De câte ori ați simțit că ceva s-a rupt? De câte ori ați văzut pasiunea zburând pe fereastră fluturând aripi diafane? Privești în urma ei disperat și nu știi dacă se va mai întoarce vreodată.
Apoi te așezi pe marginea patului, îți duci pumnii la tâmple și plângi cu lacrimi invizibile gândindu-te de ce ți s-a întâmplat ție.

Trece ceva timp și rana se cicatrizează, găsești un surogat, o metadonă și te gândești că nu e totul pierdut. Poate că perfecțiunea chiar stă în moderație.

Călătorind pe meleaguri străine, în locuri pierdute parcă în timp, înghețate într-o epocă ce a existat undeva, cândva, într-un trecut de poveste gri și industralizată, am descoperit un mic hotel fermecător, cu mobilier ales cu bun gust și atmosferă intimă. Am luat o cameră și am așteptat. Am așteptat pasiunea. Am așteptat-o pe ea. Am sperat și fremătat.

Un ciocănit discret la ușă îmi face inima să tresalte. Secundele trec mai repede cât mă îndrept spre ușă. Deschid. Ea intră. Cineva a spus o dată “esențele tari stau în sticluțe mici” și mare dreptate a avut.

Un nor delicat de parfum îmbătător a purtat în cameră o delicată miniatură franțuzească, desprinsă din tiparele basmelor cu Făt-Frumos. O Ileana Cosânzeana cu mijlocul tras prin inel și părul precum pana corbului, mirosind a scorțișoară și strălucind precum un luceafăr în noaptea mea de catifea neagră.

I-am atins timid pielea unei mâini delicate cu un sărut tandru iar ea mi-a șoptit cu voce ce mi-a sunat precum un cânt de privighetoare să îi ofer câteva clipe.

Au trecut ani, secole, epoci. Inima îmi bătea nebuneşte şi nu ştiam de ce. O mișcare mă face să întorc capul, iar priveliștea mi-a făcut inima să se oprească. Timpul a stat pe loc, simțurile au început să alerge.

Un tablou măiestrit lucrat în care mătasea de culoarea vișinei putrede, încununată cu negru și tivită cu roșu ofereau un spectacol de lumini și umbre ce jucau înnebunitor de senzual pe o piele de culoarea cafelei cu lapte. Un caramel catiflelat și îmbietor.

O coamă de păr negru, precum cel mai negru abis se varsă pe un spate grațios și delicat, iar mișcarea șoldurilor în formă de amforă grecească mi-a trezit fantezii, insticte animalice, dorințe pe care nu mai știam că le am.

I-am mângaiat umărul catifelat, i-am sorbit esența parfumată și m-am îmbătat cu ea, i-am venerat gâtul sculptat de Michelangelo și gleznele dăltuite de Canova.

Am luat-o în brațe și am dus-o în lumea mea, i-am stat la picioare și i-am venerat ființa temător, tandru, îndrăgostit.

Am tresărit când m-a cuprins în brațele ei delicate și mi-a atins buzele cu ale ei. Ați sărutat vreodata un trandafir după ploaie? Ați simțit fiori pe şira spinării? Ați vrut să se oprească timpul și să nu mai existe nimeni în lume în afară de voi?

Asta am simţit eu.

M-am lăsat în voia ei iar ea s-a lăsat în voia mea. Nu ne-a trebuit nimic. Mâncarea nu mai avea gust, apa nu ne mai potolea setea iar somnul părea să nu mai aibă sens. Ne-am iubit nebunește ore întregi, ne-am strâns în brațe, ne-am povestit.

A fost pur, perfect, de neimaginat.

A fost ea, femeia, așa cum mi-am imaginat-o mereu și niciodată pînă acum nu am găsit-o.

Despre autor:
Trevor Pierce: Trec prin viaţă şi adun senzaţii, caut eterna clipă de neuitat. Arome şi texturi, gânduri şi vorbe. Dulce, amar, roşu, negru şi gri. Pardoxal, de neînţeles, căutător etern al unui cântec pierdut în epoci străvechi. Zburător, tâlhar la drumul mare, erou de poveste, omul din umbră.

Sunt mulţi oamenii care fac lucruri importante dar pe care noi nu îi cunoaştem pentru că locul lor este “în spate”. Rareori o să vezi scenograful sau scenaristul de pildă. Astăzi vă invităm să cunoaşteţi o astfel de persoană – scenarist al unei emisiuni foarte cunoscute – care a ieşit însă şi în prim-plan întrucât a ales să şi scrie şi se află deja la al doilea roman publicat la o editură de prestigiu din România. Pasiunea Ivonei Boitan – despre ea este vorba – pentru carte s-a materializat mai recent şi în lansarea unui blog dedicat: “1001 de cărţi”. Trebuie să mărturisesc că discuţia pe care am avut-o cu Ivona a fost una deosebit de plăcută. Am descoperit o persoană amabilă, promptă în oferirea unui răspuns şi am încercat astfel să aflu mai multe despre omul Ivona Boitan.

Cenuşă de Trandafir: Recunosc sincer că prima oară când am auzit numele Ivona Boitan a fost odată cu lansarea primei tale cărţi: Cu sânge rece şi albastru. Aşa că de aici şi prima întrebare: ai cunoscut vreodată o persoană atât de rece, care să sufere de “ingridianism”?

Ivona Boitan: Nu în forma descrisă în carte. Nu, din fericire! Dar am cunoscut multe persoane care erau foarte nefericite şi singure fiindcă îşi trăiau viaţa doar prin prisma raţionalului.

CdT: Tot cu ocazia apariţiei acestei cărţi, am aflat şi că eşti scenarist la emisiunea lui Cătălin Măruţă. Cum ai ajuns aici?

I.B.: Printr-un concurs fericit de întâmplări nefericite. Aveam o firmă care nu prea mai mişca, trăgea să moară. Şi de atunci tot trage săraca. Ca un fel de soprană care tot cântă şi moare cântă şi moare… Şi pentru că tot n-aveam mare lucru de făcut, am zis să ma apuc de scris. Ceva ce tot amânasem pentru o vreme cand voi avea timp… O prietenă m-a sunat şi m-a rugat să o ajut că-i fătase căţeaua. I-am propus să intru pe Neogen şi să-i ofertez. Am intrat şi aşa mi-a venit ideea să îmi activez acolo profilul. Peste două zile, m-au sunat.

CdT: Cum s-ar zice un mare pas înainte. A fost ales întâmplător drumul acesta în viaţă? Ce-ţi trebuie pentru a avea succes?

I.B.: Succes e un cuvânt mare. Şi greu de definit. Am vrut să fiu regizor, am făcut cinci ani şi un spectacol. M-am reorientat spre publicitate. Am lucrat o scurtă perioadă la Saatchi&Saatchi în facultate, apoi la Grafitti/BBDO o vreme. De la publicitate am trecut la televiziune. Am lucrat la Prima unde am avut şansa să scriu pentru primul Big Brother şi Cronica Cârcotaşilor. De exemplu, am promovat Big Brother pentru România. Ceva foarte interesant. Să explici românilor pentru prima dată un show de o asemenea anvergură… Au fost studenţi de la Jurnalism care apoi şi-au dat lucrarea de diplomă referitor la promovarea BB în România. Cât despre drumul în viaţă, nu cred că este vreodată întâmplător.

CdT: E clar – apropo de succes – că prima carte a fost un succes, pentru că iată ai mers mai departe şi a apărut acum deja al doilea roman: Hoţii de timp. Un roman poliţist şi încă unul căutat (cu greu îl mai găseşti la chioşcuri). Cum ai ajuns aici?

I.B.: Îmi doresc să trec prin mai multe genuri de carte. Cărţile poliţiste mi-au plăcut întotdeauna. E foarte amuzant să scrii cărţi poliţiste. Ajungi la un moment dat şi tu ca autor să-ţi cauţi ieşirea din plasa pe care ai întins-o…

CdT: Să înţeleg că ni se pregăteşte ceva? Pe când o nouă poveste şi… de data aceasta de care va fi? Dramă, roman psihologic, SF…?

I.B.: Sunt două cărţi în aşteptare. Încă o carte poliţistă şi un fel de saga de familie petrecută într-un viitor, deci ceva cu aer de SF.

CdT: Cum se face că Ivona n-are blog?

I.B.: Am acum un blog despre carte, “1001 de cărţi” care poate fi citit la www.ivonaboitan.wordpress.com. Aşa un blog în care să mă povestesc eu pe mine, nu am. Probabil că încă nu am simţit această nevoie.

CdT: E primăvară deja:). Planuri de vacanţă?

I.B.: Vara asta mi-ar plăcea să ajung la Amsterdam sau Praga. Şi aş mai revedea Barcelona. Pe de altă parte mă gândeam şi vorbeam cu un grup de prieteni că poate, fiind vremurile aşa grele, ar fi cazul să ne cheltuim banii în ţară. Şi s-ar putea să facem un tur de România.

CdT: Ce face Ivona în timpul său liber?

I.B.: Citesc şi scriu. Mă văd cu prietenii, mai rar decât aş vrea. Şi călătoresc, cât mă ţin buzunarele.

CdT: Ce iubeşti cel mai mult în viaţă?

I.B.: Oamenii. Îmi iubesc copiii şi mama. Îmi iubesc prietenii. Iubesc tot felul de oameni pe care nu-i cunosc direct. Şi cred că în felul acesta pot spune şi că-l iubesc pe Dumnezeu.

CdT: Dar ce urăşti cel mai aprig?

I.B.: Nu urăsc nimic. Tot ce urăşti te leagă de obiectul urii tale. Ori un alt lucru pe care-l iubesc mult e libertatea.

CdT: Şi o întrebare legată de mai multe răspunsuri deja oferite: ce îţi place cel mai mult la România?

I.B.: Mie îmi place România. M-am născut aici dar am ales să rămân aici. Îmi plac şi oamenii şi locurile. Pentru mine este perfectă în imperfecţiunea ei. Pentru un scriitor este mană cerească din punct de vedere al subiectelor… Cu piaţa de carte, mai greu!

CdT: Dacă ar fi să alegi un obiect, o plantă sau un animal despre care să poţi spune că îţi seamănă sau că ai vrea să fii acel lucru/acea fiinţă, care ar fi acela?

I.B.: Deocamdată încerc să semăn cu mine, să-mi dau seama cine sunt. Deci răspunsul sincer, e nu ştiu. Dar mă voi gândi…

CdT: Care e cea mai mare realizare a Ivonei?

I.B.: Copiii mei. Faptul că îi cresc singură. Şi îi cresc bine şi frumos, după cum îmi spun cei din jur.

CdT: Şi cel mai mare vis încă neîmplinit dar pe care sper să îl transformi în realitate cândva?

I.B.: Să trăiesc exclusiv din scris cărţi.

CdT: Un citat preferat sau o zicere ori “vorbă de duh” care te reprezintă?

I.B.: ”Nu te gândi la ziua de mâine. Ziua de mâine se va gândi la ale sale.”

Sunt două moduri de a face o recomandare în carieră şi sunt sigură că v-aţi întâlnit cu ele de la vârste destul de fragede. Primul se bazează pe ce i se potriveşte unei persoane; ce îi place, la ce se pricepe, ce face cu pasiune, acestea sunt elementele cheie ale recomandării respective. Al doilea se bazează pe ce se cere. Meseriile bănoase, facultăţile la care te duci şi viaţa şi cariera ţi se rezolvă ca prin minune. Poate jobul se potriveşte cu personalitatea şi abilităţile persoanei respective, poate nu, dar asta pare mai puţin important.

Acelaşi mod de a gândi îl aplicăm şi când analizăm singuri direcţiile pe care le putem urma. Alegem între ce ne place şi ce se cere pe piaţă în momentul respectiv. Alegem între slujba ce promite mult şi vine cu un pachet salarial atractiv şi cea la care ne-am duce cu plăcere în fiecare zi, dar care ne-ar aduce mai puţini bani. Sau alegem ce cunoaştem şi ştim că se caută fără a ne acorda timpul necesar să descoperim ceea ce ne place cu adevărat.

Cum orice job mănâncă aproximativ 8 ore zilnic, faptul că ne place sau nu are mai multă importanţă decât vrem noi să recunoaştem. Ne petrecem acolo cea mai mare parte a zilei, deci o bucată bună din viaţă. Şi a nu te simţi împlinit, folosit la maximum, fericit timp de 8 ore pe zi poate avea consecinţe grave.

De multe ori avem impresia ca jobul nu e parte din viaţa noastră. E doar acel lucru care ne mănâncă mult timp pentru a ne permite să ne întreţinem. Da, viaţa de după job este de foarte multe ori mult mai importantă, familia şi prietenii contează mai mult decât colegii de serviciu, dar vorbim de cam jumătate din timpul nostru, dacă scădem orele de somn. Cum ne simţim la job ajunge să afecteze într-o măsură considerabilă şi restul vieţii noastre.

Când ştii la ce eşti bun şi ce faci cu plăcere, alegerea este de multe ori simplă. Poţi alege un job în domeniul respectiv sau poţi să te implici în proiecte mai mici pe lângă serviciul din momentul respectiv şi să faci mutarea finală atunci când este cea mai bună soluţie şi din punct de vedere financiar.

Problema este că mulţi oameni nu ştiu ce le place cu adevărat. Se simt neîmpliniţi, le lipseşte ceva, dar nu ştiu în ce altă direcţie s-ar putea duce. Partea financiară chiar ajunge să nu mai conteze, există însă teama că vor face o schimbare şi vor ajunge în aceeaşi situaţie. Există metode de a afla ce îţi place, de la mai multe încercări şi ajustări în funcţie de concluzii, la liste şi listuţe, aşa cum explică acest articol.

Oricare ar fi cauzele pentru care facem ceva ce nu prea ne place, nu ne incită şi nu ne stimulează aşa cum ne dorim, important e să luăm o decizie şi să o acceptăm ca cea mai bună pentru noi. Fie pornim în căutarea jobului care ne place, fie învîţîm să acceptăm ce facem, măcar pentru moment.

Voi cum decideţi încotro să o luaţi în carieră? Ce contează mai mult, pasiunea sau necesitatea?

Ai zice că bărbaţii, nu? Până la urmă ei sunt cei cunoscuţi pentru pasiunea de a meşterii în weekend sub capota ridicată, cei care îşi pun cu ostentaţie pe masa de la restaurant cheile de la bolid, sau cei care pur şi simplu sunt în stare să-ţi înşire minute în şir mărci, modele şi caracteristici tehnice cât mai detaliate.

Şi totuşi… un studiu realizat pe 2 500 de persoane a analizat cât timp durează povestea de iubire dintre o persoană şi masina proprie – acea perioadă în care vehicolul este jucăria preferată, cel mai frumos lucru din lume, o minunăţie, un vis devenit realitate… . Rezultatul? Probabilitatea ca povestea de iubire să dureze mai mult este de trei ori mai mare la femei şi nu la bărbaţi. Practic, pentru domni luna de miere se termină după patru luni…

Interesant este faptul că atunci când au fost cercetate semnele care indică începutul declinului s-a dovedit că acestea diferă în funcţie de sex. Un procent de 33% dintre bărbaţi încep prin a o parca mai aproape de alte maşini (ceea ce înseamnă un risc mai mare de lovituri)… celelalte semne tipic masculine fiind…, etc), căratul echipamentului sportiv pe locul din spate (???) sau renunţarea la certurile cu cei dragi pentru dreptul de a o conduce la drumurile lungi. Acest ultim semn este primul pe lista doamnelor, ele afirmând în procent de 39% că atunci când lasă pe altcineva la volanul maşinii proprii înseamnă că povestea de iubire s-a încheiat. Pentru femei alte semne sunt mâncatul sau fardatul în maşină, lăsarea unor haine în ea, sau fumatul la volan – aspecte care nici nu apar în lista bărbaţilor, aşa cum pe lista doamnelor nu apare iritarea legată de costurile mari.

Cea mai mare diferenţă, extrem de neaşteptată, este totuşi dreptul de a conduce maşina, la care femeile par să renunţe mult mai greu şi doar pentru că povestea de iubire s-a încheiat, situaţie ce nu se aplică, în mod surprinzător, în cazul bărbaţilor.

Există întotdeauna cineva care să îţi spună cum trebuie făcute lucrurile, cum e mai bine să trăieşti, în funcţie de ce să faci anumite alegeri. De la părinţi, la prieteni şi la scriitorii de diverse cărţi. Toată lumea are o soluţie, o părere, o opinie. O reţetă din care, inevitabil, toţi omit anumite ingrediente secrete care fac rezultatul savuros.

Şi e bine că există aceste persoane. Oricât ne-am amăgi, este absolut imposibil să trăim suficient de mult şi de variat încât să producem reţete proprii pentru toate segmentele traiului nostru. Imposibil să facem toate greşelile posibile pentru a învăţa din ale noastre şi nu din ale altora. Iar pe unele chiar nu ni le dorim, mai bine să trecem fără riscuri direct la pilde! Pentru orice problemă sunt deja câteva soluţii. Oricât de complicată ni s-ar părea o situaţie, a mai fost cineva acolo. Asta ne face să ne simţim mai puţin singuri. Au mai trecut alţii prin aceeaşi răscruce şi iată în ce direcţie au luat-o ei. Putem să le urmăm exemplul, sau putem să explorăm celelalte căi, nesiguri fiind de consecinţe.

Tot ce putea fi scris, a fost scris. Tot ce putea fi trăit, a fost trăit deja. Tot ce e nou, este de fapt foarte vechi la un anumit nivel. Suntem fiecare foarte speciali, aşa cum e toată lumea, nu există persoane absolut identice. Şi deci unde există unicitatea, inovaţie, experienţă nefiltrată prin alţi ochi şi alte gânduri? Dacă nu mai e nimic nou de făcut, mai e ceva ieşit din comun, ceva doar pentru noi? Repetăm tipare bătătorite, sau ne reinventăm viaţa. Facem alegeri libere, sau suntem duşi de val acolo unde trebuie să ajungem?

Răspunsul e simplu: depinde de percepţia fiecăruia. Trăim aşa cum simţim că trăim. Fie suntem mama inovaţiei şi a noului în fiecare secundă a vieţii noastre, fie analizăm cu simţ de răspundere toate opţiunile, observăm unde au ajuns alţii urmănd fiecare fir şi apoi hotărâm ce facem mai departe cu viaţa noastră. Poate fi rutină sau poate fi magie. Totul ţine de percepţie, de cum hotărâm în fiecare moment să fie. Le putem alterna pe toate până ajungem la exact ce ne trebuie pentru a ne simţi împliniţi, fericiţi, mulţumiţi. Sau căutăm febril calea în continuare.

Dar la un nivel sau altul, toţi alergăm după un secret al vieţii, care poate fi mereu mai bună, mai agitată, mai altfel. Oricâte detalii şi mici bucurii am preaslăvi, tot ne atrage iluzia marilor planuri. Pentru că anumite lucruri nu le poţi face decât cu un plan măreţ licărind undeva în faţă. Nu te poţi gândi la o familie fără să faci planuri mai departe de mâine. Nu poţi lua mereu fiecare zi aşa cum e, când unele proiecte sunt o cursă susţinută contra cronometru. Oricâte filme am vedea, oricâte cărţi am citi, nu o să alergăm desculţi în parc înainte de marele deadline, fără să ne facem griji pentru consecinţe.

Şi ajungem la eternul echilibru pe care îl dorim din toată inima. O cale de mijloc care să împace responsabilităţile faţă de noi cu cele faţă de ceilalţi, spontaneitatea şi neprevăzutul cu strategiile ramificate şi programate în detaliu, ideea de destin şi predeterminare cu cea conform căreia ne croim singuri, liberi drumul în fiecare moment. Credem pe rând în ce ne ajută cel mai bine să ajungem acolo unde ne dorim. În acest scop, ne schimbăm de nenumărate ori detaliile fiinţei şi oamenii din jurul nostru se schimbă imediat după ele. Încercăm, adaptăm şi readaptăm în funcţie de cum simţim şi ce dorim şi viaţa nu e niciodată o linie constantă şi continuă. E o mică nebunie de cele mai multe ori.

Şi vă întreb, unde vă doriţi să ajungeţi? Vă doreaţi acelaşi lucru acum 5 ani? Dar acum 10 ani? Şi ce vă veţi dori peste încă zece? Până în ce moment primează ceea ce visaţi pentru voi şi când devin mai importante lucrurile pe care vi le doriţi pentru alţii?

Un nou articol de Mihai Stănescu

Esenţa pasiunii este iubirea. Pasiunea este acel lucru care ne vitalizează, care ne scoală din pat în fiecare dimineaţă. Sau ar trebui să fie. Scopul vieţii mele este să trăiesc o viaţă plină de pasiune. Să fiu conectat la partea sipirituală a ei, să am parte de creativitate şi implinire, să o explorez liber şi cu sinceritate maximă. Când trăiesc în concordanţă cu aceste lucruri, viaţa capătă forma unei curgeri fără bariere. Am victorii, împliniri, succes în ceea ce fac. Am bani. Mă distrez. Mi se împlinesc, practic, toate dorinţele.

În relaţiile dintre noi, pasiunea este primul ingredient. “Pasiunea” e înţeleasă aici prin dorinţa nestăvilită de a trăi o viaţă foarte, foarte bună. Chiar şi în sens sexual. Să iubeşti ceea ce faci, zi de zi. Să fii entuziasmat că te trezeşti dimineaţa, ştiind că ai ceva de făcut care o să te bucure. Sau că de-abia aştepţi să vezi pe cineva, să-i zâmbeşti, să îl/o iei în braţe. Sau că ai de lucrat la un proiect şi de-abia te ţii să nu te apuci acum, imediat. Sau că pleci undeva unde nu ai mai fost niciodată şi de-abia aştepţi să explorezi noua destinaţie.

Mediocritatea este să te târălti zilnic către un job care nu-ţi aduce niciun pic de energie. Compromisurile de genul acesta sunt cele mai periculoase lucruri pe care le poţi trăi în mod obişnuit. Te distrug, încet-încet. Da, este posibil să îţi trăieşti viaţa într-o relaţie care nu e guvernată doar de “ce trebuie făcut prin casă”, muncă, bani şi copii. Foarte mulţi dintre noi îşi bazează relaţiile pe o longevitate planificată şi pe siguranţa care o oferă o relaţie de acest gen. E mult mai uşor să stai într-o relaţie mediocră şi să te plafonezi (mai ales dacă plafonul se numeşte “securitate socială şi financiară”) decât să te confrunţi cu adevărata sursă a pasiunii tale, să rişti pierderea oricărei ancore exterioare.

Nu-ţi sugerez să renunti, îţi sugerez să acţionezi! Imersează-te în sensurile relaţiei în care trăieşti. Găseşte spaţiile încă neumplute, lucrurile pe care încă le cari după tine, piedicile şi bombele cu ceas care aşteaptă să detoneze. Începe să le scoţi din schemă. Caută ajutor, dacă ai nevoie, pentru asta. Angajează un life coach. Construieşte o strategie, nu sta să te uiţi cum lucrurile o iau razna. Una dintre credinţele mele este că e nevoie să fii capabilă să rişti tot ce crezi că ai pentru a obţine ce-ţi doreşti mai mult. Dincolo de asta, oare nu crezi că merită toţi banii să ai o viaţă plină de bucurie, pasiune, iubire şi încredere? O viaţă în care eşti împlinită spiritual şi deschisă către noi orizonturi? Ce spui?

Ca să obţii ce îţi doresti într-adevăr, ai nevoie să ştii exact ce vrei. Sculptează-ţi viaţa. Gândeşte macro, nu micro. Crezi că cei care câştiga aurul olimpic o fac fără să îşi propună asta? Clipa marilor decizii din viaţă, momentul de start mi se pare cel mai dificil. Odată ce ai trecut peste el şi ai un rezultat clar de atins, nu-ţi mai ramane decât să pui câte un picior în faţa celuilalt şi să ţii seama la lucrurile care apar pe parcurs. Restul ţine de bunul Dumnezeu, karma, Univers… sau cum vrei să-I spui.

Deci, dacă vrei o relaţie mi-nu-na-tă, hotărăşte-te să ai aşa ceva. Imaginează-ţi persoana cu care ai trăi o relaţie plină de pasiune şi vitalitate şi caut-o. Activ. Lasa naibii internetul, iesi afară, socializează şi simte-te bine. Investeşte ceva pasiune de la început. Sau hotărăşte-te dacă te măriţi cu el sau nu. Fă încă un pas! Iar dacă vrei să îţi revitalizezi relaţia, hotărăşte-te să o modifici până n-o mai recunoşti. Păstrează ceea ce e bun în ea, însă schimbă modul în care dai şi primeşti pasiune. Fiinţa umană adultă îşi poate schimba modurile în care îşi îndeplineşte nevoile. Fii creativă, jucăuşă şi fermecatoare. Cere şi oferă pasiunea. Atacă, luptă cu pasiune, asumă-ţi riscuri.

Chiar, ce crezi că se poate întâmpla rău?

Mihai Stanescu: Vreau să continuu transformarea mea şi a celor care îşi doresc să evolueze. Vreau să îi ajut pe cei dimprejurul meu să îşi îndeplinească cele mai importante dorinţe; să-i văd vibrând, plini de energie, zâmbitori şi strălucitori, aşa cum fiecare dintre noi ar trebui să fie.