În Mâna stângă a lui Dumnezeu, extrem de interesantă este atmosfera creată de Paul Hoffman şi mai ales senzaţia pe care i-o dă cititorului. E o lume familiară şi pe care ne e imposibil să o recunoaştem în acelaşi timp. Un viitor posibil creat din frânturi ale trecutului. Nume, regiuni, principii şi modele religioase pe care ni le amintim vag, recunoscându-le din viaţa noastră, combinate cu personaje, situaţii şi o lume astfel transformată şi deformată încât ne pare imposibilă. Dar fiecare detaliu familiar ne face să credem că este sau va fi parte din noi.

Deşi catalogată în unele analize drept carte pentru adolescenţi, mi se pare mai potrivită pentru adulţi. E povestea sumbră şi absurd de violentă a unui băiat de 14 ani, Cale, crescut în Templul Izbăvitorilor (Sanctuary în engleză, sensul fiind cu atât mai ironic), un loc retras şi îndepărtat de lume unde sunt aduşi constant băieţi de câţiva ani. Pregătirea lor presupune multă bătaie, mâncare proastă, efort fizic extrem şi slujbe la ore imposibile pentru a le finaliza îndoctrinarea. În templu mai trăiesc şi nişte călugăriţe despre care se ştie că se ocupă de menajul Izbăvitorilor, dar nimeni nu le vede, toate discuţiile purtându-se printr-o uşă rotativă.

Singura scăpare din ghearele Izbăvitorilor pentru acoliţi este să devină ei însuşi Izbăvitori şi să se alăture trupelor ce se luptă de mult prea mult timp cu Antagoniştii – tipicul război religios. Însă pentru Cale şi apropiaţii săi, Kleist şi Vagul Henri,  plecarea din templu va veni mult mai devreme. După ce descoperă adevărata lume a călugăriţelor – mese bogate pentru adolescente frumoase cu mâncăruri atât de străine băieţilor că nici nu le ştiau numele şi nici nu recunoşteau ingredientele – Cale îl descoperă pe Stăpânul Disciplinei disecând pe viu o fată dintre cele văzute în partea secretă a templului. O a doua îşi aşteaptă speriată rândul, dar este salvată de Cale care îl ucide pe Izbăvitor.

Cei patru fug din templu şi ajung după aventuri ciudate în lumea Memphisului, capitala imperiului ce se întinde în întreaga lume, oraş împărţit de clanul nobil Materazzi şi Kitty the Hare, varianta de gangster din locul şi timpul respectiv. Cale va fi prins între efortul propriu de a se adapta la nou descoperita lume şi evitarea încercărilor Izbăvitorilor de a-l recupera.

Promovarea făcută cărţii se concetrează pe faptul că băiatul ar fi mâna stângă a lui Dumnezeu, cel ce va aduce sfârşitul lumii. Dar această informaţie e doar vag amintită în carte, nevalorificată s-ar putea spune, şi mai mult baza unei viitoare continuări decât miezul poveştii din roman.

Părerile sunt împărţite – oamenii sunt fie fascinaţi de povestea lui Cale, fie consideră că este un produs de tip hollywoodian care încearcă prea tare să placă prea multor oameni. Vă invit să citiţi cartea şi să ne împărtăşiţi propriile păreri.

Îmi place colecţia Raftul Denisei de la Humanitas şi ma tentează adesea cu autori contemporani de ficţiune recunoscuţi internaţional. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Kate Morton şi a sa carte de debut, lansată în 2006 în Australia: Casa de la Riverton – m-a atras prezentarea de pe copertă, iar mai apoi scrierea m-a cucerit prin ritmul alert, uşor de lecturat.

Romanul a fost tradus în treizeci şi două de ţări şi imediat după apariţie a devenit numărul 1 în topurile de vânzări din Sunday Times (Marea Britanie) şi New York Times (SUA), pentru ca ulterior, în 2008, să fie nominalizat la categoria Most Popular Book, în cadrul British Book Awards.

Povestea este uşor previzibilă dar prinde, fiind bine scrisă, cu mult farmec şi numeroase răsturnări de situaţie. Este o lectură plăcută, potrivită mai degrabă pentru vacanţă, genul acela de citit în timp ce leneveşti pe un şezlong la soare. Ca atmosferă cartea surprinde prin stilul cinematografic, universul gotic, plin de mistere şi detaliile pe care doar un ochi feminin le-ar observa (se simte că e vorba de o autoare).

Cele mai interesante sunt însă trecerile din trecut în prezent şi înapoi, căci enigma sinuciderii poetului Robbie Hunter la petrecerea de pe domeniul Riverton este reluată şi explicată după şaptezeci şi cinci de ani, împletind frânturi de amintiri cu întâmplări din prezent. Singurii martori sunt Hannah şi Emmeline Hartman, surori care în urma tragediei nu îşi vor mai vobi până la moarte, şi Grace, fosta servitoare a familiei… iar mulţi ani mai târziu o tânără regizoare americană apelează la amintirile acesteia din urmă pentru a realiza un film documentar despre evenimentele de la Riverton. Învie astfel societatea engleză interbelică, secrete de mult ascunse şi tragicul garden party din 1924…

Stilul lui Janny Wurts l-am descoperit în timp ce mă delectam cu opera altui autor favorit al meu, Raymond E. Feist. Domul Feist și doamna Wurts au colaborat la conceperea “Trilogiei Imperiul”, parte din saga Riftwar.

În momentul în care am vazut că Janny Wurts scrie și pe cont propriu m-am făcut luntre și punte și am pus mâna pe seria “The Wars of Light and Shadow” (Războaiele Luminii și Umbrei).

Seria este momentan incompleta, însă 8 volume apărute din 11 programate sunt suficiente pentru a ne face o idee destul de bună asupra măiestriei autoarei.

Cele 8 volume apărute sunt următoarele:

Arc I – Curse of the Mistwraith (1993)
Arc II – Ships of Merior (1994), Warhost of Vastmark (1995)
Arc III: Alliance of Light – Fugitive Prince (1997), Grand Conspiracy (1999), Peril’s Gate (2001), Traitor’s Knot (2004), Stormed Fortress (2007)

După cum sugerează și numele acestei saga, este vorba de eterna luptă dintre lumină și umbră, însă de data aceasta conflictul prezintă fiecare tabără printr-un personaj – Arithon s’Ffalenn, stăpânul umbrei, și Lysaer s’Ilessid, mânuitor al luminii.

Cei doi sunt frați ce împart un singur părinte, fapt care este sursa unor animozități între ei, animozități ce sunt accentuate de un blestem care îi face să se urască și să dorească fiecare moartea celuilalt.

Pe lângă puterile ce le sunt atribuite, cei doi sunt prezentați ca fiind de viță regală, ultimii supraviețuitori ai unor dinastii ce în trecuturi îndepărtate au domnit lumea numită Athera, dinastii ce au fost îndepărtate la un moment dat.

La inceputul primului volum al seriei, cei doi sunt transportați pe Athera, lume al cărei soare a fost acoperit de un roi de entități răuvoitoare. Sosirea lor pe aceasta lume pare a fi și subiectul unei profeții care îi înfățișează pe cei doi ca salvatori ai Atherei, deoarece sunt singurii ce pot învinge entitățile prin puterile ce le mânuiesc.

Acest destin le este prezentat de către Asandir, membru al “Frăției celor 7″, grup de vrăjitori nemuritori ce au primit de la vechii dragoni (The Great Drakes), sarcina de a veghea asupra Atherei și întoarcerii locuitorilor ei inițiali – Paravienii, rasă ce s-a retras în momentul sosirii oamenilor pe Athera. Grupul celor 7 este în prezent oarecum dezbinat datorită dispariției lui Ciladis și retragerii în pustnicie a trădătorului Davien.

Sosirea celor doi frati și infrângerea entităților ce au acoperit soarele marchează începutul unei serii de evenimente fantastice, conflicte emoţionale și psihologice, sociale, politice, ce mai încoace și încolo, de toate felurile posibile și improbabile.

În centrul acestor conflicte sunt cei doi frati, blestemaţi să se urască până la moarte. Conflictul capătă dimensiuni epice datorita mai multor factori externi, dar în special datorită lui Arithon care, fiind iniţiat în tainele magiei, reușește prin mari eforturi să ţină blestemul în frâu şi își înfruntă fratele de mai multe ori.

Din pacate, Lysaer, neiniţiat fiind, cade sub influenţa absolută a blestemului și porneşte în urmărirea “Stăpânului Umbrei”, declanşând un război ce mai devreme sau mai târziu va cuprinde toată Athera, iar mai apoi prinde forma unui război religios, condus de fanatici.

Continuând conform stilului specific unei saga fantasy, pe parcursul celor 8 volume publicate autoarea introduce personaje noi, individuale și colective, fiecare cu interese si motive proprii. Printre cele mai interesante se numară Vrăjitoarele Koriathan, familia s’Brydon, Elaira şi Davien – care deși este menţionat încă de la început, nu este introdus direct în firul povestirii decât mult mai târziu.

Un aspect extrem de revigorant al prezentei serii este prezentarea conceptului de magie. Dacă vă aşteptaţi la niste moșuleti care plutesc pe ici și colo, cu bărbi albe, care aruncă cu foc și stârnesc furtuni, veți fi dezamăgiți.

Magia aici se bazează pe comuniunea cu natura. Suna extrem de mioritic, însă este adevarat. Frația celor 7 nu face altceva decât să ceară ajutorul lumii pe care o locuiesc. Ajutorul se manifestă în diferite forme, de la copaci ce dezarmează divizii întregi până la stânci ce păzesc entități rău voitoare.

Cele opt volume publicate de Harper Collins în colecţia Voyager, se găsesc la noi doar în limba engleză, la libraria Nautilus.

Sursa foto coperta – Wikipedia

Născută în 1942, Isabel Allende este una dintre cele mai cunoscute scriitoare sud-americane, cărţile ei devenind bestselleruri în întreaga lume. Autoare a peste 15 romane, Allende este şi posesoarea a numeroase premii literare iar cărţile ei au fost traduse în peste 27 de limbi, ecranizate, transformate în piese de teatru sau chiar balet şi operă.

Este nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, asasinat în 1973 şi după instaurarea dictaturii lui Pinochet fuge din Chile împreună cu soţul şi cei doi copii. Ajunsă în Venezuela a lucrat ca jurnalistă timp de cincisprezece ani, lansând în 1982 primul său roman, Casa Spiritelor, acesta devenind rapid un succes internaţional. În 1988, la aproape un an după ce divorţează, se recăsătoreşte cu un avocat american şi se mută împreună cu acesta în California. În 1992 fiica ei Paula moare de porfirie, după un an petrecut în comă pe patul de spital, iar romanul Paula (1994), a fost scris de mamă în timp ce o veghea.

Pe lângă cele enumerate mai sus, iată câteva motive subiective pentru care merită să o citeşti pe Isabel Allende:

- pentru că îţi place Gabriel García Márquez (Casa spiritelor este perfectă)
- pentru că iubeşti literatura latino-americană
- pentru că vrei cărţi care să te captiveze, să nu le mai poţi lăsa din mână
- pentru că îţi plac romanele în care fantasticul şi realul se împletesc
- pentru că unele personaje au existat în realitate (personalităţi cunoscute)
- pentru că încă mai cauţi basme
- pentru că îţi doreşti aventuri şi exotism
- pentru că te fascinează poveştile de iubire aparte
- pentru că o să te regăseşti în căldura cu care scrie
- pentru că eroinele ei prezintă un întreg univers feminin
- pentru că eşti dispus să te laşi vrăjit
- pentru că multe dintre romane se întrepătrund cu biografia autoarei
- pentru că ea singură o spune: “ştiu să ascult şi vânez poveşti”

Sursă imagine: aici, Lori Barra © 2007

Aş vrea să ridic un subiect de discuţie care stiu că îi va aţâţa pe unii mai mult decât pe alţii, dar în mod sigur pe toţi într-o oarecare masură.

V-aţi gândit vreodată mai mult de 10 secunde la sintagma “după chipul şi asemanarea Sa”? Şi nu neapărat la ce înseamnă, ci la implicaţiile ei şi modul în care acestea evoluează pe măsură ce timpul trece şi o dată cu el evoluează şi înţelegerea noastră asupra vieţii, universului, creaţiei etc.

Să luăm un exemplu simplu, zic eu. Viaţa extraterestră. O da, probabil o să spună unii dintre voi că nu e dovedită. Iar eu o să le spun că dovezile, care poate că există sau nu şi faptul că am ales sau nu să credem în ele, nu prezintă relevanţă.

Într-o societate atât de industrializată, care se bazează tot mai mult pe ştiinţă, logică şi alte aspecte ale vieţii decât cel metafizic, a crede că suntem unici într-un univers compus din milioane sau miliarde de planete, stele, corpuri cereşti, mi se pare o aroganţă cumplită. (Nu sunt primul care spune asta).

Iar dacă nu suntem singura specie inteligentă din univers şi presupunem că alta specie nu arată ca noi şi nu funcţionează ca noi, atunci ei au fost creaţi dupa chipul şi asemănarea cui?

Dumnezeu este o entitate metafizică, se spune, dar atunci noi, fiind creaţi după chipul şi asemănarea sa, nu suntem şi noi entităţi metafizice? Şi dacă suntem entităţi metafizice, asta înseamnă că planul realităţii noastre este metafizic, deci nu cunoaştem altceva. Şi astfel ajungem la principiul relativităţii.

Având astfel în vedere societatea modernă, în care se combină atât ştiinţa, cât şi religia, îmi voi asuma riscul unui paradox: fiind creaţi după chipul şi asemănarea unei entităţi metafizice, nu este logic să fim enitităţi metafizice? Sau poate vom fi cândva?

În multiplele poveşti SF şi Fantasy, mari vizionari contemporani, precum George Lucas, Gene Roddenberry, Brad Wright, Tolkien, Raymond E. Feist, George R.R Martin, Janny Wurts, Terry Goodkind, ridică aceste probleme într-un mod extrem de romanţat şi plăcut. Totuşi, dacă priveşti puţin dincolo de aventurile fantastice observi mesaje clare, incluse sau nu conştient. Iar în fruntea lor stă marea întrebare “Ce suntem noi?”.

Probabil o să îmi spună unii dintre voi că a citi şi urmări astfel de poveşti reprezintă o doză de infantilism. Şi eu o să vă spun că sufar de sindromul Peter Pan şi nu vreau să cresc. Şi o să vă provoc să vă gândiţi puţin la problema ridicată.

Nu neg existenţa uneia sau mai multor creaturi nemuritoare, atotputernice şi atotştiutoare şi nici nu vreau să anulez dogme creştine, musulmane sau de altă natură, însă este în natura noastră, se pare, să evoluăm şi să ne întrebăm, iar eu mă întreb dacă nu cumva entităţile supranaturale există.

Mi se par mai uşor de crezut următoarele ipoteze:

1: Zeităţile reprezintă manifestări ale unor forţe naturale (foc, apă, vânt, fulger), personificate de om prin rugăciune.

2: Undeva acolo sus (cineva mă iubeşte) există niste omuleţi mici şi verzi care au facut un experiment şi astfel am apărut noi. Între timp au evoluat sau nu. Dar îmi place să cred că şi în cazul lor răspunsul este da.

Şi în dulcele stil clasic o să închei episodul de faţă (am de gând să vă mai provoc la discuţii) cu: Voi ce păreri aveţi?

- controlul reproducerii în România lui Ceauşescu-
Gail Kligman, Editura Humanitas

Comunismul este greu de înţeles pentru cei ce nu l-au trăit. Religiozitatea cu care erau colecţionate pungile străine, cutiile de suc sau foliile de aluminiu de la ciocolăţele (netezite până deveneau ca noi), Crăciunul cu parfum de portocale şi absenţa televizorului… sunt parcă din altă lume.

E dificil de descifrat ce şi cum a fost… iar informaţiile despre lucrurile ce se petreceau în spatele scenei sunt şi mai puţine. “Politica duplicităţii” este o carte incredibilă despre “cum a fost atunci”, despre politica demografică şi întregile ei implicaţii, atât în ceea ce priveşte domeniul public cât şi cel privat… Zguduitoare. Nu este o lectură uşoară… cartea este stufoasă, plină de informaţii bine documentate (provenind dintr-o cercetare riguroasă, efectuată pe parcursul a mai mulţi ani), de tabele statistice şi mărturii personale. Este un studiu care vorbeşte cu cifre şi exemple clare despre cum în România lui Ceauşescu drepturile individuale nu intrau în discuţie. O carte despre “una dintre cele mai represive politici pronataliste din lume“, după cum afirmă chiar Gail Kligman (profesor in cadrul Departamentului de Sociologie de la University of California, Los Angeles, specializată pe antropologia culturală şi sociologia politică din spaţiul central şi est-european).

“Politica duplicităţii” analizează această politică a reproducerii datorită căreia avortul ilegal a reprezentat, timp de 23 de ani, principala metodă de control a feritilităţii în România, astfel încât rata mortalităţii materne a fost în 1989 cea mai mare înregistrată vreodată în Europa (principala cauză fiind tocmai acestt tip de avorturi). Poate cele mai cutremurătoare sunt declaraţiile, căci cartea conţine şi marturisiri personale. Ies astfel la suprafaţă istorii despre femei care apelau la andrele, efort fizic, radacini de plante şi chiuretaje clandestine făcute pe masa din bucătărie… zeci de mii de femei moarte din cauza complicaţiilor… autorităţi care nu permiteau de la operaţii banale până la salvarea vieţii unor femei suspectate de avort ilegal fără teste de sarcină sau declaraţii – mărturisiri complete… controale ginecologice efectuate periodic in fabrici şi întreprinderi, de multe ori cu un reprezentant oficial al statului prezent… dezumanizare, imposibilitatea de a divorţa, de a avea controlul asupra reproducerii şi o frustrare incredibilă, care ar putea să fie chiar sursa evenimentelor violente din 1989.

Este o carte de citit pentru a afla şi a nu uita, cutremurătoare prin informaţiile prezentate în analize detaliate. Am recitit-o recent şi grozăvia întâmplărilor relatate m-a lovit şi mai tare, după o sarcină de care m-am bucurat din prima clipă şi un copil iubit şi dorit.