Puţine sunt brandurile care reuşesc să insufle respect, pasiune şi loialitate maximă, devenind adevărate lovemarks. Moleskine este unul dintre ele, echivalentul Apple în lumea aparent banală a carneţelelor de scris – la fel ca acesta a generat numeroase soluţii tangenţiale produsului iniţial. Un lovemark implică existenţa unei poveşti impresionante (cu mituri şi poate şi ceva secrete), trebuie să devină memorabil (stârnind simţurile) şi să creeze o conexiune directă, intimă cu utilizatorul, devenind parte esenţială din viaţa acestuia… iar Moleskine le are pe toate acestea:

Scurt istoric

sau povestea impresionantă, cu nume celebre şi trecut aparte

Istoria Moleskine are un trecut glorios pierdut în negura timpului, nume faimoase cu care se mândreşte şi o renaştere spectaculoasă din propria-i cenuşă.

Totul a început în 1997 când o companie italiană a decis să-şi sprijine identitatea noului brand pe gloria numelui Moleskine, reînviind un brand apus. Astfel a preluat din aura de celebritate a faimoaselor “carneţele negre”: carnete produse de o companie mică din Paris, extrem de populare printre artiştii şi intelectualii secolului XIX, denumite astfel din cauza coperţii negre – semn distinctiv. Hemingway, Van Gogh, Picasso, Matisse, Oscar Wide sau Bruce Chatwin se numără printre utilizatorii faimoşi cu care se mândreşte brandul, Moleskine fiind preferatul acestora pentru notarea unor idei sau creionarea unor schiţe rapide.

Din păcate firma producătoare s-a închis în 1986, carneţelul negru revenind pe piaţă în 1997 sub acelaşi nume şi cu aceleaşi caracteristici de bază. Firma milaneză Modo&Modo a fost vândută în 2006 către o companie a Societe Generale, acesta schimbându-i numele în Moleskine srl.

Caracteristici

sau modul prin care devine memorabil

Utilizarea unui “carnet negru” este şi o experienţă senzorială, memorabilă. Calitatea este cuvântul cheie al produsului şi derivă din execuţia manuală, finisajele de calitate, hârtia “acid free” şi controlul fiecărui produs în parte. Aceasta, împreună cu garanţia păstrării caracteristicilor de bază, reprezintă constanta brandului.

Moleskine are un elastic exterior care ţine carneţelul închis, copertă neagră (de cele mai multe ori), colţurile rotunjite, pagini care se deschid la maxim fără a fi nevoie să fie ţinute şi un buzunar interior pentru depozitare. Este foarte uşor de transportat, fiind special gândit în acest sens. Se reinventează în permanenţă, firma lansând mereu noi colecţii sau ediţii speciale care aduc alte inovaţii, având însă mereu grijă să menţină caracteristicile de mai sus, cele care dau specificul produsului.

În prezent se găsesc în mai multe variante, diferite atât prin dimensiuni cât şi prin designul unic al paginilor (adaptat cerinţelor respectivei categorii) sau chiar prin tipul de hârtie folosit (în funcţie de utilizare). Pot conţine, după caz, de la hărţi ale oraşelor şi lista alfabetică a străzilor, până la tabele, etichete autocolante, organizare de agendă (pe zile şi luni) sau buzunare pentru depozitare. În funcţie de model, se pot deschide pe orizontală, pe verticală sau chiar pe latura superioară (la fel ca la carneţelele reporterilor). Sunt destinate impresiilor de călătorie, schiţelor, organizării, notării diverselor idei… sau chiar unor domenii mai aparte, răspunzând unor nevoi specifice (colecţia Passions).

Marcă de succes

sau cum devine parte esenţială din viaţa utilizatorilor

Este un brand indispensabil în viaţa utilizatorilor săi, unul care îi determină să fie mai îndrăzneţi, inovativi, creativi.

Moleskine este de cele mai multe ori asociat cu o doză de elitism, cultură, independenţă, pasiune, flexibilitate şi a reuşit să devină un instrument indispensabil pentru persoanele nonconformiste, adesea cu simţ artistic dezvoltat – acestea identificându-se cu brandul. În jurul mărcii s-a construit o lume fascinantă, utilizatorii formând o adevărată comunitate: se împărtăşesc sfaturi legate de utilizarea carneţelelor (adaptarea lor la nevoile personale), se face artă cu şi pe Moleskine, sau se prezintă o lume întreagă legată de un “carneţel negru”. Un simplu search pe Google va genera nenumărate rezultate, dovadă a faptului că este un brand care inspiră, o marcă extrem de iubită.

Surse foto: aici, aici şi aici.

Zilele trecute am făcut un maraton de Spartacus – Blood and Sand la recomandarea insistentă a lui Cassiel.

Mi-a plăcut teribil de mult și m-a făcut să mă gândesc la niște aspecte pe care poate le-ați luat și voi în considerare în trecut.

Trecând peste episoadele cu lupte ale gladiatorilor, ne sunt prezentate alte fețe ale Imperiului Roman, feţe care deşi au fost descrise în unele opere literare parcă au mai mult impact atunci când sunt transpuse în film.

Fără îndoială, romanii rămân una din marile civilizații ale planetei, cuceritori ai Europei, nordului Africii și mai multor teritorii arabe. Societatea romana avea la baza familia, mândrindu-se cu numele și strămoșii lor.

Serialul Spartacus scoate la lumină, mai precis luminează mai tare, fapte considerate în ziua de azi imorale, fapte ce atunci păreau a fi la ordinea zilei. Mă refer la orgii, poligamie, comerțul de servicii sexuale, acte sexuale homosexuale.

Toate acestea sunt înfățisate ca fiind normale, cotidiene, banale. Gladiatorul homosexual este printre cei mai respectați din școala sa, iar nevasta proprietarului școlii stă de vorbă cu bărbatul ei în timp ce acesta face sex cu o sclavă, ba chiar îl invită să se descarce cu una din sclavele noi, nepunându-se niciodata problema că cei doi nu s-ar iubi.

Serviciile sexuale sunt vândute de mai multe ori, discret, într-adevar, fiind totuși o practică extrem de comună, mai ales printre familiie nobile sau cele ale unor importanți funcționari.

Dacă stăm să adunăm toate acestea cu ce am mai citit/auzit, ajungem inevitabil la concluzia că romanii erau un popor de depravați, cu niște valori morale extrem de bizare după standardele din ziua de astăzi. Totuși ei au fost stăpânii lumii, au influențat istoria prin artă, muzică, strategie, literatură, ce mai încoace și încolo, au fost un popor măreț.

Am stat și am contemplat mult istoria romanilor, în mare parte datorită orelor intermnabile de istorie, în mai mică parte datorită filmelor și cărtilor care mi-au trecut prin mână, însă până acum nu m-am gândit vreodată la ce urmeaza să vă întreb.

Și anume: oare acest mod de viață al lor a stat la baza măreţiei? Nu aveau atâtea dileme morale, nu se gândeau atât de mult la nemurirea sufletului, ocupându-se mai mult de lucrurile importante (ale vremii)?

Oare trăiau mai mult? Presupunând că nu se întâlnesc cu vreo sabie sau o săgeată?

Ce este până la urmă moralitatea dacă nu o altă convenție socială impusă de mințile incapabile de mai mult? Nu vă incurajez să fiți imorali, dar vă întreb, dacă trăiați acum câteva mii de ani, ați fi fost?

Sursa foto

Mutriţa galbenă cu zâmbet larg face parte din vieţile noastre parcă dintotdeauna şi pare să fie un bun al tuturor deja. Realitatea este că are o dată de naştere destul de clară şi chiar şi un părinte atribuit: se pare că Harvey Ball, grafician este cel care l-a desenat prima dată. Era pentru o firmă de asigurări locală (Worcester, Massachusetts), ce îşi dorea să-şi înveselească angajaţii şi clienţii cu o campanie “a prieteniei”. Harvey Ball a ales să folosească un cerc, doi ochi ovali si o linie drept zâmbet, totul pe un fond galben, sugerând veselie, soare, căldură, fericire…

Interesant este că desenul nu a fost înregistrat cu copyright niciodată, iar cel care l-a desenat iniţial a fost plătit doar echivalentul a o oră de muncă: 45$. Astfel încât mai sunt persoane care reclamă paternitatea celebrului smiley, mai ales că este o idee extrem de simplă, la îndemâna oricui. Totuşi, se pare că prima apariţie înregistrată a unei idei similare datează încă din 1948: în filmul “Hamnstad” eroina principală desenează cu rujul pe oglinda din baie un smiley trist.

Din 1970 smiley a început să câştige rapid popularitate, doi fraţi din Philadelphia (Bernard şi Murray Spain) inscripţionându-l pe căni, insigne, tricouri etc. alături de textul “Have a happy day”. Ulterior a ajuns şi pe tabletele de extazy (1980) sau chiar ca “personaj” important în filme (Forest Gump face aluzie la originea sa).

De la smiley la emoticon nu a mai fost dect un pas, făcut, se spune, în 1982 de Scott E. Fahlman, profesor la Departamentul de Computere al Universitatii Carnegie Mellon printr-un mesaj în care propunea să fie marcate cu :- ) şi invers, afirmaţiile cât se poate de serioase, cu :- ( (cu precizarea autorului alăturată: “read it sideways” ). Fahlman a declarat ulterior că ideea i-a venit atunci când a realizat că în discuţiile de pe internet uneori nu se poate distinge doar din text dacă un mesaj e serios sau doar o glumă. Iar dovada că această propunere a sa este reală a fost descoperită douăzeci de ani mai târziu, când mesajul a fost regăsit pe o o bandă magnetică de backup. Întreaga discuţie este redată aici.

Celebrul smiley a fost totuşi înregistrat ca marcă de către un francez, Franklin Loufrani, care a obţinut în 1971 copyright-ul pentru o parte dintre ţările europene (sub numele de Smiley World). În 2006 Wal-Mart a încercat la rândul său să-l înregistreze dar a pierdut cazul în faţa Smiley World, care îl foloseşte deja în peste 100 de ţări şi aproximativ 25 de tipuri de produse şi servicii. Şi emoticonul este “dat”: compania rusă Superfone obţinând drepturile asupra şi alte câteva simboluri similare.

Nevoia te învaţă. Aşa se spune şi nu degeaba. Mărturie stă şi povestea Maybelline, poveste pe care v-o spunem astăzi, istorie de succes de la lansare şi până în zilele noastre şi, cel mai probabil, şi în viitor.

Era odată ca niciodată – exact astfel simt nevoia să încep istoria Maybelline pentru că totul a pornit de la o poveste de dragoste, un basm parcă. În 1913 T.L. Williams a creat primul rimel (sau mai corect soluţie pentru gene) pentru sora sa, Mabel. Aceasta era logodită cu şi îndrăgostită de Chet. Şi de aici o întreagă dramă, evident. Williams a căutat o soluţie prin care să o ajute pe sora sa să-l cucerească pe Chet şi a combinat vaselină cu praf de cărbune compunând astfel prima soluţie care închidea culoarea genelor. Vă spuneam că e un basm, nu? Ei bine, aflaţi că soluţia a funcţionat! Chet a fost fermecat de noua înfăţişare a lui Mabel şi cei doi s-au căsătorit în 1914. În 1915 Williams înfiinţează Maybelline Company – care există şi astăzi.

În 1917 se lansează primul rimel care putea fi folosit zi de zi. Vânzările se făceau prin poştă, iar produsul a fost solicitat de cliente şi în farmacii. În anii 1930 Maybelline se extinde spre creioane şi farduri. În 1932 un pachet special de rimel de 10 cenţi începe să se vândă în farmacii, succesul companiei continuând în acest mod la nivel naţional.

Perioada anilor 1960 este un alt punct important în istoria mărcii, acesta fiind momentul în care se lansează Ultra Lash Mascara, o formulă ce rezistă la apă. Avem de-a face astfel cu produsul poziţionat ca primul rimel “automat” – în sensul că din tub rimelul se aplica direct pe perie. Cum succesul atrage, în 1967 Plough Inc. achiziţionează Maybelline, care se mută astfel în Memphis, Tennessee. Urmează în mod firesc o fabrică specială şi extinderea spre alte segmente de cosmetice (faţă, buze, unghii). În 1971 Plough Inc. devine Schering-Plough Corporation, iar anul aduce şi lansarea Great Lash, cel mai vândut rimel chiar şi astăzi (la acea vreme un astfel de rimel era înregistrat pe scanerele farmaciilor odată la 1,5 secunde). În 1990 Maybelline este achiziţionată de grupul de investitori Wasserstein Perella & Co., iar în 1996 de L’Oréal USA, Inc. Din această companie face parte şi în zilele noastre.

În 2000 Maybelline a reuşit să devină marca de cosmetice numărul 1 în SUA şi în 2001 introduce Wet Shine Wet Look Lipcolor, produs foarte bine vândut la nivel internaţional şi astăzi.

“Maybe she’s born with it. Maybe it’s Maybelline” este sloganul ce datează din 1991, slogan cu care marca este identificată şi în zilele noastre de milioane de persoane.

Iată aşadar o poveste foarte frumoasă, interesantă, o istorie de afaceri de succes. O idee izvorâtă din nevoia şi dorinţa de a ajuta pe cineva, o viziune foarte bună şi un fler pentru afaceri, dezvoltare, produse de calitate – iată ingredientele care stau la baza unui succes internaţional. O poveste ce arată că se poate şi că nu există limite atunci când îţi doreşti să realizezi ceva.

Acest articol face parte din seria “Povestea unei marci de succes”.

Avem multe locuri pe care ar trebui să le apreciem, multe locuri care sunt parte a noastră dar pe care nu le cunoaştem. Şi, în fond, la ce ar trebui să ne ştim istoria când putem să ne axăm doar pe partea de grătar la margine de drum naţional (da, am văzut astfel de cazuri).

Am fost recent la Mogoşoaia. N-am de gând să vă ţin o lecţie de istorie despre Palatul Mogoşoaia sau despre Constantin Brâncoveanu (găsiţi online o sumedenie de informaţii). O să spun doar atât: la ceva mai mult de 10 (maxim 15) km de Bucureşti (ieşirea spre Buftea) aveţi ocazia de a pătrunde într-un loc aparte, plin de verdeaţă, încărcat de istorie.

Puteţi vedea aici palatul în sine, cuhnia şi celelalte clădiri. Puteţi zăbovi prin grădina palatului – impresionantă de altfel. O pauză de masă poate fi la restaurantul de aici, pe care nu l-am încercat.

Există şi o biserică – din ce am remarcat extrem de apreciată şi căutată ca loc pentu nunţi şi botezuri.

Pe întinsul domeniu puteţi să vă plimbaţi în linişte. Dacă e vreo nuntă şi s-a aranjat ca masa de după să fie pe domeniu aveţi unde să vă duceţi astfel încât să nu vă deranjeze alaiul.

Spatiu, verdeaţă – loc mult. Aş spune pentru toţi, dar aş exagera. E drept că spaţiul merită, că aveţi parcare la doar 2 lei în cadrul domeniului, însă… şi aici au venit nesimţiţii. Evident că unii vin şi se aşează fix lângă tine. Evident că alţii aleg să vină şi aici la grătar – că doar pădurea Băneasa nu le mai ajunge – şi la fel de evident că mulţi vor alege să facă acel grătar lângă alţii, nu mai retraşi şi cu siguranţă nu undeva unde nu ar putea face nimic rău. Ce le pasă lor dacă ar da foc cumva? Mârlanii au ajuns şi la Mogoşoaia şi îi veţi recunoaşte uşor: sunt cei ce urlă ca şi când ar fi singuri, sunt cei ce aruncă intenţionat cu mingea în copac şi în crengile sale pentru a cădea ghinde sau castane.

Sunt însă şi oameni simpli şi cu bun simţ ce vin aici – şi-atunci totul e perfect. Sunt şi câţiva căţei prietenoşi, veveriţe şi păsări cu un colorit interesant. Aveţi şi palatul în care vă puteţi plimba – nu uitaţi că acest palat este considerat cel mai bine păstrat palat brâncovenesc din ţară. Există şi o colecţie de artă în interior – dar spaţiul nu este sufocat de exponate.

Domeniul este unul impresionant, iar liniştea de aici e minunată. Atunci când mârlanii aleg să meargă în alte locuri, aici, la Mogoşoaia, e perfect.

Bijuterii de arhitectură românească prea puţin cunoscute, culele sunt case boiereşti fortificate, având la origine funcţia de apărare. Situate pe dealuri înalte, pentru a asigura o bună vizibilitate, erau practic turnuri de apărare cu funcţia suplimentară de locuinţă, case-cetăţi pentru o familie.

Culele tipice se dezvoltă mai mult pe verticală, pe două până la trei niveluri, având un plan aproape pătrat (latura de aproximativ 12 metri), cu un parter ridicat şi pridvor la ultimul etaj. Menirea lor era să protejeze de invaziile turcilor, putând funcţiona perfect şi în cazul unui asediu: de multe ori la primul nivel era săpat un puţ, scara către etajele superioare putea fi mobilă, uşile erau masive, beciul solid, pereţii groşi de 1 metru consolidaţi cu bârne şi străpunşi de metereze, ferestrele înguste.

Un amănunt mai aparte la unele cule este prezenţa anexelor sanitare într-un corp separat, un turn îngust, legat de corpul principal printr-un coridor.

Numele lor vine din turcescul “kule”, care înseamnă turn, cuvânt ce se regăseşte şi în limbile albaneză, greacă, bulgară sau sârbă. În general, aceste clădiri sunt răspândite în tot spaţiul balcanic dar sunt mai multe ipoteze privitor la originea lor (Peninsula Balcanică sau chiar Afganistan sau Iran). În România ele sunt prezente mai ales în Oltenia şi Muntenia şi sunt tipice secolului al XVIII-lea. Deşi prea puţin studiate, totuşi se consideră că au influenţat major arhitectura românească.

În prezent majoritatea culelor sunt în ruină. O parte dintre ele sunt transformate în muzee (însă fără fonduri suficiente şi neincluse în traseele turistice), o altă parte sunt abandonate sau chiar revendicate de diverşi moştenitori. Din probabil sutele de cule care au existat în România, au mai rămas doar 18. Componentă importantă a patrimoniului nostru cultural, există pericolul foarte mare ca şi acestea să dispară, într-un fel sau altul.

Imaginile sunt luate de aici (Cula Duca) şi de aici (Cula lui Tudor Vladimirescu), însă puteţi vedea şi alte cule la această adresă.

Dacă doriţi o vizită într-un loc diferit la final de săptămână, dacă sunteţi pasionaţi de istorie, dacă doriţi să vedeţi machete şi să interacţionaţi cu cei ce le-au realizat, dacă aveţi o rudă sau un prieten interesaţi de modelism militar vă recomand Salonul Naţional de Modelism Militar – Ediţia I.

Vă recomand această expoziţie şi mai mult în cazul în care aveţi copii, fete sau băieţi. Dacă veţi merge la final de săptămână vă veţi putea întâlni cu cei ce au realizat machetele, oameni care fac demonstraţii, care vă vor face să păşiţi înapoi în trecut şi să aflaţi informaţii despre lupte, oameni şi fireşte, nave, avioane, tancuri, elicoptere.

Câteva vitrine puse în sala de la subsol a Muzeului Militar Naţional găzduiesc acest prim salon – iar un bilet luat vă permite să vizitaţi întreg muzeul – inclusiv expoziţiile de arme, uniforme şi toate celelalte. Să nu spuneţi însă că nu v-am avertizat! E posibil ca la final de zi să aveţi febră musculară! Salonul Naţional de Modelism Militar – Ediţia I este deschis până pe 30 octombrie, iar informaţii suplimentare puteţi afla de pe siteul Cartula. Poate că nu este o expoziţie de mărimea celor din alte ţări, însă este un început promiţător. În plus evenimentul se constituie ca o alternativă de bun augur în zilele noastre – în final copiilor le poate stârni pasiunea pentru acest hobby şi pentru a fi mult mai atenţi la lecţiile de istorie.

Scurt istoric:
Totul a pornit de la René Lacoste (1904-1996), jucător de tenis francez care în prezent este mai cunoscut datorită brandului pe care l-a creat. Aceasta în ciuda unui palmares impresionant: trofeul Openului Francez (1926, 1927 şi 1929), al Wimbledonului (1925 şi 1928), al U.S Openului (1926 şi 1927) dar şi Salatiera de Argint (câştigată pentru prima dată de echipa Franţei în 1926 şi din nou în 1927).

Povestea crocodilului este şi ea strâns legată de jucătorul de tenis: cu ocazia unui meci foarte important în Cupa Davis Lacoste a pus pariu cu căpitanul echipei sale că va câştiga, premiul urmând să fie o valiză din piele de aligator. Presa a vehiculat povestea şi în cele din urmă aceasta a devenit porecla lui René: “Aligatorul” (aluzie la tenacitatea de care dădea dovadă pe teren). Ulterior un prieten (Robert George) i-a şi desenat un mic aligator pe care l-a brodat pe vesta de joc, acesta fiind iniţial galben, fiind transformat mai târziu în cunoscutul crocodil verde.

Tradiţia era ca din echipamentul sportiv al acelei perioade să facă parte si tricouri albe cu mânecă lungă. Lacoste a început să poarte pe terenul de tenis tricouri cu mânecă scurtă, făcute dintr-un material mai subţire decât cel folosit până atunci şi având brodate simbolul său definitoriu- aligatorul. Nevoit să se retragă din tenis la 25 de ani, din cauza unor probleme de sănătate fondează în 1933 împreună cu Andre Gillier, proprietarul celei mai mari fabrici de tricotaje din acea perioadă, compania care avea să devină celebră. Scopul era producţia în serie a cunoscutelor tricouri, iar gama era extinsă şi la golf sau yachting. Toate tricourile erau albe, aveau cunoscutul guler polo şi, element inovator, însemnul Lacoste în dreptul pieptului: una dintre primele dăţi când un logo apărea la exteriorul hainelor.

Un alt moment inovator a fost introducerea tricourilor colorate (1951), în condiţiile în care tenisul era denumit “sportul alb”, după culoarea echipamentului folosit pe teren.

În prezent:
Lacoste comercializează haine pentru adulţi şi copii, încălţăminte, accesorii diverse şi cosmetice… având peste 50 de milioane de produse. Însă în fiecare colecţie nouă sunt incluse celebrele tricouri polo în diverse culori. Recent a fost lansată şi o linie de aşternuturi şi prosoape.

Compania a fost condusă pe rând de fii lui René: Bernand Lacoste şi Michel Lacoste (din 2005). Licenţa Lacoste este deţinută de mai multe companii, de exemplu Devanlaz are exclusivitatea pentru linia de îmbrăcăminte, Procter&Gamble cea pentru cosmetice iar Samsonite pe cea pentru genţi şi obicete din piele.

Interesant este faptul că tricourile polo cu celebrul logo au devenit deja un brand în sine şi că, deşi considerat iniţial inovator şi îndrăzneţ, Lacoste a devenit un “clasic” în modă şi în sport. Echipa de Cupa Davis a Franţei, ca şi o mare parte dintre jucătorii profesionişti de tenis (şi nu numai) îi poartă hainele.

Istoria unor mărci de succes este o serie de articole în care vom povesti despre branduri în evoluţia cărora au existat multă muncă, perseverenţă, soluţii ingenioase, idei inovatoare sau orice alte elemente care ar putea constitui un exemplu.

Scurt istoric:
Compania a fost fondată în Suedia de către Ingvar Kamprad, pe când acesta avea doar 17 ani (1943). La acea vârstă el făcea deja mic negoţ (mai corect spus “bişniţă”)- cumpăra en gros, la un preţ foarte mic, chibrituri din Stockholm şi le revindea en detail, cu profit. A continuat cu decoraţiuni de Crăciun, peşte, seminţe de plante şi chiar creioane şi, în cele din urmă, pPrimind de la tatăl său o recompensă financiară pentru notele de la scoală, îşi începe propria afacere, dându-i numele de IKEA. Acesta este de fapt un acronim care cuprinde Ingvar Kamprad (numele fondatorului), Elmtaryd (numele fermei părinţilor săi) şi Agunnaryd (numele satului său natal).

Mai întâi a comercializat obiecte de mici dimensiuni (stilouri, portofele, rame pentru fotografii, ceasuri, bijuterii…). La patru ani de la lansarea firmei (1947) adaugă şi mobilier produs în mici ateliere locale. Reacţia publicului fiind pozitivă, în 1951 renunţă la toate celelalte produse şi decide să vândă doar mobilier la un preţ accesibil, publicând totodată şi primul catalog IKEA de mobilier. Iniţial designul mobilei nu aparţinea companiei, însă forţat de concurenţă (care îl boicota) decide să angajeze proprii designeri (la jumătatea anilor ’50) şi alege să producă modele simple şi practice, la un cost scăzut.

Tot în aceeaşi perioadă deschide şi primul showroom, mizând pe faptul că publicul va dori să vadă mobila pe care o cumpără. Înfiinţat la Almhut, salonul de prezentare avea 6700 de metri pătraţi şi era cel mai mare magazin de mobilă din Scandinavia. Ideea a fost un succes iar vânzările au crescut rapid.

Treptat, au urmat lansarea unor modele extrem de populare şi extinderea mărcii pe pieţele înternaţionale. La deschiderea unui magazin în California (2000) din cauza traficului intens poliţia a fost nevoită să dirijeze circulaţia în zonă timp de trei luni, semafoarele fiind nefolositoare. Iar în Arizona (2004) s-a ajuns chiar la închiderea traficului în zonă. Din păcate au existat chiar şi incidente mai grave: în Arabia Saudită (2004) trei persoane au fost omorâte din cauza busculadei generate de o reducere oferită de IKEA.

Momente cheie:
Au existat o serie de alegeri ingenioase (sau vizionare) ce au ajutat propulsarea IKEA la brandul care este în ziua de azi…
- prima soluţie pentru distribuirea produselor a fost camionul local de lapte
- a foslosit un sistem foarte simplu şi accesibil de comandă a produseelor: prin poştă, pe baza unui catalog de promovare
- în urma iniţiativei unui angajat de a scoate picioarele unei mese pentru a o putea transporta mai uşor decide să împacheteze totul în ambalaje plate, cumpărătorul urmând să ansambleze totul la domiciliu (aşa s-a ajuns la filosofia corporaţiei, bazată pe scăderea costurilor de transport prin această metodă originală, cutiile plate cu logo-ul IKEA devenind reprezentative pentru companie)
- decizia de a deschide un showroom unde publicul să poată vedea şi testa mobila
- schimbarea culorilor iniţiale ale companiei (roşu şi alb) la intrarea pe alte pieţe, pentru a sugera mai bine legătura brandului cu Suedia şi valorile acestei ţări
- deşi este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Ingvar Kamprad conduce un Volvo vechi şi cel mai adesea merge cu tramvaiul sau metroul la birou

În România:
IKEA are şi în prezent un singur magazin pe teritoriul României- la Bucureşti. Acesta a fost lansat cu o promovare agresivă pe 21 martie 2007, fiind în acea perioadă “subiectul zilei” şi a avut vânzări record nu numai în prima zi, dar şi în primele şase luni (au ajuns chiar la stocuri 0). Nebunia continuă şi în prezent, IKEA reprezentând una dintre destinaţiile favorite de shopping. Sau de promenadă, de multe ori… dar lumea tot cumpără ceva, măcar un accesoriu, din imensul parter plin de obiecte (de la linguri la faimoasele cutii şi cutiuţe). Dacă nu, măcar faimoasele chiftele, la un preţ imbatabil… .

Magazinul a prins foarte bine, de multe ori funcţionează şi ca un vector de educare a publicului din România şi are chiar “fani” declaraţi. Extrem de multă lume preferă oferta variată, stilul practic şi preţul accesibil, bref exact aspectele promovate de IKEA: design (funcţional şi estetic) şi un bun raport preţ/calitate.