Oamenii se căsătoresc în întreaga lume. Mariajul devine astfel simbol al dragostei, al angajamentului faţă de partener. De-a lungul timpului au existat fluctuaţii ale numărului celor ce se căsătoresc – în funcţie de evenimente istorice (spre exemplu s-a constatat că numărul căsătoriilor a crescut dupa cele două războaie mondiale), de factori economici ş.a.m.d.

Toţi cei care se căsătoresc respectă anumite obiceiuri care variază, desigur, în funcţie de cultură. Dar două par a fi constante: inelul de logodnă şi verigheta.

Se pare că primii care au purtat astfel de verighete erau faraonii din Egipt care considerau că cercul este un simbol al dragostei eterne, al păcii şi al perfecţiunii. În 1549 regele Edward al VI-lea al Angliei a decis că degetul pe care trebuia să se poarte inelul trebuia să fie inelarul mâinii stângi – se considera că la acest deget ajunge “vena amoris” (vena dragostei) direct de la inima celui ce purta inelul.

Inelul de logodnă a apărut abia în secolul al XIII-lea. Atunci Papa Inocenţiu al III-lea a decis că trebuia să existe o perioadă de probă între ceremonia de logodnă şi cea a nunţii, iar în această perioadă urma să se poarte acest inel.

Abia in secolul al XV-lea apare inelul de logodnă cu diamant. Primul astfel de inel despre care se ştie este oferit de arhiducele Maximilian al Austriei logodnicei sale Maria de Burgundia în 1477. Şi dacă tot veni vorba de inele cu diamant, în Anglia inelele cu diamant erau deseori utilizate pentru a scrijeli mesaje pe geamuri. Această formă capricioasă (ori ciudată) de flirt era apreciată de nobilime, inclusiv de Elisabeta I care se spune că a schimbat mesaje criptate cu admiratorul ei, Sir Walter Raleigh.

Iată aşadar câteva informaţii interesante despre unele obiceiuri legate de nunţi. Voi continua seria, iar în “episodul” următor vă voi povesti istoria cavalerului şi a domnişoarei de onoare.

Studiile confirmă faptul că femeile sunt forţa dominantă în luarea deciziilor în cuplu. Un raport recent din Marea Britanie arată că până în 2020 femeile vor reprezenta principalul motor al economiei mondiale şi vor avea ultimul cuvânt în ceea ce priveşte majoritatea deciziilor financiare. O altă cercetare afirmă că femeile iau 80% din toate deciziile de cumpărare şi 94% din cele legate de mobilarea locuinţei, opinia bărbaţilor neavând o pondere mare în ceea ce priveşte finanţele necesare gestionării gospodăriei, achiziţionarea şi amplasarea locuinţei, planurile de weekend şi programele urmărite la televizor…

O mamă casnică ce îngrijeşte doi copii mici povesteşte că ea este cea care ia deciziile, privitor la cheltuirea banilor câştigaţi de soţul ei. Ea se ocupă de aprovizionare, de cumpărarea hainelor necesare pentru toţi membri familiei, de organizarea vacanţei şi chiar şi de achiziţionarea propriului cadou aniversar, cel pe care urmează să-l primească de la soţ. “De multe ori mă simt de parcă am trei copii, nu doi. [...] Dacă ar trebui să îmi consult soţul la fiecare decizie probabil că nu am mai finaliza nimic. [...] Unele persoane ar putea afirma că soţul meu este sub papuc şi oricât de mult urăsc ideea, cred ca este adevărat.”

Jenny, cadru medical, povesteşte că lucrează într-un mediu dominat de bărbaţi unde aceştia reprezintă puterea, iar unii chiar o arată din modul în care se poartă cu subalternii lor, de multe ori femei. Însă când se află alături de soţii, aceşti bărbaţi se schimbă, redevenind copii. “Fac ceea ce li se cere şi se poartă ca şi cum, pentru mulţi dintre ei, soţiile sunt mai degrabă mame [...] spre deosebire de mine, de exemplu, care sunt exact aceeaşi persoană şi acasă şi la muncă. Îmi privesc soţul ca pe un egal.”

Chiar şi bărbaţii observă acest lucru, unul dintre ei povestind cum şi-a văzut prietenii transformându-se din persoane libere, independente în personaje supuse partenerului, “lucru pe care nu îl vor adminte niciodată, dar care este evident”.

Unele persoane poate că se vor simţi înclinate să considere că acesta este un lucru bun: femeile la putere. Corect este însă ca egalitatea să se regăsească în toate aspectele vieţilor noastre. Aşa cum nu este normal ca bărbatul să domine, nici varianta opusă nu este valabilă. Un cuplu ar trebui să ia decizii împreună, relaţia să fie dominată de încredere reciprocă, iar partenerii să se afle pe poziţii egale. Din păcate situaţia este rareori aşa… deşi într-o lume ideală balanţa ar fi perfect echilibrată, în realitate orice relaţie are la bază un conflict între individualitatea proprie şi iubirea pentru celălalt care presupune şi renunţarea la o parte din identitate, autonomie şi independenţă. Aceasta, adaugat la spriritul de competiţie caracteristic uman, duce la micile lupte interne din viaţa unui cuplu.

Este adevărat că fiecare cuplu îşi alege dinamica proprie şi poate funcţiona cât timp amândoi soţii sunt fericiţi, însă în cazul în care balanţa este dezechilibrată pot apărea conflicte din partea ambilor parteneri. Cu toţii avem tendinţa de a domina, aşa că se explică lupta surdă pentru putere din cadrul unei căsnicii… şi cu toţii ne complăcem în situaţia de a fi alintaţi şi de a avea pe cineva să aibă grijă de noi… dar soţul nu ar trebui să fie un copil şi nici soţia să devină mamă – în cele din urmă el va deveni frustrat de faptul că nu mai are control asupra propriei vieţi, iar ea se va simţi exploatată şi va acumula frustrare pentru că este pusă în situaţia de a gestiona tot, neavând cu cine să împartă povara. Varianta optimă, deşi cel mai dificil de obţinut, este un echilibru de forţe între cei doi parteneri, bazat pe egalitate.

Tendinţele sunt însă destul de vizibile şi dacă ne vom uita în jur vom observa că sunt multe cazuri de “bărbaţi cocoloşiţi”, aflaţi “sub papuc”. Voi ce părere aveţi despre acest lucru?