Atunci când aud numele de Alin Ciupală mulţi se gândesc la profesorul Alin Ciupală. Eu, urmând altă facultate, mă gândesc la autorul unei cărţi interesante: Istoria modernă a românilor apărută la Editura Tritonic.

Mi s-a părut interesantă acea carte şi mai ales utilă prin modul în care a sintetizat autorul perioada analizată. Cu ocazia prezentării ei în cadrul unei rubrici dedicate cărţilor am căutat şi mai multe date despre autor.

Am găsit un link poate surprinzător: Despre femei şi istoria lor în România – pe siteul Universităţii fiind disponibil şi un fragment care prezintă “Condiţia femeii în secolul XIX – începutul secolului XX”, scris de Liliana Popescu, parte din cartea coordonată de Alin Ciupală. Tot online şi tot pe acelaşi site am găsit şi un alt fragment scris de Silvana Rachieru: “Includerea/excluderea socială a femeilor în România modernă (1878-1914)”. Aceste fragmente mi s-a părut interesante şi aşa cum spuneam fac parte din lucrarea “Despre femei şi istoria lor în România” publicat în 2004 la Editura Universităţii din Bucureşti. Ţinând cont de fragmentele disponibile online cartea se anunţă a fi interesantă. Dacă aţi citit-o sau o veţi lectura vă aştept şi eu cu interes părerile aici.

În Mâna stângă a lui Dumnezeu, extrem de interesantă este atmosfera creată de Paul Hoffman şi mai ales senzaţia pe care i-o dă cititorului. E o lume familiară şi pe care ne e imposibil să o recunoaştem în acelaşi timp. Un viitor posibil creat din frânturi ale trecutului. Nume, regiuni, principii şi modele religioase pe care ni le amintim vag, recunoscându-le din viaţa noastră, combinate cu personaje, situaţii şi o lume astfel transformată şi deformată încât ne pare imposibilă. Dar fiecare detaliu familiar ne face să credem că este sau va fi parte din noi.

Deşi catalogată în unele analize drept carte pentru adolescenţi, mi se pare mai potrivită pentru adulţi. E povestea sumbră şi absurd de violentă a unui băiat de 14 ani, Cale, crescut în Templul Izbăvitorilor (Sanctuary în engleză, sensul fiind cu atât mai ironic), un loc retras şi îndepărtat de lume unde sunt aduşi constant băieţi de câţiva ani. Pregătirea lor presupune multă bătaie, mâncare proastă, efort fizic extrem şi slujbe la ore imposibile pentru a le finaliza îndoctrinarea. În templu mai trăiesc şi nişte călugăriţe despre care se ştie că se ocupă de menajul Izbăvitorilor, dar nimeni nu le vede, toate discuţiile purtându-se printr-o uşă rotativă.

Singura scăpare din ghearele Izbăvitorilor pentru acoliţi este să devină ei însuşi Izbăvitori şi să se alăture trupelor ce se luptă de mult prea mult timp cu Antagoniştii – tipicul război religios. Însă pentru Cale şi apropiaţii săi, Kleist şi Vagul Henri,  plecarea din templu va veni mult mai devreme. După ce descoperă adevărata lume a călugăriţelor – mese bogate pentru adolescente frumoase cu mâncăruri atât de străine băieţilor că nici nu le ştiau numele şi nici nu recunoşteau ingredientele – Cale îl descoperă pe Stăpânul Disciplinei disecând pe viu o fată dintre cele văzute în partea secretă a templului. O a doua îşi aşteaptă speriată rândul, dar este salvată de Cale care îl ucide pe Izbăvitor.

Cei patru fug din templu şi ajung după aventuri ciudate în lumea Memphisului, capitala imperiului ce se întinde în întreaga lume, oraş împărţit de clanul nobil Materazzi şi Kitty the Hare, varianta de gangster din locul şi timpul respectiv. Cale va fi prins între efortul propriu de a se adapta la nou descoperita lume şi evitarea încercărilor Izbăvitorilor de a-l recupera.

Promovarea făcută cărţii se concetrează pe faptul că băiatul ar fi mâna stângă a lui Dumnezeu, cel ce va aduce sfârşitul lumii. Dar această informaţie e doar vag amintită în carte, nevalorificată s-ar putea spune, şi mai mult baza unei viitoare continuări decât miezul poveştii din roman.

Părerile sunt împărţite – oamenii sunt fie fascinaţi de povestea lui Cale, fie consideră că este un produs de tip hollywoodian care încearcă prea tare să placă prea multor oameni. Vă invit să citiţi cartea şi să ne împărtăşiţi propriile păreri.

Cunoscutul şi aşteptatul târg de carte Bookfest se va desfăşura în Bucureşti în perioada 9-13 iunie în cadrul pavilioanelor 13, 14, 15, 16 şi 17 ale Complexului Expoziţional ROMEXPO. Accesul vizitatorilor rămâne liber şi pentru această ediţie conform informaţiilor oficiale despre eveniment.

În 2010 există şi o ţară invitată în cadrul Salonului de Carte: Spania. Pavilionul 13 va fi gazda acestei ţări, a operelor scriitorilor spanioli traduse în limba română dar şi a autorilor români publicaţi în Spania. Programul pregătit cu această ocazie include mese rotunde cu şase romancieri, doi dramaturgi şi doi traducători spanioli împreună cu colegii de breaslă români. De asemenea, în seara zilei de miercuri, 9 iunie, va avea loc un recital spaniol de flamenco – chitară şi percuţie – care deschide astfel seria spectacolelor muzicale oferite vizitatorilor târgului de carte de la Bucureşti. Joi şi vineri la prânz actorul Marian Râlea le va povesti interactiv copiilor basme spaniole. Multe alte surprize îi aşteaptă pe vizitatori!

Cu siguranţă, ca în fiecare an, sunteţi aşteptaţi de toate editurile cu lucrări interesante, cărţi de valoare, noi apariţii şi lansări în prezenţa autorilor şi desigur cu mult aşteptatele reduceri de preţ! Mai multe date aflaţi de pe siteul oficial al evenimentului http://www.bookfest.ro/.

Programul de vizitare al Bookfest 2010 este:

Miercuri      9 iunie    10:00-20:00
Joi              10 iunie   10:00-20:00
Vineri          11 iunie   10:00-22:00
Sâmbătă     12 iunie   10:00-20:00
Duminică    13 iunie   10:00-18:00

De această dată nu pot decât să vă doresc spor la cumpărături şi apoi lectură plăcută!

La cele peste 700 de pagini ale sale şi cu coperta cartonată, Lumea văzută de Garp arată ameninţător, ca un Everest al lecturii, la care simpla ajungere în vârf reprezintă o luptă, ce să mai vorbim de înţelesurile mai adânci. Vestea bună este că te prinde şi se citeşte uşor – o vei devora, iar vestea şi mai bună este că o să te bucuri că ai mai mult de savurat.

E un roman cu pedigree: poate primul lucru care-l recomandă este chiar ecranizarea cu Robin Williams şi Glenn Close în rolurile principale, dar filmul, deşi foarte bine făcut, taie mult din carte şi se pierd nuanţe întregi (e şi normal, la 700 de pagini). Ah, şi da, este un middlebrow perfect !

Garp este copilul conceput prin voinţa unei mame-infirmieră feministă radicală şi simbol al acestei mişcări, aproape sfântă prin bunătatea ei ireală, neinteresată de partea sexuală a vieţii şi decisă să-l crească “altfel”. El va creşte fără ambiţii sociale, familist convins cu o masculinitate relativ ascunsă, pasionat de wrestling şi scriitor ca şi ea. Cartea descrie parcursul acestei familii – intriga se dezvoltă pe măsură ce apar numeroase alte personaje şi conţine de toate, într-o înlănţuire de evenimente surprinzătoare: accidente, viol, un fotbalist transexual cu trăiri emoţionale, adulter, moarte, agresivitate masculină, obsesii feministe, vină, castrare, anxietate şi mitinguri, femei care îşi taie limba în semn de protest, spectaculos dus la maxim (pe principiul viaţa bate filmul) şi totuşi şi multă iubire. Şi nu, nu este o carte violentă, cu siguranţă nu una violentă explicit şi gratuit.

Nu pot reda în cuvinte cât de surprinzătoare şi năucitoare sunt toate evenimentele fără a povesti câte ceva din carte şi nu vreau să îi spulber astfel efectul, iar de rezumat nici nu se poate rezuma, sunt prea multe de spus… Este umor negru, ironie totală la adresa tuturor clişeelor societăţii, conflict major între feminismul radical şi bărbaţi, eroism, loialitate… şi o scriere alertă, bine închegată şi perfect controlată de autor… o lectură cu multe substraturi şi nuanţe de descifrat.

Spre deosebire de film, cartea o să vă pună ceva mai mult pe gânduri:

Dacă tot şi-au găsit locul aici prezentări ale unor cărţi din diverse serii cu vampiri, se cuvine să amintesc şi cea mai recentă serie apărută la Editura Leda: Academia vampirilor, de Richelle Mead.

Poate că unii credeau că pe tema vampiri s-a scris tot ce se putea scrie. Ei bine iată că nu e deloc aşa. Undeva în Montana există o academie pentru… moroi – aceştia sunt vampiri vii şi muritori – şi pentru dhampiri (fiinţe jumătate oameni, jumătate vampiri) care se antrenează pentru a-i apăra pe primii de atacurile strigoilor (morţi vii) care au o putere incredibilă.

Rose Hathaway este o fată dhampir care se pregăteşte să devina gardă de corp pentru prietena ei cea mai bună, prinţesa moroi Lissa Dragomir. Cele două sunt însă legate într-un mod aparte ceea ce le permite să fie permanent conectate, iar lui Rose să ştie exact prin ce stări trece Vasilissa, unde este şi ce probleme are.

Academia ar trebui să fie un loc sigur, un loc unde toată lumea să se simtă bine şi să se atingă obiectivele propuse: crearea de apărători profesionişti şi educarea moroilor, descoperirea de fiecare a talentului special pe care îl are şi a modului în care îl poate utiliza. Cum procesul prin care se numeşte conducătorul moroilor e unul complicat şi rareori decizia mulţumeşte pe toată lumea, evident că există cercuri de influenţă, interese şi probleme.

Academia vampirilor este primul roman din seria căreia îi împrumută şi numele – deja pe site se poate face precomandă pentru al doilea volum, Iniţierea.  Cartea este foarte bine scrisă, cu un ritm alert, cu o acţiune care nu stagnează, cu relaţii şi personaje foarte bine şi veridic construite, dialoguri bine realizate. Cele două personaje principale se completează foarte bine: Rose e cea care vine cu cele mai trăznite idei, e cea amuzantă, cea care uneori se aruncă cu capul înainte – dar un dhampir dedicat trup şi suflet moroiului Lissa. Intriga se complică atunci când în scenă apare un antrenor atrăgător – Dimitri – oare va fi o poveste de dragoste între cei doi? Lissa este persoana echilibrată, cea care analizează, omul precaut. Într-un fel cartea vorbeşte şi despre drumul pe care uneori îl avem „setat” în viaţă, ca o fatalitate; romanul aduce astfel în atenţie şi maturizarea celor două fete pentru că da, nu e o poveste oarecare cu vampiri. De fapt, după ce veţi începe lectura nici nu vă veţi da seama când aţi ajuns la final, cele aproape 400 de pagini citindu-se pe nerăsuflate. De îndată însă ce închizi cartea doreşti să vezi ce se întâmplă mai departe, care sunt aventurile prin care trec cele două eroine şi toate celelalte personaje.

Am crescut cu Cireşarii – cale de cinci volume i-am urmărit pe Tic şi prietenii săi în tot felul de expediţii palpitante şi m-am amuzat alături de ei. Mai târziu am devenit dependentă de fiecare nou volum cu aventurile cavalerului Pardaillan, asta ca să nu amintesc nerăbdarea cu care am devorat peripeţiile celor trei muşchetari (până la Vicontele de Bragelone), să încep să vorbesc despre Winnetou, sau să deschid subiectul La Medeleni. Sunt toate acele cărţi pe care le lăsam din mână doar pentru a deschide următorul volum şi la care sufeream crunt când ajungeam la ultimul-ultimul din serie, chiar ultimul, cel după care nu mai era nimic, căci deja până la acel punct mă “împrietenisem” cu eroii poveştilor şi îmi venea greu să mă despart de ei. Cam aşa a decurs toată “expediţia” mea în lumea cărţilor: am citit toate romanele lui Jules Verne care mi-au picat în mână (şi sunt multe), iar peste ani m-am regăsit în librării vânând ultimul Sienkiewicz, Kundera, sau Asimov (yep, autori variaţi, categorii diferite), pe care i-am adunat tacticoasă în biblioteca personală şi îi consider deja “ai mei” – ştiu cum scriu, ştiu la ce să mă aştept, ştiu că îmi plac, mă bucur de o nouă întâlnire cu ei.

Nu sunt singura. În fapt, aşa se formează cultura – personajele şi autorii ne devin apropiaţi şi ajungem chiar să îi introducem în viaţa reală: ne entuziasmăm împreună cu prietenii în faţa lui Old Shatterhand şi încercăm să facem propriile deducţii à la Sherlock Holmes, pentru ca mai apoi să comentăm entuziaşti ultima descoperire – o bijuterie de carte scrisă de Marquez, de exemplu.

Din păcate însă, tot citind şi căutând vei ajunge la un moment dat la capătul drumului, la epuizarea cărţilor scrise de un anumit autor sau cu un anumit personaj şi oricât ţi-ai dori ca starea de vrajă să persite, aventura se încheie brusc. Iată că prezentul, cu ale sale scrieri pe bandă, pare să sfideze această lege elementară a lui “totul are un sfârşit”: un autor bun contemporan este exploatat la maxim şi ajungi să găseşti nenumărate cărţi de Coelho sau Allende, toate respectând reţeta bine stabilită şi, de la un punct încolo, nemaiaducând aproape nimic nou. Marketingul şi comercialul îşi spun cuvântul (şi au un cuvânt greu de spus), aşa că actul scrierii devine unul mai puţin creativo-spontan şi mai mult unul de strategie de piaţă.

Surpriza cea mai mare vine din partea a ceea ce considerăm că este doar o alternativă la lectură (una mai “incultă”) : lumea filmului. Aici problema autorului şi a vieţii cu o durată fixă a acestuia (de unde rezultă un număr finit de opere) este tranşată scurt: un personaj poate avea mai mulţi autori (regizori, actori, scenarişti etc.). Aşa se face că Batman e chiar forever, căci nenumăraţi regizori îl readuc la viaţă şi o pleiadă întreagă de actori îi dau chip în continuări infinite, cu aventuri şi mai palpitante, scrise de noi şi noi scenarişti. Conform aceluiaşi principiu, poveşti cândva sfârşite îşi găsesc o nouă viaţă în trecut sau în fire epice alternative, iar serialele devin noua mină de aur: pot avea nenumărate episoade, un adevărat neverending story (vezi Stargate SG-1). Ajungi chiar la situaţia incredibilă în care poţi să îţi petreci o viaţă întreagă alături de poveştile preferate şi eroii acestora pot chiar să aibă o viaţă mai lungă decât a ta: nu mă refer aici la nemurirea dată de faptul că aventurile lor pot fi urmărite de generaţii întregi, timp de secole… ci la simplul fapt că cei din Tânăr şi neliniştit vor continua să facă permutări între ei şi după ce tu nu vei mai fi.

Evident că eroii peliculei ajung să îi domine pe cei din cărţi: pe lângă faptul că au de partea lor atuul efectelor vizuale şi puterea marketingului, mai fac acum şi parte integrantă din viaţa ta, reinventându-se periodic: Spiderman e deja o prezenţă constantă în lumea copiilor, iar aceştia fac mai rapid referire la el decât la Winnetou, iar noi, adulţii, ştim foarte bine ce mai fac fetele din Sex in The City sau băieţii din Ocean 11, 13 (la ce număr au ajuns???) şi am văzut toate filmele lui Guy Ritchie (Snatch este deja unul de referinţă).

Privită din acest unghi, cultura de mâine pare să stăpânească la perfecţiune faimoasa tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi să dea un nou sens ideii conform căreia adevăratele valori rămân peste ani… nu?

În urmă cu câteva zile am început seara, vineri seara, o carte care se anunţa a fi cel puţin interesantă: Urechile pisicii Olga, apărută la Editura Tritonic. Oana Duşmănescu îmi suna cunoscut ca nume – deşi parcă nu ca autor de cărţi. Dar nu m-a preocupat atunci să îmi aduc aminte de unde îmi suna mie numele familiar.

Am citit prima pagină. E drept că am zâmbit de la titlul – mai degrabă moto – al primului capitol. Şi am continuat să citesc cu interes şi mai ales am continuat să zâmbesc. Şi aşa, pagină după pagină, nu m-am oprit până nu am terminat romanul.

Povestea – dacă e să o privim la primul “strat” – poate fi rezumată simplu: romanul e istoria unei pisici care pleacă de acasă, ajunge cu o fetiţă departe, trebuie să se descurce în noua lume şi apoi ea vrea să se întoarcă la Motanul ei cel pe care îl are mereu în minte şi în suflet. Dar acest rezumat e unul atât de superficial! Există mai multe chei de lectură şi chiar dacă Oana a ales o pisică pe post de personaj principal care îşi povesteşte aventurile – şi i-a iesit foarte bine acest personaj – se remarcă uşor faptul că romanul are atinse mai multe teme, de la minciună şi prietenie, până la iubire, Dumnezeu, secrete… Desigur că drumul Olgăi e unul iniţiator: întâmplările de care are parte sunt unele fericite, altele nu; personajele pe care le întâlneşte au, unele, intenţii bune, altele dimpotrivă. O carte ce poate fi considerată aşadar o meditaţie despre maturizare şi experienţe care te schimbă/modelează.

Despre carte Oana spune (aici): “Urechile pisicii Olga este o carte despre dragoste şi despre drumul pe care alegem să îl urmăm câteodată, deşi ne este teamă de ceea ce vom găsi când vom ajunge la capătul lui. Am ales ca personajul principal să fie o pisică pentru că a fost o experienţă amuzantă şi inedită să arunc toată ironia, tot sarcasmul, toată dezorientarea şi toată nebunia unui/unor om/oameni pe umerii, dacă mă pot exprima aşa, unei pisici.

Cartea vorbeşte despre căutare, despre interacţiune, despre rătăcire, despre duioşie, despre frică, despre prietenie, despre ură, despre moarte, despre pierderi sau despre regăsiri. Mai ales de sine. Am încercat să tratez fiecare subiect abordat cu oarecare destindere, cu oarecare haz, am dorit să transmit că poate ar fi cazul să nu ne luăm atât de mult în serios şi că dacă eroina patrupedă poate, cu siguranţă şi noi, antieroii bipezi putem.
Este o carte despre curajul pe care îl câştigi de-abia în momentul în care te trezeşti singur, nefericit şi îndepărtat.”

Şi dacă tot am ajuns la Oana Duşmănescu se impune a face o precizare. Spuneam la început că numele îmi era familiar, dar nu mai ştiam de unde. Da, Oana este cunoscută – însă ca autor de articole… sportive.

Urechile pisicii Olga se constituie – cel puţin pentru mine – într-o surpriză plăcută: un roman care se citeşte imediat, scris cu umor, cu ironie, un joc interesant, o poveste din care mulţi au de învăţat mai ales dacă înţeleg ce se ascunde dincolo de zâmbet.

Într-o seară de marţi, lipsit total de cheful de a merge acasă, mi-am abătut drumul spre staţia de metrou Unirii 1, unde ştiam că va avea loc ultima ediţie subterană a Lecturilor Urbane.

Spun ultima ediţie subterană pentru că următoarele ediţii se pare că vor avea loc în locuri publice mai aerisite datorită vremii călduţe de afară.

Lecturi Urbane este un eveniment social, menit să culturalizeze naţia. În ce constă exact? Păi simplu: un oarecare grup de oameni cu feţe inteligente şi distinse se strâng într-un loc (în cazul de faţă o staţie de metrou) şi îşi împart cărţi, apoi încep să le citească. Cam asta ar fi esenţa.

Iată câteva informaţii de pe site-ul evenimentului:

“Campania “Lecturi Urbane” are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în transportul în comun şi cultivarea interesului pentru cărţi în rândul bucureştenilor. Un alt scop al evenimentelor organizate sub sigla Lecturi Urbane este înfiinţarea unei biblioteci “underground”, asa cum există deja în multe alte ţări. Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi are loc o dată la două săptămâni.”

Dacă doriţi mai multe detalii despre cum a apărut evenimentul şi de ce, click aici.

De data aceasta ne-am strâns extrem de mulţi pe peronul staţiei de metrou Unirii 1 şi am străbătut drumul de fier până la Dristor şi înapoi, până la Unirii1. Pe parcursul acestui traseu am frunzărit Povestiri Alese de Tudor Octavian – o culegere de povestiri scurte, de maxim 2 pagini bucata, cu tema “Amintiri din epoca de aur”. Evident, divaghez.

Deci, ne-am strâns într-un grup intimidant de mare şi am citit in metrou. Şi lumea s-a uitat strâmb, iar nouă nu ne-a păsat. Am citit şi schimbat păreri, am împărţit cărţi şi am sfidat ignoranţa tipică a călătorilor din metrou.

S-a povestit cum evenimentul este întâmpinat cu din ce în ce mai puţină reticenţă, dar că totusi există câte un bodyguard care, frustrat probabil de faptul că nu ştie să citească, începe să cârâie. Tipic românesc, dar ce putem face?

Vă recomand să participaţi şi voi dacă vreodată aveţi de omorât vreo 2-3 ore.

Ambasadorii este poate cel mai cunoscut tablou al lui Hans Holbein cel Tânăr, pictor reprezentativ al Renaşterii nordice (n. 1497 sau 1498, Germania – d. 1543, Anglia). Este unul dintre primele portrete de grup cunoscute, aparent o simplă reprezentare a doi prieteni, dintre care, în ciuda titlului lucrării, doar unul este în realitate ambasador: Jean de Dinteville, francez aflat la curtea lui Henric al VIII-lea şi cel care a comandat pictura. Cel de-al doilea bărbat este episcopul Georges de Selve, aflat în vizită la Londra în momentul realizării tabloului.

Lucrarea este extrem de interesantă datorită numeroaselor informaţii suplimentare sau mesaje ascunse în ea (despre care s-au şi scris de altfel câteva cărţi), multe dintre acestea făcând trimitere la viaţă şi moarte, politică sau religie. Astfel, tabloul poate fi “lecturat” în mai multe “chei”:

Date şi cifre:
Pictorul include vârstele celor două personaje în tablou, primul având 29 de ani (precizare ce se găseşte pe pumnal) şi cel de-al doilea 25 (informaţie ce apare pe cartea de sub cotul său). De asemenea, unul dintre cadranele solare arată data de 11 aprilie 1533, iar un al doilea indică ora 9 sau 10 şi jumătate. Merită menţionat că 11 aprilie 1533 este data la care, într-adevăr, episcopul se afla la Londra dar şi ziua în care catolicii sărbătoreau Vinerea Mare – trimitere religioasă, în condiţiile în care în 1533 Henric al VIII-lea era în conflict cu Biserica Catolică.

Anamorfoza:
Anamorfoza este o reprezentare deformată a unor elemente ce pot fi percepute aşa cum sunt în relitate doar dacă sunt privite dintr-un anumit unghi (uneori chiar cu ajutorul unor oglinzi speciale). Tehnica este des folosită în secolul XVI, în variante mai mult sau mai puţin complexe, iar cea din lucrarea lui Holbein este una de referinţă în istoria picturii. În Ambasadorii anamorfoza este extrem de vizibilă, fiind amplasată chiar în centrul pardoselii- acea imagine ciudată ce pare în plus reprezintă în realitate un craniu. Este pentru prima dată când un pictor introduce într-un tablou laic un craniu de dimensiuni atât de mari care, în plus, este şi deformat prin anamorfoză. Mesajul este simplu: totul trece, nimic nu e veşnic, totul e atins de moarte şi ambiţiile şi plăcerile lumii sunt doar vanitate. Aceasta este şi “cheia” prin care se poate descifra mai departe întregul tablou, căci privite prin această prismă, a trecerii timpului, obiectele reprezentate capătă noi semnificaţii. De altfel, una dintre teorii afirmă că uitându-ne la toate obiectele şi conceptele lumeşti prezente în tablou, tindem să uităm de prezenta simbolului morţii, însă privind anamorfoza din unghiul corect, procesul simbolizează moartea, căci tot restul lucrării devine neclar, rămânând doar craniul…

Planurile vieţii:
Deşi este parţial acoperită de craniu, totuşi sunt suficiente detalii pentru a observa că pardoseala este similară celei aflate în realitate în abaţia din Westminster. Desenul este o reprezentare simbolică a macrocosmosului, concept des utilizat în acele vremuri, ce apare în mai multe clădiri celebre. În viziunea renascentistă omul este microcosmosul, figură centrală în univers (sau macrocosmos), având acces atât la planul terestru cât şi cel celest. De aici derivă şi descifrarea unei organizări a tabloului în planuri sucesive ce descriu planurile vieţii: podeaua este planul morţii (lucru sugerat prin prezenţa craniului), pe raftul de jos sunt prezentate obiecte ce reprezintă lumea terestră (semnificative sunt globul pământesc şi hărţile), în timp ce raftul de sus simbolizează cerul (globul celest, instrumentele astronomice), totul culminând cu prezenţa unui crucifix în colţul din stânga sus.

Omul renascentist:
O altă direcţie de lecturare este cea a viziunii renascentiste conform căreia în faţa trecerii timpului singurele ocupaţii demne de interes sunt studiul şi muzica, restul (ambiţii şi plăceri lumeşti) fiind doar manifestări ale vanităţii umane. De aici şi prezenţa tuturor acelor obiecte reprezentative pentru artele liberale promovate în Renaştere: gramatică, retorică, logică, aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. La rândul lor, cele două personaje ar putea reprezenta două caractere diferite, care reunite ar forma omul renascentist: puternic, bogat, îndrăzneţ dar şi smerit, modest şi sobru atunci când este nevoie. Iar cunoaşterea, educaţia, reprezentată prin obiectele aflate între cei doi, este cheia pentru a lega cele două laturi umane şi a atinge perfecţiunea. Şi cum aceasta nu este totuşi accesibilă omului, intervin micile detalii care amintesc acest lucru: coarda ruptă a lăutei, craniul în sine dar şi faptul că a fost reprezentat printr-o anamorfoză (simbol al limitării umane – nu putem vedea tot) şi prezenţa crucifixului parţial ascuns.

Homosexualitatea:
Nu se ştie exact relaţia dintre cei doi bărbaţi, însă în acea perioadă favorurile sexuale şi relaţiile de tip homosexual nu erau ceva ieşit din comun şi nu aveau implicaţiile din prezent. Era destul de firesc ca doi bărbaţi să poarte conversaţii intime, să îşi scrie sau să se sărute, ba chiar să împartă acelaşi pat. Din acest punct de vedere există numeroase elemente în tablou care pot duce la lecturarea unei astfel de relaţii între cele două personaje: complicitatea intelectuală şi afectivă este sugerată prin simetria perfectă (un braţ sprijinit pe etajeră, al doilea fiind poziţionat în lungul piciorului de sprijin), poziţia celor doi se poate interpreta ca fiind una de dominare şi o alta de supunere (prin aluzia falică a pumnalului şi cea sexuală a gestului episcopului de îndepărtare a mantiei) dar poate reprezenta şi o aluzie la cunoscute prietenii din antichitate (Ahile şi Patrocle, Cicero şi Atticus etc.), iar câteva dintre obiecte ar putea face referire la iubire şi chiar căsătorie (lăuta întoarsă, imprimeul damascului şamd).

Religia şi politica:
Tabloul a fost pictat într-o perioadă plină de tulburări religioase şi conţine numeroase simboluri ce fac aluzie la religie, de la cartea de imnuri religioase luterane, până la prezenţa Romei ca punct central pe globul trestru, prezenţa episcopului sau imprimeul draperiei (în care se regăsesc simboluri religioase). Cei doi bărbaţi ar putea fi simboluri ale politicii şi bisericii, aflate în conflict (prezenţa cuvântului “dividrit” în cartea de aritmetică fiind o aluzie la diviziunea dintre cele două puteri), iar coarda ruptă a lăutei poate reprezenta şi ea o aluzie la dificultatea de a realiza alianţe politice stabile. Astfel pictura se poate interpreta ca o chemare către reconciliere religioasă (de Selve fiind un susţinător fervent al acestei idei), cei doi bărbaţi devenind astfel “ambasadorii” care încearcă să-l reapropie de Henric al VIII-lea de Biserica Catolică.

Compoziţia:
Privind tabloul din laterala lui dreaptă, din mijloc (în dreptul mâinii stângi a episcopului), se pot trasa două linii de “vizualizare” ce sugerează dualitatea viaţă-moarte: în sus, către crucifix, linia se va intersecta cu linia orizontului de pe globul celest, cu ochiul stâng al lui de Dinteville şi ochiul sâng al lui Iisus… iar în jos linia sugerează unghiul perfect pentru descifrarea anamorfozei, redând craniul aşa cum este el în realitate.

Interpretările posibile privitor la acest tablou sunt controversate şi deşi s-au scris mai multe cărţi în care s-a încercat descifrarea mesajelor ascunse, nu s-a ajuns la o concluzie clară. Se vorbeşte şi de adevărul de dincolo de aparenţe, de faţeta neagră a cunoaşterii aduse de Renaştere… teoriile sunt nenumărate.

Puteţi găsi imagini detaliate ale tabloului şi informaţii suplimentare aici, aici(“hot spots”) sau aici.

Da, ştiu, mulţi se plâng că nu mai au timp liber, nici în cursul săptămânii şi nici măcar la finalul ei.

Şi totuşi, de pauze ai nevoie. Aşadar, ce faci în timpul liber?

Sa vedem ce opţiuni am avea.

Întâlniri cu prietenii. Toţi avem persoane dragi cu care ne face plăcere să stăm, alături de care ne simţim bine. Ne dorim să ştim ce mai este nou în viaţa prietenilor şi de asemenea ne face plăcere să le împărtăşim noutăţile noastre, să ne spunem păsurile şi aşa mai departe. Aşa se face că întâlnirile cu prietenii ocupă un loc important în viaţa multora.

Timp petrecut acasă, alături de familie. Din păcate deseori programul încărcat, urgenţele apărute pe ultima sută de metri şi chiar hobbyurile ne determină să nu mai stăm atât de mult alături de familie – de membrii ei cei pe care îi plăcem. Deseori se întâmplă şi ca rudele iubite să fie în alt oraş – aşa că uneori un pic de timp liber implică o călătorie până la ţară sau pur şi simplu o pauză la bunici, veri, mătuşi etc.

Mers la teatru, film, concerte. Alături de un prieten drag, alături de persoana iubită sau chiar în grup, timpul liber poate fi petrecut în mod foarte frumos la teatru, filme sau concerte.

Citit. Câte nu sunt cărţile pe care tot amânăm să le citim? Deseori multe. Uneori nu te simţi bine pentru a ieşi sau pur şi simplu nu ai chef, vrei doar să stai şi să te relaxezi. Cititul este o alternativă excelentă.

Cursuri. De la lecţii de dans şi cântat la diverse instrumente la cursuri de limbi străine – sunt o sumedenie cursurile ce pot fi urmate în timpul liber. Ajută la dezvoltarea personală şi nu numai, şi reprezintă un timp investit cu folos sau de plăcere pentru propria persoană.

Jucatul pe calculator sau la diversele console (Nintendo, Wii, PS3). Clar nu vorbesc aici de exces, însă un pic de pauză cu un joc pe placul fiecăruia – şi slavă Domnului alternative pentru toate gusturile sunt – nu strică. Desigur – şi aici o spun din proprie experienţă – poţi ajunge să ai şi febră musculară fie de la tenis/bowling/box/baseball/baschet sau alte jocuri (cel puţin pe Wii de care am şi despre care pot vorbi) sau chiar febră musculară la anumite încheieturi şi degete (la jocurile pe calculator) şi evident la o febră mai complexă dacă jucatul pe calculator include şi un volan force-feedback. Şi dacă amintim de joacă, atunci putem aduce în discuţie şi practicarea unor sporturi – amatorism sau de performanţă (deşi mai greu) – din nou sunt multe opţiunile şi acestea pot include şi timp petrecut alături de prieteni sau colegi cu care o persoană nu se vede decât de câteva ori pe săptămână.

Ieşitul în parc sau vizitarea unor monumente/muzee etc. Aerul liber are nenumărate beneficii aşa că nu mai e cazul să spun de ce o gură de aer proaspăt, o plimbare relaxantă sunt minunate opţiuni de activităţi de timp liber.

Hobbyurile. Este chiar recomandat să ai un hobby aşa că seara (ori în weekend) poate fi perioada în care verifici şi îmbogăţeşti colecţia de surprize Turbo sau timbre ori momentul în care ieşi cu maşinuţa RC pe o pistă amenajată (on- sau off-road), cu avionul sau elicopterul la câmp la zbor şi tot aşa.

Călătoriile. Scurte evadări la munte, la mare sau cine mai ştie unde – pauze de stres, lucru, schimbarea peisajului şi a aerului, calătoriile sunt cu siguranţă iubite de mulţi.

Iată aşadar nişte variante de petrecere a timpului liber. Vouă ce vă face plăcere să faceţi în timpul liber?