Un nou guest poster pe CdT: Roxana Farca

Încep cu o mărturisire: nu îmi amintesc să mai fi scris despre relaţia de cuplu sau să fiu foarte preocupată de subiectul acesta. Ca de obicei, atunci când eşti mulţumit de ceva, nu ai de ce să cauţi explicaţii. De justificări, teorii şi interpretări ai nevoie abia atunci când lucrurile nu merg bine!

Aşadar ceea ce vă voi spune nu este citit în cărţi ci trăit şi observat. Nu ştiu de ce am ales acest subiect, poate pentru că mă întristează ceea ce văd în jur sau pentru că îmi doresc să împărtăşesc cu voi faptul că am o relaţie de cuplu perfectă. Bine, fie, aproape perfectă, se mai întâmplă să adoarmă în timp ce eu simt nevoia să discut depre ceva important, de viaţă şi de moarte, atunci şi numai atunci!

Lăsând gluma la o parte, cred că o relaţie perfectă depinde 50% de felul în care o pornim şi 50% de felul în care o privim. De diferenţa pe care trebuie şi putem să o facem între dragoste şi dependenţă.

Să discutăm mai întâi de procente, chiar dacă nu pot jura că împărţirea este chiar atât de precisă. Pentru prima jumătate, voi aminti două proverbe româneşti care definesc perfect începutul unei relaţii. Unul este „cum îţi aşterni aşa dormi” şi nici nu ştiţi cât adevăr cuprinde! Vi s-a întâmplat să ajungeţi la concluzia că „ne-am schimbat”, că „ne potriveam dar nu ne mai potrivim”? Sunteţi siguri că nu aţi jucat un rol pe care aţi presupus că celălalt vrea să îl jucaţi? Sunteţi siguri că nu vă arătaţi abia peste un timp adevărata faţă, forţată acum de aşteptările partenerului să fie ceea ce nu este?

Încercaţi să fiţi autentici de la început pentru că nu amăgiţi pe nimeni, sunt sigură că nimănui nu îi place să îşi consume ani din viaţă într-o relaţie fără viitor. Şi în acelaşi registru încercaţi să îl încurajaţi pe celălalt să fie cât mai deschis în timp ce voi căscaţi bine ochii. Ajung astfel la al doilea proverb: „mămăliga când se întăreşte îţi rupe dinţii”. Ceea ce la început vă deranjează puţin, peste 10 ani ar putea deveni motiv serios de divorţ. Nu speraţi în miracole şi în schimbarea unui om. Dragostea nu schimbă decât băgând lucrurile neplăcute sub preş şi scoţându-le apoi la lumină, când îţi e lumea mai dragă!

Şi da, tot ce spun eu este pură teorie, când ne prindem în mrejele amorului s-a dus naibii toată raţiunea şi nu mai vedem, nu mai auzim nimic, ba chiar credem cu tărie că gata, de acum încolo suntem alţi oameni.

Aşadar, dacă în prima parte am eşuat şi ne trezim zi de zi în pat cu celălalt întrebându-ne cum am ajuns acolo, mai avem o şansă. Să ne revizuim modul în care privim relaţia.

Iubim sau suntem dependenţi? Ce înţelegem prin cuplu? Doi oameni care trebuie să cadă de acord asupra tuturor aspectelor vieţii? Doi oameni care trebuie obligatoriu să aibă aceleaşi pasiuni şi acelaşi program de viaţă? Doi oameni care trebuie să se sacrifice pentru că aşa e într-o relaţie? Simţiţi cât de absurd e?

Încercaţi să mai daţi puţin drumul la lesă, să îl lăsaţi pe celălalt să îşi urmeze visele, pasiunile şi nu numai. Nu puneţi la zid momentele în care poate că nu sunteţi dorit (gen ieşirile lui la o bere cu băieţii sau o evadare a ei prin magazine), nu vă imaginaţi că singura perocupare a omului căsătorit este să înşele, nu trăiţi gândind că tot ce face celălalt e greşit şi că nu se poate descurca fără voi. Admiteţi faptul că nu aveţi mereu, în fiecare moment al vieţii, nevoie de celălalt.

Un cuplu trebuie să fie o întâlnire fericită între două personalităţi distincte care să aibă puterea de a înţelege asta până la capăt. O verighetă pe mână nu îl reduce pe celălalt la zero şi nici nu îl aliniază la dorinţele sau portretul ideal pe care vi l-aţi creat în minte. Din dorinţa voastră de a domina sau din nevoia de a controla nu se poate naşte decât un monstru. Un cuplu frumos are la bază în primul rând încrederea şi independenţa, oricât de ciudat ar suna asta. Concuzie testată şi verificată personal!

Roxana este călător, travel writer, blogger, mamă, motociclist, soţie, om. Atât când e ocupată cât şi în timpul liber face ceea ce îi place şi refuză compromisurile, prejudecăţile, minciuna, şpaga şi ura. Scrie despre planeta ei frumoasă pe blogul personal şi despre lumea cea mare în care iubeşte să călătorească pe LumeaMare.ro.

Un nou guest poster pe CdT: Iguana

Relaţia – De ce?

Nu este o întrebare retorică, dar trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că nu toată lumea se căsătoreşte din dragoste. Când vorbesc despre căsătorie, nu mă refer neapărat la cea oficializată – şi atunci reformulez: nu toată lumea „se înhamă” într-o relaţie din dragoste. Sau, cel puţin, nu toată lumea recunoaşte acest lucru. Ba chiar sunt numeroşi cei care preferă să se mintă pe ei înşişi.

Care va să zică, pe lângă „motivul” principal – dragostea, relaţia poate fi urmarea ne(firească) a altor… cauze.

Criza vârstei este, de exemplu, unul dintre cele mai serioase motive – (aici „vârstă” are, desigur, diverse valori). Există şi criza de la 20 de ani, când toţi cei din jur se uită puţin „câş” şi întreabă de ce atâta nerăbdare… criză declanşată de cele mai multe ori de teama ca acel „ales” să nu fie pe lista disponibilităţilor… Apoi crizele de la 30, 40 sau… mai mulţi ani… La 30 se gândesc la cei din jur care „o fac” iar ei rămân „de căruţă”. Deja după 40 de ani este ştiut că nu mai găseşti nimic decât „la mâna a doua”.

Lipsurile (lipsa unei locuinţe şi a unei stabilităţi materiale) dau adesea multora impresia că s-au lansat într-o relaţie perfectă. Se „îndrăgostesc” pur şi simplu de ideea de a pleca de lângă părinţi, de a fi „propriul stăpân” şi trec cu uşurinţă peste anumite „defecte”, fie ele chiar mult prea evidente de nenumărate ori.

Când începe declinul?

Oricare ar fi „motivul” existenţei acelei relaţii, fie el şi dragostea, trebuie înţeles faptul că ea, relaţia, nu rămâne constantă pe viaţă. Dacă nu îi permitem să se schimbe, riscul este ca ea să fie distrusă. Definitiv.

Declinul apare în clipa în care nu este înţeles faptul că lumea se schimbă. Partenerii evoluează. În timp, realizează că nu îi mulţumeşte doar dragostea, sau doar partea materială, îşi dau seama că puţinele lucruri pe care le au de spus în cuplu nu vor fi de ajuns. Caută, puţin câte puţin, să „completeze” puzzle-ul relaţiei respective. Nu se poate trăi nici exclusiv cu dragoste şi nici cu altceva.

Momentul în care reproşul nu poate fi înăbuşit este poate începutul sfârşitului.

Infidelitatea – Când? De ce?

Relaţia, odată neadaptată schimbării, va părea într-o bună zi ca o melodie care nu dă pace – o melodie ce nu poate fi scoasă din cap. Se poate, desigur, da muzica tare, pentru a distrage, dar nu se obţine decât un lucru – se trece peste evidenţe.

Parteneri care nu vorbesc niciodată – sau, cel puţin, nu despre lucruri importante. Normal – sunt doi străini. Dar doi străini care vor să se ignore, nu să se cunoască profund. Neînţelegerile sunt fireşti. Dacă însă nu se ajunge la compromis, se naşte… războiul. Şi, odată cu el, cu războiul, se naşte… disponibilitatea. Dintr-o dată, partenerul care până mai ieri nu era interesat de nimeni şi nimic altcineva (altceva), devine ”deschis”. Este momentul în care „vede” şi ce este în afara cochiliei în care, de bună voie, s-a închis.

Şi pentru că, din orgoliu, sau din milă (poate prea mult spus) faţă de „celălalt” nu se poate renunţa la acea relaţie existentă, se apelează la „cumulul” de relaţii – pare – da, doar pare – soluţia ideală. „Acasă” există un „ceva” iar „dincolo” restul – adică altceva. Rezultatul – minciună. Atât.

Iguana – “Nu trebuie, pe cât poţi, să te laşi ispitit a vorbi despre tine.” Giosuè Carducci

Logodna este în general un eveniment fericit, plin de urări vesele, speranţe, bucurie şi fluturi în stomac, unul de amintit şi povestit peste ani. Inelul, parte esenţială a întregii poveşti, se iţeşte din cele mai frumoase cutiuţe, buchete de flori, funde sau chiar cupe de şampanie şi rămâne veşnic memento al momentului în care X a cerut-o pe Y în căsătorie, piatră de temelie a unei frumoase vieţi în doi…

Dar ce se întâmplă când glasul viorilor virează brusc înspre un scârţâit strident şi trilul păsărelelor lasă loc zdrăngănitului farfuriilor aruncate? Despărţirea vine la pachet cu o separare a bunurilor, dintre care taman acest inel este cel mai controversat, căci, după ce se încheie şi ultimele acorduri de viori cui îi rămâne inelul de logodnă?

Îi rămâne ei? Una peste alta, e un cadou, nu? Şi un cadou nu se ia înapoi, mai ales că…  oare ce ar putea face el cu inelul??? Să i-l dea alteia? Asta chiar că e jenant şi de nefăcut – excluzând cazul în care este o moşterire de familie, acolo lucrurile sunt simple: inelul trebuie înapoiat.

Doar că… şi ea ce să facă totuşi cu inelul? Să-l poarte nu mai poate, deoarece simbolizează acceptul unei legături pe care tocmai a rupt-o: nu mai este logodnica lui, nu mai urmează căsătoria lor şi probabil că viitorul potenţial soţ nu va fi prea fericit să vadă că poartă în continuare inelul de la “fostul” – asta transmite nişte mesaje confuze privitor la implicarea în actuala relaţie. Să-l ţină într-o cutie în sertar? Hmmm, asta sună a balast sentimental sau chiar a răzbunare…

Îi rămâne lui? Ei bine, e corect că inelul dat de el este un cadou, doar că e unul care vine cu o condiţie: să spui “Da” (dacă nu spui da, atunci nu îl primeşti din start şi toată discuţia asta nu ar mai avea loc). Ceea ce înseamnă că este dat în schimbul unei promisiuni, aceea că te vei căsătorii cu el. Şi dacă promisiunea nu mai este valabilă, atunci simbolul ei (inelul) trebuie returnat.

Însă fie că este aruncat melodramatic în faţa “nemernicului” sau înapoiat cu demnitate, inelul poartă veşnic simbolul legământului dintre două persoane anume. Tu şi el. Nu o altă Eva şi el, ci doar voi doi aşa cum aţi fost la început, cu speranţe şi aşteptări romantice. Inelul a fost cumpărat cu tine în gând şi este extrem de nepotrivit ca el să-l refolosească pentru o altă EA, deşi da, probabil că asta îţi va aduce pe lângă multă durere şi ceva satisfacţie răutăcioasă – after all, tu ai fost prima şi inelul este o amintire eternă a acestui fapt.

Aşadar, ce să facă el cu inelul? Să-l ţină într-o cutiuţă? Puţin mai contează, fiindcă atunci când îl cere, corect este să îl dai înapoi şi să nu işti “negocieri” absurde pe marginea subiectului, chiar dacă el este cel care a rupt logodna sau chiar a încălcat promisiunea de fidelitate.

Şi totuşi… să rămână la cel părăsit? Ar putea reprezenta o echilibrare a situaţiei, un soi de “să fim chit”, deşi tare ciudat mai sună un tu m-ai înşelat, aşa că eu păstrez inelul de logodnă… Cumva nici măcar în acest caz inelul de logodnă nu poate fi considerat o “plată” justificată – nu e nici pe departe un troc echilibrat, iar componenta de mic triumf al răzbunării nu prea merită pe termen lung. Sau nu? Poate te vei simţi mai bine după ce îl arunci cu sete în Dâmboviţa …

O altă variantă este ca el/ ea/ ei să îl vândă… E cea care merge poate cel mai bine, mai ales dacă a fost cumpărat împreună. Deşi este posibil să îl fi cumpărat chiar ea – în prezent nu mai este o situaţie atât de rar întâlnită, aşa că ideea vânzării rezolvă şi noile semne de întrebare apărute la capitolul cine păstrează inelul dacă acesta este plătit de ea dar, hmmm, dăruit de el, împreună cu cererea în căsătorie… Vânzarea e o soluţie pentru a “marca” finalul- inelul este vândut, banii sunt investiţi în altceva, valoarea sentimentală dispare definitiv şi “contractul nescris” este astfel rupt.

Voi ce credeţi? Cine păstrează inelul de logodnă?

Dragostea ne dă aripi, dragostea ne inspiră şi ne motivează… aşa se zice şi iată că ştiinţa ne arată că există un dram de adevăr în toate acestea. Plecând de la întrebarea “de ce inspiră iubirea atâtea opere de artă”, cercetătorii au analizat modul în care reacţionează mintea umană la “dor şi drag”.

Câţiva psihologi olandezi au studiat două grupuri de tineri voluntari, de ambele sexe: primului grup i s-a cerut să îşi imagineze o plimbare cu persoana iubită (în cazul în care erau singuri, li s-a cerut să se gândească la partenerul ideal) iar cel de-al doilea grup să îşi imagineze o partidă de sex cu o persoană atrăgătoare, dar de care nu sunt îndrăgostiţi. Creativitatea şi capacităţile de analiză ale membrilor ambelor grupuri au fost testate înainte şi după experiment, putându-se astfel face o comparaţie.

Rezultatele arată că în cazul primului grup, gândul la persoana iubită a stimulat mecanismele de procesare globală, ceea ce a dus la creşterea creativităţii şi a abilităţii de concentrare pe termen lung. La cel de-al doilea grup reacţiile au fost diferite, fiind stimulată procesarea de moment şi observându-se o creştere a gândirii analitice şi a atenţiei asupra prezentului.

Explicaţia ştiinţifică este că dragostea măreşte nivelul de dopamină, iar aceasta este strâns leată de creativitate, în timp ce dorinţa sexuală creşte nivelul de testosteron, cunoscut pentru efectele sale asupra gândirii analitice. Toate aceste legături chimice par să aibă un scop principal: reproducerea speciei, supravieţuirea – pentru a putea atrage un partener este nevoie de creativitate, inventivitate iar pentru a “atrage pe cineva în pat” este nevoie de gândire analitică şi concentrarea pe termen scurt.

Avantajul indirect este că visele cu ochii deschişi par să capete astfel o utilitate: vă cresc nivelul de inventivitate şi vă ajută să găsiţi soluţii creative la problemele cu care vă confruntaţi. Iar o partidă de sex, ei bine, aceasta ajută la redirecţionarea atenţiei către prezent şi stimulează gândirea analitică…

Nou guest poster pe CdT: Valentina Roman!

Există o poveste spusă aşa de frumos, în atâtea feluri… povestea dragostei. Omul are nevoie de ea şi o ştie sub multe forme. Pe 24 februarie se iubeşte într-un stil dulce românesc. Aflat veşnic în concurenţă cu Valentine’s Day, hai să redescoperim Dragobetele!

Foarte multe tradiţii sunt strâns legate de renaşterea naturii, printre care şi cea a Dragobetelui. Denumită şi Logodnicul Păsărilor, sărbătoarea a fost inspirată de ritualul împerecherii păsărilor, lucru ce ne face să asociem primăvara cu anotimpul îndrăgostiţilor. Legendele îl menţionează pe Dragobete ca fiu, soţ, iubit sau slujitor al Dochiei, căutând a pedepsi fetele care trebăluiau prin gospodărie de ziua lui. Se povesteşte că acesta ar fi căzut din cer, că era atât de frumos încât, atunci când intra într-un sat, zăpăcea minţile fetelor şi femeilor. Ele deveneau vesele, încrezătoare în sine şi în faptul că este suficient să atingă un bărbat străin pentru a fi iubite tot anul.

Cel mai cunoscut obicei al vremurilor de altădată este acela al fetelor ce strâng apa din zăpada netopită pentru a îşi spăla chipul dimineaţa. Născută din surâsul zânelor, aceasta avea puterea de a le face mai frumoase şi drăgăstoase. În special în mediul rural, riturile vechilor traci rămân încă vii. Mai ţineţi minte zicala “Dragobetele săruta fetele!”? Ea se mai aude şi în zilele noastre la sate, unde locuitorii încă mai sărbătoresc ziua lui Dragobete. Se îmbracă în straie de sărbătoare şi pornesc în pădure pentru a culege ghiocei, viorele şi tămâioasă. La ora prânzului, fetele pornesc în goană înspre sat, atrăgând după sine băiatul îndrăgit. Dacă acesta îşi prinde din urmă aleasa şi reuşeste să îi fure o sărutare în văzul lumii, legământul lor de dragoste este pecetluit întregul an. De Dragobete, fiecare trebuie să fie alături de perechea sa şi să o sărute pentru a îşi reînnoi iubirea. În caz contrar, se prevesteşte semn rău, de singurătate pe întreg parcursul anului.

Eu cred că, deşi suntem zilnic răpuşi de problemele vieţii cotidiene, pe 24 februarie merită să renunţăm la orice alte activităţi pentru a fi alături de persoana iubită. Pe final, vă vând un pont: o veche tradiţie spune că de Dragobete bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, pentru că altfel le va merge rău tot anul. Nu-i aşa că te-am convins să îl suni, fie doar pentru a îi spune asta?

Valentina Roman – Fire optimistă, organizată şi întreprinzătoare, am căutat întotdeauna să aduc un suflu nou în ceea ce fac şi să dovedesc încrederea pusă în mine. De aceea, proiectele în care am fost implicată au preluat o parte din dorinţa de a atinge perfecţiunea prin inovaţie şi responsabilitate faţă de partener. Îmi plac, şi caut să am aproape, oameni deschişi, veseli, creativi şi capabili să-şi comunice ideile într-o manieră elegantă şi plină de bun simţ. Ador să mă implic în cât mai multe proiecte, cărora le dăruiesc din timpul meu, iar pasiunile: filmele vechi, călătoriile şi poveştile Bucureştiului de altădată îmi sunt de mare ajutor, fiindu-mi şi sursă de inspiraţie. O notă a bunului gust şi a pragmatismului, într-o epocă în care detaliile par că nu mai contează. Îmi puteti citi jurnalul pe: http://valentina-roman.blogspot.com

Vorbiţi de iubire…
Dar unde sunteţi “voi” în ea?

~ Adaptare „Lumea de Jos” ~

- Ai citit pe Rebreanu, bunelule?
- N-am citit prea multe, fătuca mea.
- M-am gândit toată ziua la iubire şi la ce ţi-a cuvântat îngerul matale şi am găsit un citat dintr-o carte pe care am îndrăgit-o mult.
Să-ţi citesc despre asta moşule?
- Citeşte fata mea, că m-ai făcut curios.

“Toată lumea materială există numai în funcţie de percepţia omenească.
Nu e nici o diferenţă între eterul sideral şi corpurile cereşti.
Regenerarea spiritului nu se poate săvârşi decât prin identificarea cu materia.
Întreg şi parte sunt identice – Unul e totul şi Totul e unul.
Când atomul se rupe în planul spiritual, echilibrul i se frânge – Începe viaţa materială.
atomul material = echilibrul dintre 2 energii.
atomul spiritual = echilibrul îl formează 2 principii:
masculin şi feminin = unitatea desăvârşită prin dualitate”

L.Rebreanu

- Iată simplitatea şi viziunea omului între oameni, dorinţa căutării omului în atâtea vieţi, cu atâta speranţă şi încrâncenare.

De unde atâta dorinţă de regăsire, de apropiere a unui om de alt om moşule?

- Eh, fată dragă… dacă ar fi să merg pe firul unor ideologii sau credinţe ale celor care au găsit rezolvarea atomului material şi spiritual într-o călătorie de numai şapte vieţi, ce simplu ar fi…

Dar hai mai bine să-ţi povestesc despre o discutie cu îngerul meu într-o noapte…

Toată lumea vorbeşte despre “suflete pereche”, despre un El şi o Ea, despre Adam şi Lilith, despre atracţia polilor şi unificarea lor, despre “zburător” şi edificarea “iubirii materiale prin corespondentul ei spiritual”, despre chintesenţa speciei şi materializarea ei în ideea conştiinţei universale.

Credinţa mea sufletească are o claritate în ceea ce priveşte setea umană de căutare a tot ce e plus şi minuns, dar să o încadrez în şapte vieţi de căutare şi resemnare pe alocuri, aşa ceva mă tem că nu pot concepe.

Dacă atomul spiritual şi-a pierdut echilibrul şi s-a materializat conform principiilor în pozitiv şi negativ, atunci inevitabil începe o căutare în lumea materială a polilor care nu se vor redobândi decât prin unire şi vor atinge echilibrul spiritual pierdut prin încercarea ultimă a regăsirii lor.

Încătuşarea atomului spiritual într-o carcasă materială se face prin metamorfozarea celor două suflete în ceea ce găsim: masculin şi feminin, care vor trece prin stadii individuale de existenţă, dar vor urmări aceeaşi ţintă, spre completare şi întregire.

E adevărat că cele două suflete vor avea căi diferite, vor trebui să se supună legilor materiale, dar dacă nu-şi redescoperă conştiinţa de sine nu vor finaliza ciclul căutărilor lor spre reîntoarecere în lumea spirituală.

Pare-se că această căutare este esenţa originii divine, fără de care nu putem întregi atomul suprem, care e un act clar de iubire şi revărsare spirituală.

Îngerul meu spune că în timpul a şapte vieţi de căutare dacă unul dintre suflete a rămas blocat interdimensional şi nu ajunge în a şaptea simultan cu sufletul lui pereche datorită acelui decalaj, atunci omul se va simţi saturat, nu-şi va găsi rostul, iar zbuciumul şi lupta sa interioară de negăsire şi neizbândă îl va trimite spre ascetism, meditaţie continuă şi spiritualitate.

Cu fiecare moarte sufletele care nu se găsesc între ele aduc în ultima viaţă revelaţia, trezirea, conştientizarea celor dinainte şi arderea materială se produce într-un timp foarte scurt.

În ultima viaţă cele două suflete se găsesc şi se unesc spre dumnezeire în lumea materială, după care părăsesc acest spaţiu ca un întreg universal.

Pentru cei doi, deveniţi unul singur, cercul se închide.

- Moşule, căutarea unor dovezi palpabile în circuitul “adamico-evic” al respiritualizării frânte este una din teoriile esenţiale ale lui Rebreanu. E ameţitor să-mi vorbeşti despre lucruri pe care nu le-ai citit niciodată.

- Dovezile clare nu există decât în momentul dizolvării materiei din planul fizic şi continuarea procesului de ardere până la revelaţia supremă, fata mea.

Ca să mergem pe ideea întregirii acestei forme de energie divizată, avem nevoie de certitudinea unei conştiinţe vii şi-apoi câţi dintre noi pot garanta că la a şaptea viaţă au găsit sufletul care să-i întregească?

- Păi moşule, dacă noi pe acest pământ am venit doar ca să ne căutam jumătatea care ne lipseşte, atunci iubirea răsfrântă în plan material are o mare logică şi corespondenţă a tot ce trăim afectivo-spiritual.

- Ar avea fătucă, dar dacă însă în procesul căutarii reciproce suntem decalaţi în urma unor interferenţe de ordin suprem nouă, atunci n-aş miza pe această teorie care include numarul divin şapte – cu rol de şansă finală.

- Ce ne rămâne de facut bunelule?

- Nu ne rămâne decât să sperăm într-o deşteptare a sinelui indiferent de legile acestei lumi care ne tăinuieşte sosirea şi plecarea din marele “tărâm” al amintirilor despre om.

- Moşule, eu cred ca îngerul matale a vrut să zică că indiferent de forma luată a celor două principii ale atomului spiritual frânt, se atinge o chimie perfectă pentru completare şi întrepătrundere, sufletele se pot căuta sub diverse forme de materializare, nu doar ca un prototip general valabil de “Adam & Eva”, ci şi ca simple grade de rudenie: bunici, fraţi, părinţi etc.

- Dacă aşa e fătuco, iubirea îmbracă diverse stadii în lumea asta în care ne găsim, trăind şi simţind dincolo de material şi forma lui putem accesa conştiinţa revelatorie, pentru că-n fiecare dintre noi există în final un Adam şi o Eva!

- E asta moşule, un punct de plecare spre cer?

- Da fătucă dragă, atât timp cât ne găsim cerul în noi înşine!

La noi există o vorbă: te grăbeşti ca fata mare la măritat. Şi totuşi din ce în ce mai puţine sunt cazurile acestea – nu numai la noi, ci în multe ţări.

Au mai apărut – chiar aici – ştiri despre modul în care se alege perechea (spre exemplu că după o anumită vârstă prevalează posibilitatea de a avea un copil în faţa dragostei, conform unui studiu); a mai fost şi un articol despre încercările de-a lungul vieţii şi ce alegi la final.

Există un criteriu universal valabil? Hai să purcedem la drum!

Banii. Fără prejudecăţi de cine ştie ce factură, trebuie să recunoaştem că sunt multe persoanele ce se căsătoresc pentru bani. Şi culmea aici nu mă refer la doamne ce caută domni înstăriţi ci şi la domni în căutare de căpătuială. Exemple avem poate mai toţi în jurul nostru, şi dacă n-avem aproape găsim în rândul vedetelor. În această variantă (în care prioritate pentru selecţie au banii) avem mai multe posibilităţi: persoane ce se găsesc cu vârste şi interese similare, persoane între care există o mare diferenţă de vârstă – din nou deosebirea poate fi în orice sens.

Dragostea/Iubirea/Înţelegerea. Atenţie: nu dragostea înţeleasă doar ca fluturi în stomac o perioadă, ci tot ce implică o relaţie pe termen lung, construirea unei familii care să dăinuie.

Frumuseţea. Iarăşi funcţionează în ambele direcţii: pot fi domni care doresc “o păpuşă” (pe care o păstrează mai mult sau mai puţin) dar şi doamne care şi-l doresc alături pe Făt-Frumos (în sensul că frumuseţea primează în alegere).

Evident avem şi încrucişări între două tipuri: fie doamne bogate (indiferent de vârstă) ce vor alături ori o vedetă ori pe cineva frumos, fie domni cu mari posibilităţi financiare ce caută nişte frumuseţi.

Interesul. Da, pot să mai fie şi alte interese la mijloc în afară de cele amintite (doar spuneam la început de femeile ce vor copii).

Oare or mai fi si alte astfel de elemente de selecţie a unui potenţial partener de viaţă?

Voi în funcţie de ce criteriu îl/o alegeţi?

Si ca la final să ne destindem puţin vă invit să ascultaţi Tichi-Tai – corinda de peste ogrăzi a fetei nemăritate a lui Daniel FăT.

CUM FACI DISTINCŢIE ÎNTRE IUBIRE ŞI DRAGOSTE:

- Spune-mi omule ce alegi?
- Aleg iubirea lumii mele.
- De ce e iubirea lumii tale… alta decât în alte lumi, omule?
- Pentru că-n lumea mea mă recunoaşte, mă ştie.
- Şi-n alte lumi nu te ştie, omule?
- Nu, pentru că e altă iubire, în alta lume.
- De unde ştii omule că-ntre acele iubiri, nu e una din lumea ta, iar cel ce nu o recunoaşte eşti tu, omule!

Dragii mei cititori, pentru că v-am vorbit deja despre iubirea ca şi formă supremă a conştiinţei universale, azi am să vă vorbesc despre diluarea conştiinţei în forma afectivo-carnală care guvernează omul de la naştere şi primele impulsuri freudiene ale alăptării, vizat fiind ca un instinct precoce al perpetuării.

Fie că sunteţi pe un vârf de munte, în mijlocul mării, în holul apartamentului sau în natură… acolo unde nu există duşul salvator, pasiunea te curăţă de obsesii şi limitări, pentru că atunci când nu e numai sex şi fluturi, atunci când persoana cu care trăieşti intens fiece clipă pasională spontană e mai mult decât o partidă bună, atunci când iubeşti şi poţi simţi că-i mănânci din palmă, atunci nu există mizerie, nu există dezgust, repulsie, repugna şi alte cele… atunci eşti departe de lumea infectă a opreliştilor, fricilor, limitelor, atunci fiecare părticică a femeii pe care o vei adora… va deveni altarul cel mai pur cu putinţă.

Atunci raţiunea moare, trăieşti nirvana şi în loc de plăcerea carnală şi atât… poţi zbura, în loc de actul intim în sine… poţi simţi cum cresc flori din ea, chiar dacă n-are o tonă de gel de duş pe ea. Asta face diferenţa dintre iubire şi pasiune sexuală simplă. Sunt momente pe care nu mulţi le trăiesc, nu le simt, nu le visează măcar… pentru că ele nu vin din uniunea firească cu care suntem obişnuiţi, ele vin odată cu deschiderea sufletului şi moartea raţiunii care ne limitează în tot ce simţim.

E greu să ajungi acolo, dar nu e imposibil!

Când eram mai mică am avut o discuţie bogusiană cu-n aşa numit “Dzeu”, pe care mi-l imaginam un moş blajin care-mi oferea alternative în tot ce vreau să am.

Ei bine şi în discuţia mea imaginară cu el, am fost întrebată ca prin vis ce prefer: o viaţă alături de un om care îmi va oferi totul dar nu mă va face să zbor, sau 3 zile în care mă voi desprinde cu el de pământ şi gravitatia lui…

Preţul mi se părea uriaş: alesesem acele 3 zile intense, măreţe, dincolo de om.

Când am crescut mai mare, mă năpădiseră fricile şi groaza singurătăţii, ruperea terestră mi se înrădăcinase în tâmple şi tot ce-mi amintisem e acel pact adolescentin şi nu ştiam cum să fac să-i zic acelui nene cu barbă din nouri că nu vreau acele 3 zile trăite la maximul lor, acea combustie spontană fără cale de întoarcere, care arde în interior şi lasă exteriorul neatins. Mi se făcuse frică că voi pierde omul cu care aş putea îmbătrâni şi în calea unei lumi umane pline de mărăcini şi nepotriviri aş alerga după ceva ce nu există decât 3 zile ca-n basme şi dispare. Cam asta se întâmplă când cunoşti pierderea, când trăieşti frica ei, când timpul stă pe loc şi nu mai reuşeşti să te mişti şi să te implici în nimic care ar dura 3 secunde într-o viaţă solitară.

Ce fac oamenii când se izbesc de sentimentul pierderii, însingurării?

În laşitatea lor, gonind cu frica de pierdere în braţe, oamenii se desprind de om se izolează, ascund, pentru că de fiecare dată când pierdem pe cineva drag, ruperea terestră ne goleşte carnea şi raţiunea ei până la decadenţă şi resmenare.

Iubirea nu are limite, prejudecăţi, miros de carne, ea creşte în intensitate şi când ajungi la sfârşitul vieţii şi priveşti în urmă şi îi auzi paşii şi încă simţi că tresari, că-i ştii, că sunt ai ei… atunci abia poţi spune că ai iubit. Şi toate astea adunate gramadă leagă un om de trecut şi trecutul pune oprelişti iar şi iar… şi apoi mă uit în jurul meu şi mă întreb de ce oamenii sunt atât de singuri şi fricoşi… şi fiecare caută un vinovat al ruperii de carne şi afectul ei!

Cu toţii vă doriţi un “Bună dimineaţa” sau un “Noapte bună”, să adormiţi în braţele cuiva, să vă simţiţi ocrotiţi, protejaţi, să nu atingeţi golul din pat şi când deschideţi ochii să vă lamentaţi cu un nou început de înstrăinare şi teama că veţi muri singuri! Cu toţii goniţi după mirosul de Crăciun, după un pom plin cu cadouri, după cineva care să vă amintească că aţi mai trecut un an, să vă ţină de mână, să vă privească în ochi şi să vă dea confirmarea că nu sunteţi singuri în om.

Dar câţi dintre voi în dorinţa asta teribilă de a îmbrăţişa semenii, s-au lăsat să facă asta? Vă doriţi iubirea de pământ, chimia, fluturii din stomac, pasiunea, spontaneitatea, imprevizibilul, mereu noul şi anihilarea rutinei… dar câţi dintre voi fac ceva pentru asta şi câţi nu se agaţă de alţii creând aşteptări după aşteptări venite de la alţii!

Dragii mei, toţi suntem la fel în dorinţe, vise, bucurii, suferinţe, regrete şi victimizări, toţi negăm că suntem la fel când ni se pun oglinzile în faţă şi suntem nevoiţi să ne vedem şi acceptăm prin ele. Dar dacă Iubirea… acest sentiment infinit marginalizat de carne şi afectul ei, dacă această conştiinţă supremă e în noi toţi, deschideţi ochii mari şi faceţi odată pentru totdeauna diferenţa!

Iubirea este aminitirea cu care aţi venit vieţi la rând să încununaţi şansa unei izbăviri şi iertări în om.

Dragostea umană însă este doar legătura ancestrală cu care vă întâlniţi într-o lume materială pentru a duce la bun sfârşit neputinţa umană.

Când o să întelegeţi în sfârşit că rolul vostru e atât de simplu şi nu o să mai faceţi cerculeţe şi discrepanţe între voi şi cei ca voi… o să înţelegeţi că numai prin deschidere şi acceptare veţi învăţa să cereţi pe verticală şi să râvniţi cu libertatea că nu veţi fi niciodată judecaţi pentru trăirile voastre!

Atât timp cât o să vă lăsaţi conduşi de prejudecăţi şi egoismul individual al nevoilor care conduc lumea de-atâtea secole, atât timp cât o să vă vedeţi diferiţi şi o să vă negaţi laşitatea şi barbarismul de a poseda în loc de a vă dărui vouă, nu veţi fi demni de iubire şi salvarea speciei prin ea!

TREZIŢI-VĂ OAMENI BUNI, PĂMÂNTUL ABIA NE MAI ŢINE!

Nevoia te învaţă. Aşa se spune şi nu degeaba. Mărturie stă şi povestea Maybelline, poveste pe care v-o spunem astăzi, istorie de succes de la lansare şi până în zilele noastre şi, cel mai probabil, şi în viitor.

Era odată ca niciodată – exact astfel simt nevoia să încep istoria Maybelline pentru că totul a pornit de la o poveste de dragoste, un basm parcă. În 1913 T.L. Williams a creat primul rimel (sau mai corect soluţie pentru gene) pentru sora sa, Mabel. Aceasta era logodită cu şi îndrăgostită de Chet. Şi de aici o întreagă dramă, evident. Williams a căutat o soluţie prin care să o ajute pe sora sa să-l cucerească pe Chet şi a combinat vaselină cu praf de cărbune compunând astfel prima soluţie care închidea culoarea genelor. Vă spuneam că e un basm, nu? Ei bine, aflaţi că soluţia a funcţionat! Chet a fost fermecat de noua înfăţişare a lui Mabel şi cei doi s-au căsătorit în 1914. În 1915 Williams înfiinţează Maybelline Company – care există şi astăzi.

În 1917 se lansează primul rimel care putea fi folosit zi de zi. Vânzările se făceau prin poştă, iar produsul a fost solicitat de cliente şi în farmacii. În anii 1930 Maybelline se extinde spre creioane şi farduri. În 1932 un pachet special de rimel de 10 cenţi începe să se vândă în farmacii, succesul companiei continuând în acest mod la nivel naţional.

Perioada anilor 1960 este un alt punct important în istoria mărcii, acesta fiind momentul în care se lansează Ultra Lash Mascara, o formulă ce rezistă la apă. Avem de-a face astfel cu produsul poziţionat ca primul rimel “automat” – în sensul că din tub rimelul se aplica direct pe perie. Cum succesul atrage, în 1967 Plough Inc. achiziţionează Maybelline, care se mută astfel în Memphis, Tennessee. Urmează în mod firesc o fabrică specială şi extinderea spre alte segmente de cosmetice (faţă, buze, unghii). În 1971 Plough Inc. devine Schering-Plough Corporation, iar anul aduce şi lansarea Great Lash, cel mai vândut rimel chiar şi astăzi (la acea vreme un astfel de rimel era înregistrat pe scanerele farmaciilor odată la 1,5 secunde). În 1990 Maybelline este achiziţionată de grupul de investitori Wasserstein Perella & Co., iar în 1996 de L’Oréal USA, Inc. Din această companie face parte şi în zilele noastre.

În 2000 Maybelline a reuşit să devină marca de cosmetice numărul 1 în SUA şi în 2001 introduce Wet Shine Wet Look Lipcolor, produs foarte bine vândut la nivel internaţional şi astăzi.

“Maybe she’s born with it. Maybe it’s Maybelline” este sloganul ce datează din 1991, slogan cu care marca este identificată şi în zilele noastre de milioane de persoane.

Iată aşadar o poveste foarte frumoasă, interesantă, o istorie de afaceri de succes. O idee izvorâtă din nevoia şi dorinţa de a ajuta pe cineva, o viziune foarte bună şi un fler pentru afaceri, dezvoltare, produse de calitate – iată ingredientele care stau la baza unui succes internaţional. O poveste ce arată că se poate şi că nu există limite atunci când îţi doreşti să realizezi ceva.

Acest articol face parte din seria “Povestea unei marci de succes”.

Un nou articol Cristiana Ionescu

Să vorbim despre dragoste, spuse EA, despre iubire şi iubiri, în toate felurile!

Vi s-a întâmplat o iubire minunată, dar despre care cei din jur să spună că nu va dura, iar voi, în ciuda tuturor, să fiţi mai puternici, mai pasionali, mai apropiaţi şi să consideraţi după trecerea timpului că… uite câte am fi pierdut dacă ne încredeam în gura lumii?

Hai, scrie despre asta… şi nu uita de iubire, că nu sunteţi singuri… li se întâmplă şi altora… poate chiar în acest moment!

EL răspunde:

Mă faci să zâmbesc şi am un rictus uşor de ironie pe meclofax.

Tu ce ai spus până acum? Eşti un fel de Socrate al sufletului? El barem făcea dialoguri despre adevăr.

Dragostea nu e un adevăr, e o iluzie. De fiecare dată când am cunoscut o fată, mai ales la vârsta tânără, i-am vorbit şi mamei despre ea. Mama avea un dar, un feeling cu care simţea dacă ceva e bine pentru mine sau nu.

Nu m-a trădat niciodată darul ei.

Tata nu a vorbit niciodată cu mine despre mine. În schimb avea nişte poveşti moralizatoare, fapte întâmplate care au intrat în legenda satului în care m-am născut. O singură dată mi-a vorbit despre fete.

M-a îndemnat să fac dragoste cu ele şi erau vreo 9-10. Încă nu plecasem de acasă pe atunci. Eram un adolescent naiv şi timid.

Era poate regretul său ascuns, regretul că nu le cunoscuse mai bine pe mamele lor în tinereţea lui de bărbat frumos. Şi-a respectat casa şi femeia cu care se căsătorise şi atât. Mai târziu acestea m-au ironizat pentru cuminţenia mea şi mi-au spus că am facut gesturi ireparabile (şi inacţiunea este tot o faptă condamnabilă). Erau toate acolo şi înainte să apar eu tocmai vorbiseră despre asta.

A fost bine, a fost rău, nu ştiu. Cert este că nu aveam ochi pentru ele atunci. Pentru altele mai de departe…

În schimb mi-erau prietene bune cu care puteam discuta orice, mâncam împreună, ne jucam şi învăţam împreună. În schimb nu am văzut femeile din ele. Acum fiecare are casa, copiii şi rostul ei, unele au ajuns manageri ca şi tine.

Când ne întâlnim la câte 5-6 ani din întâmplare simţim răceala şi frustrarea. Da simt ca şi ele sunt frustrate.

Mă întreb dacă la acea vârstă aş fi muşcat din mărul Evei viaţa mea ar fi fost tot asta. Cred că nu. La vârsta aceea trebuia să învăţ să pot urca în trenurile vieţii.

Cine ştie în ce haltă aş fi rămas reţinut de o domniţă de mahala? Inocenţa m-a ajutat cred eu, până ce cunoaşterea sau gândirea matură a putut să-i ia locul. Revenind la tema ta, gura lumii adevăr grăieşte. Mi s-a întâmplat şi am fost mai puternic cum zici tu, am mers mai departe, am pierdut timp degeaba, am renunţat până la urmă, semnele erau evidente, am avut îndoieli şi după mulţi ani de la despărţire am primit confirmarea clară de la unul din amanţii ei că gura lumii trebuie ascultată. Ce începe prost se sfârseşte şi mai prost.

Nu uitaţi asta. În dragoste eşti orb, nu mai vezi adevărul. Trebuie să te zguduie cineva să revii la realitate.

Eu am plătit cu vârf şi îndesat încăpăţânarea pe care am avut-o. Nu trebuie să te uiţi niciodată în urmă. Viaţa e viaţă şi merge înainte, fie că vrei, fie că nu…

Despre autor

Cristiana Ionescu: Eu iubesc copiii, iubirea, urăsc minciuna, mă indignează gelozia şi mă amuză prostia. Cred până la capăt în Einstein – Iţi poţi trăi viaţa în două moduri: sau crezi că nu există magie; sau crezi că totul este magie.

Cristiana Ionescu a fost desemnată cel mai bun fundraiser al anului.