Déjeuner du matin*
Il a mis le café
Dans la tasse
Il a mis le lait
Dans la tasse de café
Il a mis le sucre
Dans le café au lait
Avec la petite cuiller
Il a tourné
Il a bu le café au lait
Et il a reposé la tasse
Sans me parler

Il a allumé
Une cigarette
Il a fait des ronds
Avec la fumée
Il a mis les cendres
Dans le cendrier
Sans me parler
Sans me regarder

Il s’est levé
Il a mis
Son chapeau sur sa tête
Il a mis son manteau de pluie
Parce qu’il pleuvait
Et il est parti
Sous la pluie
Sans une parole
Sans me regarder

Et moi j’ai pris
Ma tête dans ma main
Et j’ai pleuré

Am redat poezia integral pentru că parcă nu are farmec trunchiată… Este superbă, tristă şi îngrozitor de adevărată… câţi dintre noi nu ne-am regăsit în situaţii similare??? Persoana cu care îţi împărţeai dimineţile pline de soare şi aburi de cafea, cu care îţi celebrai bucuriile şi dragostea… nu te mai vede şi nu te mai vrea, pleacă fără să-i pese de suferinţa pe care o lasă în urmă. Rolurile se pot inversa, iar sexele nu sunt musai cele la care vă gândiţi, poţi fi chiar tu cel care păşeşte către altă lume…

Întrebarea este: ce te poate face să rămâi? Ce te determină să mai încerci, să mai dai o şansă?

Se zice că un cuvânt. Acel cuvânt… Un “stai” rostit în grabă sau “nu pleca, te rog” spus în şoaptă… poate un “hai să mai încercăm” sau pur şi simplu “îmi pare rău”… menit să te întoarcă din drum, să redeschidă dialogul. Dar e suficient? Pentru că dacă era atât de simplu, atunci cu toţii apelam la formula magică, hocus-pocus. Chiar e atât de uşor: un cuvânt potrivit, la momentul potrivit? Sau vorbele sunt doar preludiul, nada pentru o nouă discuţie şi începutul a ceva ce va trebui dovedit apoi prin fapte???

Doar că mai trebuie să şi fii dispus la asta… Când te întorci de la uşă, când un simplu cuvânt te poate opri din mersul tău hotărât… pentru a te răsuci pe călcâie şi a redeschide conversaţia, înseamnă că mai dai o şansă. Că aşteptai doar un pretext pentru a reînvia visele şi undeva în forul tău interior încă mai nutreai un firicel de… timidă dorinţă/ forţă să lupţi.

Şi asta nu înseamnă de fapt că tu încă mai speri?

Dacă nu mai credeai, nu te răsuceai pe călcâie. Nu? Atunci când nu îţi mai pasă, când pur şi simplu nu te mai interesează şi poţi ieşi păşind apăsat pe cadavre, oare asta nu înseamnă şi că nu mai speri nimic, la nimic? Că totul s-a veştejit şi niciun cuvânt nu te mai poate întoarce din drum? Fără speranţe, fără şanse, fără noi încercări (cumva sinonim cu indiferenţa).

De altfel, se spune că speranţa moare ultima… Dar mă întreb dacă asta e bine… şi unde ar trebui să se termine şi ultimul ei stop: înainte sau după bun simt, instinctul de autoconservare şi evidenţa realităţii? Merită să te încrezi în ea şi să dai drumul clanţei aceleia care desparte vechiul de nou? Sau deja toate graniţele au fost pârjolite, stai pe teren sterp şi te minţi singur?

De fapt, până la urmă tot te minţi singur, nu? Dacă stai sau dacă pleci, e integral alegerea ta şi a speranţelor tale. Dacă mergi spre uşă hotărât să ieşi şi să o închizi definitiv, nimic şi nimeni nu te mai poate face să te răzgândeşti, nu contează ce vei spune ulterior. Decizia îţi aparţine şi în realitate este luată cu mult înainte de jucarea ultimului act. Şi da, fiecare situaţie este diferită. Altfel priveşti lumea când ai 25 de ani şi altfel la 35. Altele sunt problemele într-o relaţie stabilă, cu copii şi rate la casă. Corect. Dacă te/îl înşeli, pfff, asta e mai greu de depăşit. Iar dacă speranţa ta provine doar din faptul că nu te vezi singur sau pur şi simplu nu poţi plăti facturile, hei, atunci musai să te întrebi dacă merită, punând în balanţă nefericirea actuală cu perspectiva singurătăţii sau a instabilităţii financiare.

Aşteptând ca partenerul să te salveze, să te trezească la viaţă, să te adune de pe preşul cu care te-ai contopit, să te înţeleagă brusc sau să-ţi satisfacă cele mai ascunse dorinţe înseamă să laşi pe altcineva să-ţi croiască viaţa. Sau cel puţin să te complaci în ideea respectivă, pentru că, hei, frâiele tot la tine sunt.

Atunci când îţi doreşti să fii întors din drum, orice este bun de pretext şi justificare ulterioară: am stat pentru că m-ai rugat… Da, se poate şi să lipsească acel pretext şi atunci pleci regretând că ai jucat totul pe această ultimă carte, dar, ei bine, decizia tot a ta este. Restul este ipocrizie.

Când moare totul de-a binelea şi îţi dai seama că trebuie să ieşi din scenă? Şi când stai şi pentru al doilea act? Tu decizi, deşi nu e o decizie uşoară. Miza e uneori prea mare.

* Poezie de Jacques Prévert, traducere de Gelu Naum: