Aş vrea să ridic un subiect de discuţie care stiu că îi va aţâţa pe unii mai mult decât pe alţii, dar în mod sigur pe toţi într-o oarecare masură.

V-aţi gândit vreodată mai mult de 10 secunde la sintagma “după chipul şi asemanarea Sa”? Şi nu neapărat la ce înseamnă, ci la implicaţiile ei şi modul în care acestea evoluează pe măsură ce timpul trece şi o dată cu el evoluează şi înţelegerea noastră asupra vieţii, universului, creaţiei etc.

Să luăm un exemplu simplu, zic eu. Viaţa extraterestră. O da, probabil o să spună unii dintre voi că nu e dovedită. Iar eu o să le spun că dovezile, care poate că există sau nu şi faptul că am ales sau nu să credem în ele, nu prezintă relevanţă.

Într-o societate atât de industrializată, care se bazează tot mai mult pe ştiinţă, logică şi alte aspecte ale vieţii decât cel metafizic, a crede că suntem unici într-un univers compus din milioane sau miliarde de planete, stele, corpuri cereşti, mi se pare o aroganţă cumplită. (Nu sunt primul care spune asta).

Iar dacă nu suntem singura specie inteligentă din univers şi presupunem că alta specie nu arată ca noi şi nu funcţionează ca noi, atunci ei au fost creaţi dupa chipul şi asemănarea cui?

Dumnezeu este o entitate metafizică, se spune, dar atunci noi, fiind creaţi după chipul şi asemănarea sa, nu suntem şi noi entităţi metafizice? Şi dacă suntem entităţi metafizice, asta înseamnă că planul realităţii noastre este metafizic, deci nu cunoaştem altceva. Şi astfel ajungem la principiul relativităţii.

Având astfel în vedere societatea modernă, în care se combină atât ştiinţa, cât şi religia, îmi voi asuma riscul unui paradox: fiind creaţi după chipul şi asemănarea unei entităţi metafizice, nu este logic să fim enitităţi metafizice? Sau poate vom fi cândva?

În multiplele poveşti SF şi Fantasy, mari vizionari contemporani, precum George Lucas, Gene Roddenberry, Brad Wright, Tolkien, Raymond E. Feist, George R.R Martin, Janny Wurts, Terry Goodkind, ridică aceste probleme într-un mod extrem de romanţat şi plăcut. Totuşi, dacă priveşti puţin dincolo de aventurile fantastice observi mesaje clare, incluse sau nu conştient. Iar în fruntea lor stă marea întrebare “Ce suntem noi?”.

Probabil o să îmi spună unii dintre voi că a citi şi urmări astfel de poveşti reprezintă o doză de infantilism. Şi eu o să vă spun că sufar de sindromul Peter Pan şi nu vreau să cresc. Şi o să vă provoc să vă gândiţi puţin la problema ridicată.

Nu neg existenţa uneia sau mai multor creaturi nemuritoare, atotputernice şi atotştiutoare şi nici nu vreau să anulez dogme creştine, musulmane sau de altă natură, însă este în natura noastră, se pare, să evoluăm şi să ne întrebăm, iar eu mă întreb dacă nu cumva entităţile supranaturale există.

Mi se par mai uşor de crezut următoarele ipoteze:

1: Zeităţile reprezintă manifestări ale unor forţe naturale (foc, apă, vânt, fulger), personificate de om prin rugăciune.

2: Undeva acolo sus (cineva mă iubeşte) există niste omuleţi mici şi verzi care au facut un experiment şi astfel am apărut noi. Între timp au evoluat sau nu. Dar îmi place să cred că şi în cazul lor răspunsul este da.

Şi în dulcele stil clasic o să închei episodul de faţă (am de gând să vă mai provoc la discuţii) cu: Voi ce păreri aveţi?