Nu sunt mare fan al tuturor acestor sărbători care se înşiră cuminţi una după alta cât e primăvara de lungă… şi nici al celor în care se celebrează iubirea la comandă… însă la Mărţişor ţin. Pentru că e a noastră şi nu văd de ce nu am profita de ea. Tipic românească sau aproape tipic românească (limitată oricum la zona aceasta geografică), este o sărbătoare destul de rar întâlnită, care reprezintă o tradiţie frumoasă, parte din imaginea noastră, având şi un real potenţial turistic.

Ideea de mărţişoare e deosebită – am întâlnit chiar o franţuzoaică, profesoară venită la Bucureşti, extrem de încântată de aceste obiecte micuţe pe care le şi colecţiona. Sunt lucruri pe care le avem şi nici nu ne dăm seama de ele, nu realizăm ce potenţial au: am asistat cândva la o discuţie între doi greci care se minunau de ţara noastră : ai văzut câtă apă e, câte râuri???? da, şi câţi copaci sunt, incredibil (sună nostim, până când îţi dai seama că sunt cât se poate de serioşi, realmente impresionaţi de ceea ce văd)… şi am fost în maşina oprită brusc tot de un grec, ca să poată ieşi să fotografieze vacile trecând pe uliţă . Nu fac apologia României, am învăţat-o cu toţii la şcoală: avem munţi, mare, soare, dealuri, vale… să fim cinstiţi, politicienii noştri se bat cap în cap şi noi nu avem chestiuni elementare, de exemplu infrastructura (primul pas e să ajungi la obiectivul turistic)… dar uneori ceea ce e sub nasul nostru şi tratăm ca banal poate reprezenta chiar elementul diferenţiator pentru ceilalţi. De ce să încercăm să copiem tot ce există şi, mai ales, la ce bun să renunţăm la ale noastre în tot acest timp? Sunt lucruri ce merită preluate, dar asta nu înseamnă copie perfectă, simetrie absolută, fascinaţie pentru tot ce sclipeşte după gard şi tratarea a tot ce există “de partea asta a gardului” drept tinichele ieftine.

Iar atuul Mărţişorului este că e o tradiţie vie. E aici, îl avem. Şi e original, aparte, frumos, deosebit. Nu trebuie să îl reinventăm, ca pe Dragobetele pe care îl redescoperim acum. Putem profita de el pentru noi, pentru spiritul nostru naţional, pentru promovare, pentru bucuria pe care ne-o aduce, pentru amintirile copilăriei, motivele sunt numeroase şi e păcat să nu o facem. Mai încolo s-ar putea să fie prea târziu şi să ne trezim că este doar un alt eveniment la care trebuie să luam flori sau nici măcar atât.

Care este tradiţia, pe scurt? Mărţişorul este un mic obiect de podoabă legat cu un fir roşu şi alb. Nu i se ştiu clar originile dar se pare că tradiţia a apărut pe vremea dacilor, existând chiar amulete asemănătoare mărţişorului datând de acum cca. 8 000 ani, descoperite la Schela Cladovei, în România. Se mai spune că pe atunci erau ori pietricele ori monede de aur, argint sau bronz, menite să aducă fertilitate, strâns legate de celebrarea primăverii şi a unui nou an agrar. Există şi au existat numeroase obiceiuri, de la dăruirea lor copiilor, până la purtarea lor pe tot parcursul lunii martie (de obicei atârnate la gât) şi apoi agăţarea şnurului într-un copac înflorit sau la icoană, ori diferite poveşti legate de dualitatea iarnă – vară reprezentată de şnurul bicolor… Mai multe detalii puteţi găsi aici, aici, sau la un simplu search pe internet.

În copilăria mea, mărţişoarele erau mici, din materiale destul de ieftine (fetru, pene, mărgele, piele), de multe ori potcoave, tifoi cu patru foi, scoici, flori uscate… şi plăcerea era să le număr, să văd câte am primit şi dintre toate acestea să îl aleg pe cel mai frumos, sau cel mai drag şi pe acela să îl pun în piept… . De multe ori prindeam mai multe în piept şi ajungeam să am o adevărată “armată” de mărţişoare, fiecare cu o semnificaţie aparte. Pentru că erau şi obiecte cu mesaj, pe care adesea mă chinuiam să le descifrez, întrebându-mă dacă cel pe care îl plăceam a încercat să-mi comunice ceva prin intermediul micului obiect… sau care pur şi simplu aduceau bucurie şi un zâmbet pe faţă celui care se regăsea în mărţişorul primit.

În prezent lucrurile se schimbă, şi nu în bine: din ce în ce mai puţină lume cumpără mărţişoare, preţurile mari sunt determinate de dimensiunile mult exagerate ale “micilor obiecte” (pe care nici să vrei nu mai ai cum să le porţi în piept) şi de materialele “preţioase” care înlocuiesc mărţişoarele din lemn, lut, sticlă, piele, scoici etc…. tot mai mulţi bărbaţi preferă soluţia facilă a florilor cu şnur alb-roşu în locul căutării atente a unui obiect cu mesaj, potrivit fiecărei persoane în parte. Florile se dau în tot restul anului, bijuteriile la fel, cadourile scumpe sunt pentru alte momente… Mărţişorul e doar o dată pe an…  Dacă îl neglijăm ne vom trezi că nici nu mai ştim care este motivul pentru care iată că vom dărui flori şi în această zi a anului… pentru că am uitat tradiţia întâmpinării primăverii cu roşu şi alb, am uitat că mărţişoarele se dau atât bărbaţilor cât şi femeilor şi că ar trebui purtate mai mult de o zi… că sunt obiecte de mici dimensiuni, cu valoare modică şi semnificaţie aparte… şi am încurajat vânzarea de flori cu şnuruleţ sau a diverselor obiecte kitsch, în locul unui coşar sau a unei buburuze pe care destinatarul sa şi-o prindă în piept, să îi poarte noroc şi să se bucure de primăvară.

Ca orice obicei şi cel al Mărţişorului a evoluat şi evoluează încă, astfel încât ideea nu este de întoarcere la ceea ce a fost, ci de faptul că este o tradiţie vie, pe care o avem încă şi e păcat să o pierdem doar pentru că “nu mai este la modă” (?), pentru că i-am pierdut pe traseu semnificaţiile şi l-am transformat într-o obligaţie dominată de prost gust… Ar trebui să reîncepem să dăruim mărţişoare adevărate (nu flori sau obiecte nepotrivite) şi să ne reamintim să le prindem în piept…

Sursă imagine aici.

Cât de mici suntem? O micro milionime e gigantică faţă de cât reprezentăm noi într-un univers la fel de minuscul, în mijlocul altor şi altor universuri. Ce şansă măreaţă totuşi să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară! Cât vedem, cât auzim din ceea ce ne binecuvântează fiecare zi? Călcăm pământul şi el suportă talpa noastră nepăsătoare! Îi ascultăm şoaptele, murmurul, suspinele? Câţi se duc pe câmp, departe de larma oraşelor, singuri-singurei, când trupul simte fierberea anotimpurilor şi, cu gest simplu, spontan îşi pun urechea şi ascultă vuietul sau tânguitul din adânc? Câţi se culcă pe o pajişte, închid ochii şi preţ de câteva minute visează, acolo, pe pământul ierbos? Cine încă nu a făcut-o, nu ştie ce pierde!

Privim Soarele, Luna şi Stelele? În copilărie ni s-a povestit despre legendele lor: Soarele- fecior pe cinste- s-a îndrăgostit de sora lui Luna, iar incestul a fost evitat, pentru că Dumnezeu le-a schimbat orarul: Luna aleargă noaptea , iar Soarele, ziua. Poveşti, legende, folclor… Soarele, Luna, Stelele există cu adevărat, strălucesc şi ne luminează, ne încălzesc şi ne fericesc. Pozele pe care le facem imortalizează răsărituri, apusuri, scăldate în culori dumnezeieşti. Dincolo însă, de ceea ce aparatul de fotografiat, oricât de performant ar fi, înregistrează mai sunt atâtea altele: gânduri, trăiri, senzaţii, clipe petrecute în lumina lor, într-o înţelegerea mai amplă a ceea ce înseamnă fiecare, în parte.

Ştim sau nu ştim, vrem sau nu vrem, putem sau nu putem, suntem plămădiţi să interacţionăm cu ceea ce e în Univers. Nu avem însă timp să ne gândim la toate astea şi adesea le considerăm detalii nesemnificative, ba, mai mult, nu încercăm să le descifrăm mesajele. Primim răvaşe, dar nu le deschidem, le ignorăm sau le aruncăm, aşa cum facem cu mailurile care ne bombardează şi nu mai apucăm să le citim. Sunt însă şi oameni care au timp de asemenea… nimicuri şi se bucură de culori, de strălucire, de şoapte, de armonii, de melodii. Nu mai e o noutate că Soarele cântă. Astronomii de la NASA au înregistrat sunete muzicale, venind din jurul Soarelui. Simfonia solară e interpretată de sateliţii ce orbitează în jurul soarelui, alcătuind o orchestră spaţială. Nu auzim, de fapt urechea noastră nu e pregătită pentru cântecul soarelui, dar cine ne împiedică să ni-l imaginăm? Exploziile solare, care se petrec, mişcă valurile acustice poate la fel cum vântul înfioară valurile oceanelor. Putem să ne imaginăm orice… Esenţial e că armonia valsează sub candelabre orbitoare de universuri şi că noi suntem conectaţi la şoaptele Universului.

Proiectaţi în imensitatea universală, un timp atât de scurt, – biată secundă-, ne mai îndoim că starea de bine e antrenată de conexiunea particulei infime care suntem la armonia Universului? Nu avem dovada că fiecare detaliu pe care retina îl reţine cu gama de trăiri, reprezintă o posibilă armonie: culoare, sunet, imagine de fapt? Să nu mai scriu despre ce atragem, ce transmitem şi cât înţelegem. Şi, dacă observând cu fineţea simţurilor ceea ce ne înconjoară, privind apoi spre Stele, spre Lună şi spre Soare, devenim parte conştientă a Universului, putem capta mesajele nesfârşite pe care ni le tot trimite şi astfel ne vom încânta de armonia lui. Când vom reuşi să învăţăm măcar primele litere ale acestui abecedar divin, ne vom înţelege mai bine priorităţile şi bietele zbateri şi, conectaţi la sursa Pământ, din care de suntem plămădiţi, vom fi parte a unei armonii mai ample. Vom fi mai împăcaţi cu… dimensiunea noastră, cu posibilităţile noastre!

Zâmbetelor maliţioase le voi răspunde că da…atunci cînd ne acceptăm dimensiunea efemeră, cînd realizăm cât de perfect e totul din afara noastră, putem gestiona mai simplu, mai corect, mai eficient natura noastră şi ne vom oferi mai îngrijiţi, mai curaţi, mai frumoşi celor aidoma nouă: oamenilor pe care îi vom atrage, îi vom chema alături de noi. Comunicarea între noi, omuleţii de pe Pământ, e mai deplină, când natura noastră o armonizăm cu ceea ce e dincolo de noi…

Armonie presupune printre altele şi… coerenţă.

Poate că la un moment dat, în funcţie de interesul vostru, o să mă ajutaţi să scriem împreună, pornind de la un simplu enunţ să zicem, despre Matematica Armoniei…