de metal, mai puţin nobile, de obicei oţel sau fier. Practic, cu ajutorul unor cuţite foarte ascuţite, se “sapă” desene complicate în suprafaţa metalelor de bază, ulterior în aceste adâncituri fiind introduse metale preţioase, fixate mai apoi cu ciocane de oţel. Fundalul este mai mereu negru, datorită unei soluţii care produce oxidarea, iar întreaga lucrătură este fixată astfel prin ardere. Rezultă astfel bijuterii sau obiecte decorative spectaculoase, celebre în lume.

Explicaţia numelui este uşor controversată, căci deşi legătura cu oraşul Damasc este clară, detalierile variază: fie că este vorba de oraşul unde s-a perfecţionat tehnica în sine, fie se referă doar la asemănarea cu motivele bogate ale ţesăturilor de damasc.

Inedit este faptul că acestă tehnică se regăseşte în special în doar două zone ale globului: Spania (Toledo) şi Japonia (Kyoto) şi că păstrează acelaşi tip de ornamentică. Cele două culturi, atât de diferite şi depărtate geografic, folosesc ambele tipuri de modele posibile: geometrice, cu arabescuri şi forme abstracte sau renascentiste, ce ilustrează flori şi păsări. De asemenea, un alt element similar este utilizarea “damasquinados” sau “amita” cu precădere la decorarea săbiilor: faimoasele săbii de Toledo sau cunoscutele săbii tip katana.

Rădăcinile artei damasquinados sunt incerte, se ştie că era folosită şi în Grecia sau Egiptul antic şi se pare că a fost perfecţionată de arabi şi adusă de aceştia în Spania în perioada dominaţiei maure, ornamentele de acest tip devenind cunoscute în Europa în jurul secolului al XV-lea. În Japonia tehnica a ajuns prin China, pe Drumul mătăsii şi s-a dezvoltat şi pe lemn şi ceramică, totuşi metalul rămânând opţiunea principală.

Sursă imagine.

Acest articol face parte din seria de prezentare a artiştilor ce participă la evenimentul cultural de teatru, film, fotografie şi modă De amorul artei.

Nicolae Constantin Tănase, regizor

Când te naşti într-o familie care are o legatură strânsă cu filmul, e greu să alegi altceva. Şi nu pentru că ai totul la dispoziţie ca să intri direct în lumea filmului (de la prieteni de familie, la cărţi sau filme), ci pentru că întreaga existenţă a familiei se învârte în jurul imaginii filmate, 24 de imagini pe secundă.

Primul film care m-a afectat profound a fost Nosferatu, Murnau. Multe nopţi nedormite, coşmaruri şi frică de întuneric, pentru că la vârsta fragilă de 4-5 ani nu ştii ce-nseamnă expresionismul german.. acum iubesc acest film. Şi deşi e ciudat pentru că ambii părinţi au insistat să aleg alt drum, eu l-am ales pe acesta. Îmi amintesc prima filmare, la 6-7 ani, în Bucureşti pe platourile de la Rosenemil, şi ştiu cât de mult mi-a placut să fiu acolo, să-l văd pe tata lucrând cu plăcere şi pasiune, şi să mă joc printre cabluri, lumini şi figuranţi. Probabil experienţa aia m-a afectat într-un fel subconştient, pentru că ea a fost ultima întâlnire cu un platou de filmare până când am ales conştient că vreau să fac cinema 12 ani mai târziu, tot pe un platou la tata, la Damen Tango.

Mini-interviu

Cenusa de Trandafir: Descrie-te în maxim 30 de cuvinte!

N.C.T.: Brunet, creţ, slab, fumător, simpatic, optimist, pasionat, obsedat, nelinişit, obraznic, răutăcios, orgolios, supărăcios, plimbăreţ, impulsiv, jucauş, copilaros, ambiţios, vorbăreţ, puţin superficial şi arogant.

CdT: Ce înseamnă arta pentru tine?

Nu ştiu înca ce-nseamnă „arta” pentru mine, iar definiţia din DEX nu mă ajută. Probabil mai trebuie să caut, să mai cresc, să mai învăţ şi să mai experimentez ca să ajung să am un răspuns coerent. Acum, mă depaşeşte.

CdT: Când ai început?

Nu ştiu când să zic că am început. Dacă se pune, cred că am început la 10 ani când m-am dus la primele cursuri de pian… apoi, la 15 ani am schimbat pe chitară bass, şi abia la 17 ani am decis că vreau să fac film şi am început să merg constant la cinemateca din Praga. Primul film l-am făcut în garaj cu nişte prieteni şi fratele meu la 18 ani.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?

Nu cred că am o lucrare care să mă reprezinte integral. Probabil filmul „next” cu care am încheiat anul de la FAMU zice cele mai multe despre mine, pentru că am exorcizat nişte „piticei” în el… celalalte filme sunt mai mult niste încercări, exerciţii şi căutări de stiluri, deşi fiecare din ele conţine o mică/mare parte din mine.

CdT: Se poate trăi din artă? Tu reuşeşti?

Nu se poate trăi din artă, decât dacă o vinzi. Dacă te vinzi, se pierde noţiunea de artist „boem”, şi nu ştiu dacă la asta vă referiţi.
Eu cred că se poate trăi din artă, pentru că sunt un om optimist. Am văzut şi câteva exemple de oameni care reuşesc. Încă nu am ajuns în poziţia de-a fi total independent, încât să răspund sincer la întrebare, pentru că am un sponsor constant care mă susţine: mama.

CdT: Ce planuri de viitor ai?

Încerc să fac un scurt-metraj în Decembrie, pentru care am câştigat bani de la CNC. Iar apoi, trebuie să încep să lucrez la idea mea de lung-metraj.

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?

Deşi sună ca un clişeu, mă fascinează cercetarea… orice domeniu, de la biologie genetică sau maritimă, până la explorarea spaţiului… În altă viaţă, probabil aş fi încercat să ajung în spaţiu. Deci, meseria pe care aş alege-o ar fi de astronaut. Şi ar fi super.

Acest articol face parte din seria de prezentare a artiştilor ce participă la evenimentul cultural de teatru, film, fotografie şi modă De amorul artei.

Claudia Castrase, designer vestimentar

A terminat Liceul de Arte Plastice din Alba Iulia. În timpul liceului a participat de 2 ori la Olimpiada Naţională de Arte la care a obţinut premii. A absolvit Academia de Arte Plastice şi Decorative din Bucureşti, secţia Design Vestimentar, sub îndrumarea Irinei Stanga.

Claudia este specializată în creaţii “Made by Measure”. A realizat costume pentru piese de teatru ca “Maria Tănase” şi “Edith Piaf”şi vestimentaţie pentru film şi producţie publicitară. A lucrat ca Asistent Costume Designer cu mai mulţi creatori din Anglia, America şi Franta, dar s-a întors în România pentru a-şi continua cariera.

Colecţiile Claudiei Castrase s-au făcut remarcate în special prin unitatea şi plasticitatea lor – uneori “aritmetică”. Cu fiecare piesă vestimentară care apare pe podiumul, designerul întăreşte conceptul asumat prin dezvoltarea inspirată a laitmotivului – special ales pentru fiecare dintre colecţii. Acesta este urmărit şi metamorfozat – prin mijloace artistice proprii – de la prima până la ultima piesă a colecţiei.

Mini-interviu

Cenusa de Trandafir: Ce înseamnă arta pentru tine?

C.C.: Arta pentru mine înseamnă totul. Toate colecţiile pe care le-am făcut până acum şi pe care le voi face vor avea ca sursă de inspiraţie un domeniu din artă.

CdT: Când ai început?

C.C.: Dupa terminarea facultăţii în 2003 , în acelaşi an am deschis un mic atelier de design vestimentar.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?

C.C.: Prima mea colecţie “Smart eyesight” prezentată oficial în cadrul Festivalului de Modă de la Iaşi, o consider cea mai bună colecţie a mea şi preferata mea. M-am inspirat din cultura tradiţională japoneză (sursa mea de inspiraţie preferată, foarte ofertantă) din care am extras elemente pe care le-am stizat şi le-am adus în minimalism (mimimalismul fiind trendul care mă reprezintă).

CdT: Se poate trăi din artă? Tu reuşeşti?

C.C.: E foarte greu să traieşti numai din artă. Nu cred că există asa ceva. Din fericire moda este un domeniu creativ şi funcţional în acelaş timp .

CdT: Ce planuri de viitor ai?

C.C.: Intenţionez să fac în continuare colecţii cât mai inspirate, care să mă reprezinte. Îmi doresc ca ele să fie remarcate şi de cei din afară. Din punct de vedere al atelierului planurile pe care le fac acum sunt pe termen scurt şi anume caut soluţii pentru dezvoltarea productivităţii. Idealul pe care mi l-am pus pentru viitor este să prezint o colecţie în cadrul Festivalului de Modă de la Paris.

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?

C.C.: Viaţa pe care o trăiesc acum este exact aşa cum am visat-o. Am norocul să lucrez în domeniul în care mi-am dorit să lucrez. Sunt unul dintre acei oameni care merg cu plăcere în fiecare dimineaţă la muncă.

Acest articol face parte din seria de prezentare a artiştilor ce participă la evenimentul cultural de teatru, film, fotografie şi modă De amorul artei.

Adrian Bulboacă, fotograf şi director de imagine

Am început să fotografiez în vara în care am împlinit 17 ani. Tatăl meu avea un aparat digital, compact, pe care îl luam în fiecare zi după mine prin Bucureşti. În mai puţin de o lună mi-am extins terenul de joacă şi am început să plec, cu gândul la a fotografia, prin Braşov, 2 Mai, Timişoara… peste tot. În scurt timp, mi-am dat seama că e păcat ca fotografia să rămână doar o joacă, aşa că am luat-o ca pe ceva foarte serios. Timpul a trecut şi am avut norocul de a întâlni pe rând oameni extraordinari care m-au motivat, m-au ajutat şi care mă ajuta în continuare.

Mini-interviu

Cenusa de Trandafir: Ce înseamnă arta pentru tine?
A.B.: Pentru mine arta este exteriorizare şi împărtăşire a sentimentelor, a trăirilor mele, şi este totodată un gest de generozitate, este ceea ce încerc să dau înapoi societăţii în schimbul a ceea ce primesc.

CdT: Când ai început?
A.B.: Am început acum 4 ani, jucându-mă. Am început pe bune acum doi ani, deci să spunem că acum încep să şi înţeleg ceea ce fac.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?
A.B.: Este o fotografie făcută într-o hală de producţie de scenografie. Am găsit acolo un dulap mare, plin de rafturi, toate pictate în alte culori. Ai spune că este un haos, dar culorile au o ordine atât de firească… de precizat că “pictura” a fost realizată pe parcursul a vreo 20 de ani de probe de acrilic şi aerospray. Asta apropo de fotografie; în ceea ce priveşte filmul, “les gifles” îmi este foarte drag şi mărturisesc că este de departe cel mai personal proiect.

CdT: Ce planuri de viitor ai?
A.B.: Sper să cunosc în permanenţă oameni buni, oameni talentaţi şi să învăţăm unii de la alţii.

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?
A.B.: Nu are niciun sens să mă gândesc; tot aici aş ajunge.

Acest articol face parte din seria de prezentare a artiştilor ce participă la evenimentul cultural de teatru, film, fotografie şi modă De amorul artei.

Ionuţ Vişan, actor

Cum m-am apucat de actorie? Nu ştiu … şi eu mă întreb de multe ori… Ideea mi-a venit brusc, fără să mă fi gândit în prealabil la asta…

Eram pe stradă cu un prieten şi am aflat că în oraşul nostru are loc un festival-concurs de teatru pentru liceeni, în momentul ăla m-am gândit: “cum ar fi dacă aş face teatru?”… Şi am făcut teatru. Am convins nişte oameni să facem o trupă, am scris o piesă, am căutat şi am găsit un actor care să ne ajute şi am început să repetăm.

Pentru că eram nişte copii entuziaşti şi motivaţi am reuşit, am câştigat acel concurs. De atunci, aproximativ acum 6 ani, iar acum am 22, am făcut teatru! Şi e frumos! E tare frumos! Şi mă bucur! Şi tare mă bucur!

Mini-interviu

Cenusa de Trandafir: Ce înseamnă arta pentru tine?
I.V.: Pentru mine arta înseamnă dragoste. O dragoste care s-ar putea să te trădeze, dar farmecul acestei iubiri este că ştii că s-ar putea să te trădeze dar mai ştii ceva… că tu nu o să o trădezi niciodata.

CdT: Când ai început?
I.V.: Am început să fac teatru la vârsta de 16 ani. Să fac “artă” la vârsta de 10 ani pentru că înainte de teatru am făcut pictură.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?
I.V.: Mă reprezintă tot ce am făcut până acum, şi picturile de la 10 ani, şi încercările stângace de după la începutul teatrului meu, şi rolurile de acum, toate! Dar nu m-a mulţumit nimic, niciodată!

CdT: Se poate trăi din artă? Tu reuşeşti?

I.V.: Măi, sincer, cred că da! Dar cred că trebuie să “alergi” pentru asta. Eu? Nu ştiu, nu îmi dau seama!

CdT: Ce planuri de viitor ai?
I.V.: Nu ştiu ce planuri am şi chiar dacă mă gândesc la ceva încerc să-mi scot din minte pentru că vreau să fiu surprins. Şi mai mult de atât, chiar dacă aş avea un plan definit, nu l-aş spune la nimeni.

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?
I.V.: (Re)Teatru.

Acest articol face parte din seria de prezentare a artiştilor ce participă la evenimentul cultural de teatru, film, fotografie şi modă De amorul artei.

Sabrina Iaschievici, actriţă

În clasa a VII-a am intrat în trupa ,,Teatrul Vesnic Tanar” condusă atunci de actriţa Emilia Dima-Jurca, mare actriţă a Aradului, care acum nu mai e printre noi şi de la care am avut bucuria de a învăţa ce este poezia, cântecul şi chitara. A fost primul pas. Am intrat apoi în trupa francofonă Amifran condusă de Domnul Profesor Florin Didilescu (“Papa Didi” pentru membrii trupei).

Cu Amifranul am călătorit în diverse ţări Franta, Italia, Rusia, participând la festivaluri francofone, cunoscând oameni şi îndrăgostindu-mă definitiv de curcubeul teatrului. Între timp jucam teatru şi în liceu în trupa Nipoconstantinopolipitanoviciescovici Grup, condusă de Doamna Profesor Camelia Circa Chirilă, o minunată artistă care a lucrat cu mine şi un fost coleg Silviu Popa, Anonimul Veneţian de Giuseppe Berto, în limbile româna, franceză, engleză, în funcţie de festival şi ocazie. În clasa a XII-a am avut ocazia de a colabora cu Teatrul Naţional ,,Ioan Slavici” din Arad, jucând rolul Luciei din Stella de Goethe, în regia lui Stefan Iordănescu. Mă apropiam din ce în ce mai tare de a da la facultatea de teatru.

În timp ce desenam şi lucram noaptea îmi foloseam doar jumătate din ceea ce sunt eu, corpul meu vegeta şi aveam nevoie să fie la fel de activ precum îmi erau gândurile. Mă doream întreagă, aveam nevoie de o meserie activă, vioaie, de dans şi mişcare. Aşa că am ales. Am început să învăţ poezii. Dacă nu aş fi făcut asta, mi-ar fi lipsit întotdeauna teatrul. Dar aveam nevoie de susţinerea alor mei. S-a întâmplat după un spectacol, Anonimul veneţian, în limba franceză, în cadrul festivalului Amifran, la care au fost şi părintii mei. Tata a zis: ,,Du-te la teatru Sabrina”!! Asta a fost… Dacă tata a zis-o am şi înregistrat momentul şi mereu mă distrez când îmi aduce aminte… Asta a fost. ,,Du-te Sabrino!”. Şi m-am dus…

Mini-interviu

Cenusa de Trandafir: Ce înseamnă arta pentru tine?
S. I.: Arta pentru mine este o bucurie şi atât. Un joc continuu.

CdT: Când ai început?
S. I.:Am început în clasa a VII-a, singură, cu o chitară în mână şi cu poezii. Multe poezii. Nu ştiu de ce şi cum, am început pur şi simplu singură.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?
S. I.:Cred că din tot ce am făcut până acum mă reprezintă rolul Elevei din ,,Lecţia” de Eugen Ionesco. A fost şi rolul meu de licenţă şi cu siguranţă rolul care a vorbit cel mai mult despre mine şi despre unde prefer să mă învârt.

CdT: Se poate trăi din artă? Tu reuşeşti?
S. I.: Se poate. Sper. Încă nu am reuşit să gasesc acest secret, va trebui să-l găsesc pentru că încă nu, nu reuşesc să trăiesc din artă.

CdT: Ce planuri de viitor ai?
S. I.: Film, teatru, caut, aştept…

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?
S. I.: Arhitectura.

V-am vorbit acum ceva timp despre un eveniment cultural extrem de interesant, De amorul artei, eveniment pe care îl susţinem ca parteneri media. Vom începe astăzi să vă prezentăm artiştii care sunt inima acestui eveniment. Vă vom delecta cu câte o scurtă descriere şi un mini-interviu. Speram să vă placă!

Daniel Haralambie, actor

Când era mic s-a îndragostit de personajul Iancu Jianu. Era foarte mic şi multă vreme după ce s-a îndrăgostit de acest personaj, s-a jucat de-a Iancu Jianu.

În clasa a cincea a aflat că Iancu Jianu nu e Iancu Jianu ci e un personaj, Adrian Pintea. Nu a fost dezamăgit, ba dimpotrivă, s-a îndragostit şi mai tare, a vrut să fie şi el ca omul care “se joacă” de-a Iancu Jianu.

Puţin mai târziu a afla că pentru a te juca de-a un personaj, trebuie să fii actor, să devii actor, să faci teatru. Pentru asta s-a dus la primul teatru, dar în Caracal nu există teatre, aşa că prima piesă pe care a văzut-o a fost piesa “Iona” cu Ilie Gheorghe în rolul principal, piesă care s-a jucat în Craiova. Acolo a ştiut că trebuie să fie actor. Dar i-a trebuit curaj. Pentru şi mai mult curaj s-a dus la teatru în Bucureşti. Era deja elev. L-a întalnit pe un bun prieten, Elias Ferchin, iar Elias Ferchin i-a spus: “ Tu trebuie să dai la institut”. S-a pregatit şi a dat la institut. A intrat.

A avut şansa să-l întâlnească pe Adrian Pintea şi să lucreze în acelaşi timp cu el…dar la scurt timp Adrian Pintea a dispărut dintre noi.

Cenusa de trandafir: Ce înseamnă arta pentru tine?

Daniel Haralambie: Pentru mine arta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât un ocean imens de vanitate, un ocean care s-ar putea să fie pentru unii secat, iar pentru alţii furtună.

CdT: Când ai început?

D.H.: Am început când eram în clasa a patra. Învăţătoare mea m-a distribuit într-o trupă de dans numită Ursul în bârlog. Mi-am început cariera pe scenă în această trupă de dans, dansând hip hop.

CdT: Ce lucrare te reprezintă din tot ce ai făcut până acum şi de ce?

D.H.: N-am făcut ceva deosebit până acum încât să spun că mă reprezintă în totalitate, că este amprenta mea în teatru. E prea devreme, poate voi răspunde la întrebarea asta la 70 de ani. Dar până atunci rămân toate rolurile pe care le-am făcut. Ele mă reprezintă toate pentru că sunt fiecare o parte din mine, sunt copiii mei…

CdT: Se poate trăi din artă? Tu reuşeşti?

D.H.: Da, se poate trăi din artă.. Deocamdată eu nu reuşesc dar sigur se poate. Mă bazez pe curajul, ambiţia şi dăruirea mea şi nu în ultimul rând mă bazez pe talentul meu. Mă bazez pe mine într-un cuvânt.

CdT: Ce planuri de viitor ai?

D.H.: Să fiu serios şi să muncesc, astfel toate visele pe care le am se vor împlini.

CdT: Dacă ar trebui să alegi cu totul alta cale în viaţă, care ar fi aceea?

D.H.: Aş alegea tot ceea ce fac acum, actorie. De fapt nici nu aş alege, pentru că până acum nu eu am ales, ci am fost ales…

Cenuşă de trandafir vă invită la un spectacol unic ce va avea loc la The Ark, pe 18 noiembrie, “De amorul artei”, în calitate de partener media. Evenimentul este compus din 4 momente artistice distincte, îmbinate într-o manieră spectaculoasă – o expoziţie de fotografie supradimensională, 3 piese scurte de teatru, proiecţie a 2 scurt metraje şi o prezentare de modă.

Protagoniştii sunt tineri artişti, absolvenţi de teatru, film şi design:

Adrian Bulboaca – fotograf şi director de imagine, caută în permanent să reinventeze compoziţia plecând de la numeroase încercări de a transpune Noul Val Francez;

Daniel Haralambie – proaspăt laureat al Premiului pentru Cel mai bun actor la Gala Absolvenţilor UNATC 2008, studiază dupa metoda Actor’s Studio cautandu-şi personajele şi poveştile lor în viaţa de zi cu zi;

Sabrina Iaschievici – le-a făcut pe toate: a pendulat între Cehov, Eugen Ionescu şi Goethe, a încercat teatrul dans şi a debutat în lung metrajul “Bună, ce faci” în regia lui Alexandru Maftei;

Ionuţ Vişan – câştigător a numeroase premii naţionale şi internaţionale dintre care cel mai recent Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul Internaţional de Teatru Kosovo 2008. Rolurile pe care le interperatează sunt dintre cele mai complexe iar fiecare rol este o provocare pentru el însuşi;

Nicolae Tănase – singurul absolvent din generaţia sa care crede în cinematograful american, în reţeta de succes şi mai ales în Quentin Tarantino.

Claudia Castrase – designer vestimentar, numită “revelaţia anului 2007”, când şi-a făcut debutul cu prima sa colecţie, “Smart-Eyesight”.

Moderatorul evenimentului organizat de Excessive Art Mangement va fi actorul Silviu Biriş, care va vorbi şi despre condiţia artistului necunoscut.

Ne vedem acolo!

Parteneri: Fundatia Noi Citim, Fundatia A Treia Cafea
Parteneri media: B24FUN, apropo.ro, 121.ro, prwave.ro, cenusadetrandafir.ro, ecultural.ro, certitudinea.ro, toateblogurile.ro.

Intrarea este liberă, dar trebuie sa confirmaţi participarea printr-un email trimis la cenusa[at]cenusadetrandafir[.]ro.