Trăim vremuri ciudate. Ne înghesuim în aglomeraţii urbane şi totuşi suntem parcă din ce în ce mai singuri şi neînţeleşi. Avem la dispoziţie tehnologii minune care ne permit comunicarea în timp real şi iată că nu mai suntem în stare să vorbim dincolo de superficial. Suntem conectaţi, interconectaţi, atât de apropiaţi încât la birou ne respirăm unul în ceafa celuilalt, în metrou citim din cartea altuia iar acasă ştim ce a gătit vecina… şi totuşi… ne închidem, baricadăm ultima porţiune de proprietate rămasă şi o poleim în aur. Pentru că banii contează. Au devenit un scop în sine. Şi noi? Îndoctrinaţi, înregimentati frumos în trenduri, must have-uri şi apartenenţe la diverse grupuri, orbi la orice altceva.

Cel mai tare mă sperie nepăsarea. Dezumanizarea sufletească la care am ajuns. Nu mai reacţionăm la nimic, devenim imuni la nedreptate, incapabili de reflexe umane fireşti. Sincer: dacă vă opreşte cineva pe stradă să vă ajute cu sacoşele, nu-l suspectaţi că vrea să fugă cu ele? Eu da. Am şi păţit-o, atunci când am parcat lângă o biserică şi un bărbat sărăcăcios îmbrăcat s-a oferit să mă ajute. L-am refuzat, mânată de un puternic instinct de protejare. M-a asigurat că e “de acolo, de la biserică”, dar nu am avut curajul să risc şi m-am îndepărtat grăbită… Şi chinuită de un puternic sentiment de vinovăţie: dacă bietul om avea dreptate? Dacă l-am judecat greşit?… Dar dacă nu???… Nici acum nu ştiu… însă e clar că prima reacţie este de neîncredere. Puse în balanţă, hârtia mea igienică şi cerealele cântăresc mai mult decât cinstea unui om, vai mie, cât de rău am ajuns…

Însă nici varianta inversă nu e mai uşoară. Citisem pe net un exemplu de faptă bună la îndemâna tuturor: într-o zi ploioasă (de exemplu) să opreşti maşina personală lângă o statie de autobuz şi să întrebi dacă merge cineva în direcţia ta şi să ajuţi astfel pe cineva cu o călătorie confortabilă. Pfff, numai când mă gândesc la idee mă apucă frica de faptul că o să se uite toate băbuţele şi toţi puştanii la mine ca la urs, clătinând din cap a milă… Cu neîncrederea aia de care aminteam mai sus: dacă le dau una în cap şi le fur tot? Sau… mai rău??? Eu, care în realitate sunt complet inofensivă… ce contează, nu mă salvează nici măcar privirea albastro-inocentă. Am ajuns să suspectăm şi bebeluşii… hei, sunt o armă secretă aproape infailibilă.

Ne privim suspicios, convinşi că fiecare are o intenţie ascunsă, că mai e ceva acolo, ceva rău. Grija de a nu ne implica emoţional ne face să ecranăm contactele umane, să evităm orice dram de încredere. Şi dacă facem fapte bune, le facem fără interacţiuni cu ceilalţi. Pe internet sau prin telefon, să fie de la distanţă… căci contactul direct e stânjenitor şi nu mai ştim cum să ne purtăm în astfel de situaţii. E ca la complimente: cine mai ştie să primească unul în ziua de azi? Pff, întâi privim cu neîncredere (că doar suntem guvernaţi de ea) cu mine vorbeşti???? şi abia apoi ne permitem un zâmbet timid…

Nu mai ştim să ne purtăm firesc. Să zâmbim natural (nu varianta politicoso-superficială), să ne deschidem sufletul (când aţi avut ultima conversaţie “onestă” cu cineva?) şi să dăm credit (pentru că, de obicei, ne temem de o nouă dezamăgire). Nu avem timp, suntem în secolul vitezei, aşa că judecăm doar pe baza unei scanări rapide şi aplicăm etichete ca să ne simplificăm viaţa, călcând astfel în picioare covoare întregi de oportunităţi, posibile amintiri frumoase şi şanse acordate nouă sau altora.

Ne închidem, ne înstrăinăm, ne înrăim.

Un nou articol de Maya!

Cu juma’ de piatră nu se face stâncă…

Adună pietrişu’ şi priveşte-i muntele!

Se spune că “frica ucide mintea” şi că singura armă împotriva omului este teama de sine, de nou, de viaţă!

Se mai spune că în fiecare moment de panică celulele mor şi timpul fizic se opreşte pentru câteva secunde, atunci axa generatoare de viaţă ia sensul invers, fiind proiectaţi într-un spaţiu închis, care ne menţine blocaţi acolo.

De unde vine frica?

Frica blochează circuitul de moment al vieţii, dragii mei… însăşi teama este parte din viaţă şi e tot o creaţie a realităţii noastre mentale.

Unii vraci din trecut numeau frica “prietenul unei minţi sănătoase”, alţii considerau acest sentiment “povara raţiunii şi slăbiciunii omului”.

Dacă ar fi să îndeptăţim fiecare opinie în parte, putem observa diferite forme de manifestare ale acestei emoţii fireşti speciei noastre.

E bine să-ţi fie frică atunci când nu există un “predictibil” al alegerilor şi al faptelor noastre, doar nebunia dizolvării limitelor conştientului nu cuprinde teama de imprevizibil, de aici şi zicala: “doar nebunului nu îi este frică”.

Putem pune cu precizie limita dintre firesc şi nefiresc?

Ce sunt nebunii şi ce sunt oamenii normali, dacă nu produsul unor prejudecăţi date de un sistem ideatic în care limitele normalului şi anormalului au fost deja stabilite?

Şi-atunci mă întreb dacă nu există o cauzalitate a efectelor patologismului uman, de ce calificăm nebunia prin tratarea şi delimitarea manifestărilor fără cauză?

Greu de spus, greu de acceptat, dar fenomenul psihologiei a pus monopol pe tot ce înseamnă “psihic uman” abdicând de la obiectivitate, dumnezeind ştiinţa terapiilor psihologice, dându-i libertatea de decizie.

Pentru că frica ţine de psihic şi e tratată ca atare de la fobii la şocuri post-traumatice, sistemul psihologic a creat posibilitatea reglementării anomaliilor prin manipularea psihicului uman până la cotele delimitate de normalitate.

E interesant cum o pastiluţă alocată la timp ne aduce în planul acceptării unei vieti normale, sau: ne poate elibera de teamă, frustrări, fobii, obsesii şi lista poate continua.

Dacă prin creier trec aceste manifestări care îşi au rădăcina încă de la naştere, e clar că deţinem un teren vulnerabil prin care aceste efecte sau subefecte pot fi mânuite cu uşurinţă şi direcţionate după un sistem a-priori lumii în care trăim.

Şi-atunci dacă nu exista nebunie, nu există nici frică… odată ce creierul reprimă stări, le neagă şi le realocă ca pe un material reciclabil.

Deci suntem nişte fiinţe uşor de manevrat dragii mei cititori, prin inducerea cu precizie a acestor sentimente, afecte, amintiri şi mă întreb cu ce scop daca nu: Dependenţa!

Dependenţa de orice în afara noastră, care să ne ţină receptivi la tot ce ne supune.

Frica îngenunchează, dezarmează, dezechilibrează, haotizează, încătuşează, ucide sinele interior şi toate astea ne fac sclavii minţii noastre ţinându-ne dependenţi de raţiune şi subconştientul ei.

Dacă raţiunea poate deveni duşmanul nostru, înseamnă că adevărata esenţă umană nu stă în cutia craniană, în această maşinarie programată să ne ţină dependenţi de ea.

Clar lucru, firul supremaţiei noastre ca specie îşi are locul dincolo de raţiune, dincolo de materialul care ne magnetizează cu totul de pământ.

Până aici am delimitat că “raţiunea ucide conştiinţa”, atunci să vedem ce e “conştiinţa”?

Din tot ce am experimentat până acum, singurul element care a ramas vertical în mine fără să-mi creeze dependenţă, frică şi limitare este: conştiinţa!

Ce e ea la origine, de unde vine?

Miezul speciei umane care e dincolo de raţiune şi simţire, dincolo de afecţiune şi intelect, dincolo de logică şi atributele ei, e… conştiinţa!

Rămâne din ea “Eul” real al fiecarei entităţi în parte, care odată manifestat într-o fiinţă se va manifesta şi-n celelalte.

Apoi acest “Eu” de care vă vorbesc, este comun tuturor, ce face să apară discrepanţe şi distincţie între semeni e dat de raţiune şi conduita ei.

De aici şi marea confuzie a omenirii care delimitează “Eul conştiinţei” ca fiind identic cu “Eul interior” al personalităţii noastre”.

Frica e apartenentă creierului uman care o induce, nu revelaţiei şi avizării sinelui individual.

Dar ce anume trece prin creierul uman de produce astfel de emoţii lipsite de control?

Dacă ne gândim la acest mecanism raţional ca şi la o cutie goală cu deschidere spre alte mecanisme identice lui, atunci putem spune că orice informaţie care trece prin această cutie va trece şi prin alte cutii cu acelaşi portal sau cu acelaşi indice de referinţă. Orice deschidere spre interior e un portal. Dar suntem atât de uşor mânuiţi şi îndoctrinaţi prin aceste portaluri şi cu atât mai mult frica ne-a fost indusă. Scopul?

Scopul unei dependenţe clare faţă de sistemul de care aparţinem.

Cine este în controlul acestui sistem?

Omul este o maşinărie clară dragii mei, creată să răspundă cu precizie nevoilor şi stimulilor externi care-l exercită ca entitate.

Dacă noi suntem capabili să creăm realităţi individuale şi să ne conformăm lor, atunci traseul nostru comun cu siguranţă nu e realitatea comună trăită.

Ce mai rămâne din noi neatins e conştiinţa comună a speciei noastre, pe care din păcate am uitat cum să o accesăm şi datorită căreia am ajuns la gradul de materializare şi epuizare a tot ce e în afara ei.

Cât vom rămâne în formatul ăsta nimeni nu poate şti, cert e că atât timp cât resortul condiţiei umane va exista, vom continua să fim dependenţi de acest sistem de referinţă care include sistemul raţional de percepţie şi adaptare.

Frica nu e singurul factor care ne ţine dependenţi de această lume materială, există o multitudine de alţi factori cu care suntem ţinuţi captivi în propria închisoare a minţii noastre. Asta formează sistemul în care convieţuiesc oamenii.

Frica de un zeu al cerului şi al pământului a deţinut controlul speciei umane de sute de ani, fie că acea zeitate era o reprezentaţie a unui fenomen natural sau supranatural, oamenii au făcut plecăciuni zeilor şi semizeilor, au înţeles că sunt o specie supusă şi că au un singur traseu dat, că nu există o altă realitate decât cea trăită şi că după moarte vor reveni la fel de supuşi, la fel de nesiguri.

Dar dacă după atâtea sute de ani şi istorii menite să vă convingă contrariul, noi suntem încă sclavii unei raţiuni care ucide adevărul şi forţa cosmică, mă-ntreb de ce mai căutăm raspunsuri şi Dumnezei care să ne salveze micimea şi delăsarea?

Pământul ăsta e doar un singur popas fata mea, dacă acum ne împotmolim în această carcasă de lut, când o să devenim sfere, energie care nu va suferi procesul materializării, când o să călătorim la nivel de conştiinţă multidimensional, pe cine o să mai dăm oare vina?

Atât timp cât vă lăsaţi seduşi de iluzia lumii materiale şi realitatea îndoctrinată în care vă complaceţi cu neputinţă, mă tem că vor mai trece alte sute de ani de războaie ciclice, calamităţi şi revolte ale universului, de viziuni şi îndobitociri mesianice cu care o să vă dedicaţi raţiunea spre decădere şi suprimare a speciei, creerea altor Dumnezei din frică şi supunere, o să râvniţi la minuni induse de entităţi mai evoluate ca voi.

Nu frica e problema speciei noastre, ci slăbiciunea cu care ne complacem ei şi celor care se joacă cu mintea noastra.

Păcat că suntem atât de mult, dar… “mulţi sunt cei care se vor puţini “.
Despre autor:

Mihaela Moraru alias Maya (n.18 iunie 1978, Brăila) este autoarea filosofiei pestriţe “dumnezeu e simplu… de ce-l faci dumnezei” şi “Lumea de jos”.