Localnicii le numesc “pietrele care cresc”, “dorobanţi” sau “balatruci”, însă numele lor ştiinţific este “trovanţi” (nume specific literaturii geologice române). Credinţa locului spune că atunci când sunt udate, aceste pietre cresc asemeni unor fiinţe vii – din nisipul umed apărând mici formaţiuni sferice sau elipsoidale, ca nişte pui ai rocilor neclintite.

Trovanţii sunt formaţiuni geologice cunoscute sub numele de concreţiuni grezoase, întâlnite în întreaga lume (SUA, Africa de Sud, Australia, Egipt, Peru, Rusia, Franţa, China, Spania etc.). De la ţară la ţară diferă mult ca mărime, forme, consistenţă şi culoare. Originile lor sunt controversate, vorbindu-se de o vechime de 6,5 milioane de ani. Plecând de la dimensiuni de câţiva centimetri, pot ajunge până la 10 metri şi cântăresc chiar şi câteva tone. Sunt roci bizare, neobişnuite, cu forme ieşite din comun, folosite adesea ca elemente decorative, sau ca pietre de mormânt (pe vremuri), o părticică de mister şi inedit.

În România se găsesc în număr mare mai ales în judeţul Vâlcea – aici există şi un muzeu dedicat lor, o rezervaţie naturală de 1,1 hectare aflată lângă satul Costeşti. Rocile au o estetică deosebită: construcţii organice aparte, în special elipsoidale, dar şi falice, ori noduroase, sau alăturări mamă-pui, alipiri sub forma cifrei opt, repetiţii, tuberculi, forme ce amintesc adesea chiar de sculpturile lui Brâncuşi.

Teoria creşterii lor nu a fost confirmată ştiinţific şi până la o concluzie clară nu poate fi decât alăturată tuturor celorlalte supoziţii legate de rocile misterioase… şi sunt câteva extrem de neobişnuite:

- se spune că sunt o formă de trecere de la structura minerală la cea vegetală, de aici şi posibilitatea de a creşte, dar şi “rădăcinile” – sau formaţiuni similare lor ce se găsesc la unele dintre roci. De asemenea, se mai spune că secţiunea unei astfel de pietre prezintă inele de creştere similare unui trunchi de copac;

- o teorie afirmă că ar fi “zămislite” de şocuri seismice de intensitate mai mare şi că, în timpul unui cutremur, nisipul îmbibat cu soluţii de carbonaţi se tasează în forme aparte, în funcţie de forţele de atracţie şi de efectul dat de gravitaţie;

- o altă teorie afirmă că se formează pornind de la un element natural: un os sau un fragment de cochilie de scoică… pe principiul perlelor;

- s-a susţinut chiar că ar fi de origine extraterestră şi că ar emite energii negative. Se pare că localnicii care au luat astfel de pietre pentru a îşi decora curtea casei nu se simt confortabil în preajma lor, iar tradiţia este că trebuie să te porţi frumos cu ele, pentru a nu îţi face rău;

- despre creşterea lor s-a susţinut chiar şi că ar fi un proces de durată, având o rată de depunere de aproximativ 4-5 cm în 1200 ani;

- datorită formei lor adesea ovale, au fost consideraţi de multe ori ca fiind “ouă de dinozauri”.

Sursa foto aici.

Procesul de angajare pare destul de simplu: timiţi CV, aştepţi răspuns, ajungi la interviu, poate reuşeşti…  În toată această înlănţuire, pilele şi recomandările par să fie scurtătura dorită de toţi, dar dezonorantă. Nu contest justeţea ideii în primul caz, însă nu cred că recomandările ar trebui să intre în aceeaşi categorie.

Pilele sunt arhicunoscute, boala noastră veche prin care nepoţi, fraţi şi “mitoşi” (atenţie, “mitoşi” şi nu “mintoşi”) au acces la funcţii pentru care nu au cu adevărat competenţa cerută. De cele mai multe ori nu criteriile profesionale stau la baza angajării respective ci beneficiile materiale. În cel mai bun caz sunt relativ calificaţi pentru acel post dar cu siguranţă nu cea mai bună alegere din lista de candidaţi. Cu alte cuvinte, primesc un avans la start, pe motiv de cunoscut persoană importantă sau dat bani sau altele cui trebuia. Problema lor este că promovează incompetenţa şi corupţia – rareori o persoană ajunsă unde trebuie pe căi necurate se va pune serios pe treabă pentru a demonstra că merită să se afle acolo.

Recomandările în schimb sunt motivul pentru care merită să angajezi o persoană. Sau să lucrezi cu o firmă. Ele reprezintă votul suprem de încredere pentru munca depusă: cel care recomandă îţi dă implicit şi girul său, punându-şi propria imagine la bătaie. Este vorba de un transfer de reputaţie. Nu vei risca să dai un nume care te poate face ulterior de râs şi nu vei spune cu tărie că cineva este bun pentru x lucru dacă nu crezi asta, dacă nu eşti convins de profesionalismul şi eficenţa persoanei respective. De altfel, singurul avantaj la care poţi spera în chestiunea recomandărilor este că, dacă faci o asociere corectă: omul potrivit la locul potrivit, imaginea ta va creşte şi ea. Aşa vei putea beneficia la rândul tău de o recomandare bună… sau de ceva credit în plus la locul de muncă… ori chiar de un coleg / colaborator de încredere, căci uneori aduci pe cineva cunoscut în propria ta echipă, urmând să lucrezi cot la cot cu acea persoană. Şi iată un alt avantaj al recomandărilor: de ce să angajez pe cineva despre care nu ştiu nimic şi nu am idee cum se va comporta sau integra în firma mea, în loc să iau o persoană despre care am ceva mai multe informaţii şi cumva o garanţie că este o achiziţie bună din toate punctele de vedere (performanţă, socializare, încredere)?

Un candidat venit printr-o recomandare va fi angajat tot pe baza competenţei sale profesionale, căci va trebui să treacă prin etapele enumerate mai sus: CV, interviu… doar că va prezenta pentru angajator mai multă siguranţă, acesta având ceva mai multe informaţii despre el.

Pe lângă toate acestea, sistemul recomandărilor este totuşi unul cu o dinamică delicată şi un joc greu de jucat. Poate fi abordat în două variante: fie îţi faci treaba cât mai bine şi speri că cineva, cândva, cumva va observa acest lucru şi îşi va aduce aminte de tine la nevoie, ori, în ideea că vrei să atragi chiar tu recomandările atunci când este cazul, ai nevoie să cunoşti oamenii potriviţi, eventual să frecventezi anumite cercuri şi să-ţi faci un nume cunoscut în branşa în care activezi, având mereu grijă la impresia pe care o laşi. Iar nivelul la care se gestionează acum recomandările, pe sistem de networking, este unul care îi permite unei persoane cu adevărat procupate de dezvoltarea sa profesională posibilitatea de a îşi controla propriul destin. Este nevoie de multă muncă pentru a îţi construi acea reţea de contacte care să te propulseze mai sus şi asta dovedeşte perseverenţă, inteligenţă şi dorinţa de a face ceva. Reţelele sociale aflate în plină vogă în acest moment facilitează sistemul de recomandări, dar sunt la rândul lor doar un instrument de lucru – este nevoie şi de un utilizator inteligent, altfel sunt inutile. Este adevărat că toate acestea înseamnă ceva talente de marketing, publicitate chiar… în condiţiile în care se ştie că reclamele sunt înşelătoare , motiv pentru care apar fisurile în sistem, posibilităţile de fraudare a acestuia, cred însă că ulciorul nu merge de multe ori la apă şi că recomandările rămân o variantă foarte bună de avansare profesională şi o confirmare a valorii cuiva.

Voi ce părere aveţi despre pile versus recomandări?

La cele peste 700 de pagini ale sale şi cu coperta cartonată, Lumea văzută de Garp arată ameninţător, ca un Everest al lecturii, la care simpla ajungere în vârf reprezintă o luptă, ce să mai vorbim de înţelesurile mai adânci. Vestea bună este că te prinde şi se citeşte uşor – o vei devora, iar vestea şi mai bună este că o să te bucuri că ai mai mult de savurat.

E un roman cu pedigree: poate primul lucru care-l recomandă este chiar ecranizarea cu Robin Williams şi Glenn Close în rolurile principale, dar filmul, deşi foarte bine făcut, taie mult din carte şi se pierd nuanţe întregi (e şi normal, la 700 de pagini). Ah, şi da, este un middlebrow perfect !

Garp este copilul conceput prin voinţa unei mame-infirmieră feministă radicală şi simbol al acestei mişcări, aproape sfântă prin bunătatea ei ireală, neinteresată de partea sexuală a vieţii şi decisă să-l crească “altfel”. El va creşte fără ambiţii sociale, familist convins cu o masculinitate relativ ascunsă, pasionat de wrestling şi scriitor ca şi ea. Cartea descrie parcursul acestei familii – intriga se dezvoltă pe măsură ce apar numeroase alte personaje şi conţine de toate, într-o înlănţuire de evenimente surprinzătoare: accidente, viol, un fotbalist transexual cu trăiri emoţionale, adulter, moarte, agresivitate masculină, obsesii feministe, vină, castrare, anxietate şi mitinguri, femei care îşi taie limba în semn de protest, spectaculos dus la maxim (pe principiul viaţa bate filmul) şi totuşi şi multă iubire. Şi nu, nu este o carte violentă, cu siguranţă nu una violentă explicit şi gratuit.

Nu pot reda în cuvinte cât de surprinzătoare şi năucitoare sunt toate evenimentele fără a povesti câte ceva din carte şi nu vreau să îi spulber astfel efectul, iar de rezumat nici nu se poate rezuma, sunt prea multe de spus… Este umor negru, ironie totală la adresa tuturor clişeelor societăţii, conflict major între feminismul radical şi bărbaţi, eroism, loialitate… şi o scriere alertă, bine închegată şi perfect controlată de autor… o lectură cu multe substraturi şi nuanţe de descifrat.

Spre deosebire de film, cartea o să vă pună ceva mai mult pe gânduri:

Dacă tot şi-au găsit locul aici prezentări ale unor cărţi din diverse serii cu vampiri, se cuvine să amintesc şi cea mai recentă serie apărută la Editura Leda: Academia vampirilor, de Richelle Mead.

Poate că unii credeau că pe tema vampiri s-a scris tot ce se putea scrie. Ei bine iată că nu e deloc aşa. Undeva în Montana există o academie pentru… moroi – aceştia sunt vampiri vii şi muritori – şi pentru dhampiri (fiinţe jumătate oameni, jumătate vampiri) care se antrenează pentru a-i apăra pe primii de atacurile strigoilor (morţi vii) care au o putere incredibilă.

Rose Hathaway este o fată dhampir care se pregăteşte să devina gardă de corp pentru prietena ei cea mai bună, prinţesa moroi Lissa Dragomir. Cele două sunt însă legate într-un mod aparte ceea ce le permite să fie permanent conectate, iar lui Rose să ştie exact prin ce stări trece Vasilissa, unde este şi ce probleme are.

Academia ar trebui să fie un loc sigur, un loc unde toată lumea să se simtă bine şi să se atingă obiectivele propuse: crearea de apărători profesionişti şi educarea moroilor, descoperirea de fiecare a talentului special pe care îl are şi a modului în care îl poate utiliza. Cum procesul prin care se numeşte conducătorul moroilor e unul complicat şi rareori decizia mulţumeşte pe toată lumea, evident că există cercuri de influenţă, interese şi probleme.

Academia vampirilor este primul roman din seria căreia îi împrumută şi numele – deja pe site se poate face precomandă pentru al doilea volum, Iniţierea.  Cartea este foarte bine scrisă, cu un ritm alert, cu o acţiune care nu stagnează, cu relaţii şi personaje foarte bine şi veridic construite, dialoguri bine realizate. Cele două personaje principale se completează foarte bine: Rose e cea care vine cu cele mai trăznite idei, e cea amuzantă, cea care uneori se aruncă cu capul înainte – dar un dhampir dedicat trup şi suflet moroiului Lissa. Intriga se complică atunci când în scenă apare un antrenor atrăgător – Dimitri – oare va fi o poveste de dragoste între cei doi? Lissa este persoana echilibrată, cea care analizează, omul precaut. Într-un fel cartea vorbeşte şi despre drumul pe care uneori îl avem „setat” în viaţă, ca o fatalitate; romanul aduce astfel în atenţie şi maturizarea celor două fete pentru că da, nu e o poveste oarecare cu vampiri. De fapt, după ce veţi începe lectura nici nu vă veţi da seama când aţi ajuns la final, cele aproape 400 de pagini citindu-se pe nerăsuflate. De îndată însă ce închizi cartea doreşti să vezi ce se întâmplă mai departe, care sunt aventurile prin care trec cele două eroine şi toate celelalte personaje.

Lisa Jane Smith a creat prin Jurnalele Vampirilor o poveste incitantă ce se încheagă în jurul unui triunghi amoros: Elena Gilbert, cea mai frumoasă şi mai populară fată din orăşelul Fell’s Church, şi doi fraţi ce se urăsc de moarte, Stefan şi Damon Salvatore, vampiri de peste 500 de ani. Da, încă o poveste cu vampiri care ajunge şi la noi!

Trecutul celor doi fraţi – care îşi manifestă influenţa asupra prezentului – este marcat de Katherine, cea care i-a transformat în vampiri şi apoi s-a sinucis pentru că ei au refuzat să o împartă şi să îi fie alături pe veci, acesta fiind şi motivul pentru care se urăsc atât de mult.

Urmând un tipar destul de comun, Elena îl întâlneşte pe Stefan la liceu iar cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Partea fumoasa a idilei nu durează mult, apărând Damon care este hotărât fie să o aibă el pe Elena, fie să o omoare împreună cu toţi cei pe care ea îi iubeşte. Totul se desfăşoară pe fondul a numeroase atacuri şi crime al căror autor este Damon, dar pe care încearcă să le pună în cârca lui Stefan.

Poveştile secundare reflectă trecutul Elenei, ai căror părinţi au murit în accident de maşină, familia şi prietenii ei, dintre care Bonnie este clarvăzătoare sau chiar vrăjitoare, mândrindu-se cu originile ei druide, rivalităţile din liceu şi oraş şi războaiele pentru popularitate.

Din cele 8 cărţi din serie la noi au apărut deja primele trei, Trezirea, Lupta şi Furia. Sunt cărţi ce curg uşor, cu dialoguri cam sărăcăcioase şi fără profunzimi, uneori cu multe replici de două-trei cuvinte, dar acţiunea te prinde. Sunt relativ mici şi se termină repede, făcându-te să vrei să sari repede la următoarea.

Pentru cei care au văzut serialul, sunt diferenţe destul de mari, iar în carte, deşi antrenantă, povestea se desfăşoară mult mai lent. Recomand oricum tuturor cărţile pentru a umple câteva ore frumoase.

Sursa foto

Îmi place colecţia Raftul Denisei de la Humanitas şi ma tentează adesea cu autori contemporani de ficţiune recunoscuţi internaţional. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Kate Morton şi a sa carte de debut, lansată în 2006 în Australia: Casa de la Riverton – m-a atras prezentarea de pe copertă, iar mai apoi scrierea m-a cucerit prin ritmul alert, uşor de lecturat.

Romanul a fost tradus în treizeci şi două de ţări şi imediat după apariţie a devenit numărul 1 în topurile de vânzări din Sunday Times (Marea Britanie) şi New York Times (SUA), pentru ca ulterior, în 2008, să fie nominalizat la categoria Most Popular Book, în cadrul British Book Awards.

Povestea este uşor previzibilă dar prinde, fiind bine scrisă, cu mult farmec şi numeroase răsturnări de situaţie. Este o lectură plăcută, potrivită mai degrabă pentru vacanţă, genul acela de citit în timp ce leneveşti pe un şezlong la soare. Ca atmosferă cartea surprinde prin stilul cinematografic, universul gotic, plin de mistere şi detaliile pe care doar un ochi feminin le-ar observa (se simte că e vorba de o autoare).

Cele mai interesante sunt însă trecerile din trecut în prezent şi înapoi, căci enigma sinuciderii poetului Robbie Hunter la petrecerea de pe domeniul Riverton este reluată şi explicată după şaptezeci şi cinci de ani, împletind frânturi de amintiri cu întâmplări din prezent. Singurii martori sunt Hannah şi Emmeline Hartman, surori care în urma tragediei nu îşi vor mai vobi până la moarte, şi Grace, fosta servitoare a familiei… iar mulţi ani mai târziu o tânără regizoare americană apelează la amintirile acesteia din urmă pentru a realiza un film documentar despre evenimentele de la Riverton. Învie astfel societatea engleză interbelică, secrete de mult ascunse şi tragicul garden party din 1924…

Mi se pare extrem de bizar ca un popor care se laudă cu o tradiție de ospitalitate și mese bogate să fie nevoit să își trimită reprezentanţii peste Dunăre pentru o masă cu adevărat regească. Și totuși este adevărat. Pentru a te bucura din plin de mâncare bună la prețuri decente nu trebuie decât să traversezi Dunărea în Bulgaria și apoi să mai mergi încă vreo 100 de km până ajungi în orașelul medieval Veliko-Târnovo.

Acest pitoresc orașel, fostă capitală a Bulgariei, este centrul unuia din cele 28 de districte administrative ale țării. Districtul Veliko Turnovo are o suprafață de 4662 km pătrați și include 10 municipalități cu 14 orașe și 322 sate. Populația este de aproximativ 295 000 locuitori. Populația orașului Veliko Târnovo este de aproximativ 65 000 locuitori “permanenți”, dar impreună cu studenții de la Universitatea Sf. Cyril și Methodius (a doua ca mărime în țară) și de la Universitatea Militară “Vasil Levski”, se mai mărește cu aproximativ 12 000 locuitori, la care se adaugă bineînţeles turiştii.

Dar nu despre Veliko vreau să vă vorbesc, ci despre restaurantul la care ne-am desfătat cu un ospăț regesc. Respectivul local are un nume pe care mi-e imposibil să îl pronunț, Shtastlivetsa, dar vi-l prezint în aceste link-uri. Este un local măricel, deși oarecum înghesuit, cu 3 niveluri situate cumva în coasta muntelui, ca și o bună parte din oraș.

Meniul este covârșitor. Câteva sute de feluri prezentate într-adevăr simplu, dar elegant. Din acele câteva sute, vreo 40 erau de pui. Nu cred că am văzut 40 de feluri de pui în toate restaurantele din România la un loc. Și am fost în câteva, vă rog să mă credeți.

Alte feluri, în varietăți abundente și suculente își făceau simțită prezența. Feluri pe bază de rață, vânat, pește, legume, brânzeturi.

Salatele acopereau vreo 2 pagini și te îmbiau numai prin aspect. Cel puțin salata grecească a fost superbă, ingredientele pline de savoare iar brânza feta un deliciu – nici prea sărată, nici prea cretoasă, exact așa cum mi-aș fi dorit.

Felurile principale ne-au făcut să ne fluturăm proverbialele cozi și să ne lingem degetele.

Îmi aduc aminte cotlete de berbec, rață la tavă cu cartofi și brânză, pui gătit într-un soi de wok și garnisit cu roșii, porumb, ceapă, ciuperci, ardei iute, frigăruile cu diferite sortimente și încă un fel pe bază de carne cu ierburi aromate, brânză și roșii.

Poate o să vă gândiți că nu e mare șmecherie, însă amestecul de arome, gusturi, texturi și culori m-a făcut să mă gandesc la emisiunile de pe vremuri în care se prezentau acele minunății chinezești sau japoneze, decorate și intrigante. Și vă spun asta pentru că doar aspectul porțiilor ce treceau pe lângă noi spre mesele celorlalți clienți ne-a facut papilele să tresalte incitate.

Am vaga senzație că nici în Italia o porție de penne Bolognese nu arată atât de bine și miroase atât de apetisant.

Dacă imi citez un prieten – “A mânca bine înseamnă să mânănci mult și bun pe bani puțini”, rezultă că noi am mâncat excepțional. Mai precis, în termeni românești, o masă de 8 persoane gândită pentru 5 meseni.

Puneți vă rog la socoteală că festinul a fost udat cu multa bere Zagorka (favorita mea) și câteva limonade.

Concluzia este clară: dacă vreodată aveți chef de o aventură culinară, la sud de Dunăre este locul potrivit.

Am primit “Coldheart Canyon” acum aproape un an, dar am început să o citesc abia anul acesta. Când autorul, Clive Barker, şi cartea sa sunt recomandaţi de Quentin Tarantino şi Stephen King, eu mă gândesc la poveşti de groază. Cum subtitlul este “O poveste hollywoodiană cu fantome”, m-am gândit de două ori înainte să o citesc. Sunt genul de persoană care se sperie extrem de tare la filme de groază şi nu am vrut să pitesc cartea în congelator, cum facea Joey cu Shining în Friends.

Coldheart Canyon are părţile ei incitante, fantomele şi abominaţiile ei, dar nu este nici pe departe atât de înfricoşătoare pe cât îmi imaginam, iar povestea este fascinantă şi te captivează, aşa că ignori părţile care îţi fac pielea de găină pentru a afla ce se întamplă. Totul începe în perioada mută a Hollywood-ului, când o tânără actriţă în mare vogă, Katya Lupi, se întoarce în ţara natală împreună cu cel care o descoperise şi o salvase, ea fiind fugită de acasă şi trăind pe străzi la momentul respectiv. Ţara? România, bineînţeles! Însoţitorul ei, Willem Zeffer, vizitează o mănăstire construită pe o veche fortăreaţă. Cum ordinul era sărac, tot încercând să îi vândă ceva, unul dintre călugări îi arată “Vânătoarea”, o cameră imensă din subsolul mănăstirii ai cărei pereţi erau plini de mici bucăţi de faianţă pictate manual, înfăţisând un ţinut ce seamănă cu cel din jurul vechii fortăreţe. Numită şi “Ţara diavolului”, legenda spune că respectiva cameră fusese construită de Lilith, prima soţie a Satanei. Camera este mutată cu multă grijă în casa celor doi de la Hollywood, în canionul Coldheart, al cărui nume este inspirat de răceala şi cruzimea Katyei.

Mulţi ani mai târziu, în vremuri în care cinematografia are alţi răsfăţaţi, cum ar fi Brad Pitt sau Demi Moore, Todd Pickett, un actor cunoscut mai mult pentru farmec decât pentru talentul actoricesc, decide după mai multe filme nereuşite şi la recomandarea unui mare producător să se întinerească un pic chirurgical. Operaţia estetică este un eşec, iar pentru a se ascunde de presă până să i se mai vindecă rănile de pe faţă se mută în Coldheart Canyon, pătrunzând pe teritoriul Katyiei, al fantomelor vechiului Hollywood şi al “Ţării diavolului”. Vechile poveşti sunt aduse în prezent, fantomele îşi cer drepturile, oamenii încep să dispară sau mor în accidente ciudate, totul piperat cu simboluri vechi româneşti, orgii şi nume celebre şi învârtindu-se în jurul ţinutului ciudat adus din România.

Deşi pasajele în română sunt îndoielnice, iar numele Katya sună mai mult rusesc, lumea pe care o inventează Barker este de-a dreptul fascinantă. Frumuseţe înduioşătoare care ascunde vicii şi excese cutremurătoare, totul în spatele paravanului cinematografic, problemele reale ale lumii celor celebri şi iubiţi de public, pentru care felul în care arăţi contează mai mult decât orice, totul ţese o lume care, deşi nu există, este o copie aproape perfectă a celei reale. Exact cum Vânătoarea este aproape la fel ca ţinutul care a inspirat-o, o iluzie extrem de reală.

Cartea are o anumită duritate şi câteva scene de natură sexuală foarte explicite, unele dezgustătoare, dar nu mai mult detaliate decât cele din poveştile cu vampiri ale lui Charlene Harris. V-o recomand dacă vă plac misterele, poveştile de dragoste şi despre mândrie şi orgoliu, despre falsitate şi valori ce nu rezistă în timp. Este incitantă, alertă şi uneori te sperie.

Ambasadorii este poate cel mai cunoscut tablou al lui Hans Holbein cel Tânăr, pictor reprezentativ al Renaşterii nordice (n. 1497 sau 1498, Germania – d. 1543, Anglia). Este unul dintre primele portrete de grup cunoscute, aparent o simplă reprezentare a doi prieteni, dintre care, în ciuda titlului lucrării, doar unul este în realitate ambasador: Jean de Dinteville, francez aflat la curtea lui Henric al VIII-lea şi cel care a comandat pictura. Cel de-al doilea bărbat este episcopul Georges de Selve, aflat în vizită la Londra în momentul realizării tabloului.

Lucrarea este extrem de interesantă datorită numeroaselor informaţii suplimentare sau mesaje ascunse în ea (despre care s-au şi scris de altfel câteva cărţi), multe dintre acestea făcând trimitere la viaţă şi moarte, politică sau religie. Astfel, tabloul poate fi “lecturat” în mai multe “chei”:

Date şi cifre:
Pictorul include vârstele celor două personaje în tablou, primul având 29 de ani (precizare ce se găseşte pe pumnal) şi cel de-al doilea 25 (informaţie ce apare pe cartea de sub cotul său). De asemenea, unul dintre cadranele solare arată data de 11 aprilie 1533, iar un al doilea indică ora 9 sau 10 şi jumătate. Merită menţionat că 11 aprilie 1533 este data la care, într-adevăr, episcopul se afla la Londra dar şi ziua în care catolicii sărbătoreau Vinerea Mare – trimitere religioasă, în condiţiile în care în 1533 Henric al VIII-lea era în conflict cu Biserica Catolică.

Anamorfoza:
Anamorfoza este o reprezentare deformată a unor elemente ce pot fi percepute aşa cum sunt în relitate doar dacă sunt privite dintr-un anumit unghi (uneori chiar cu ajutorul unor oglinzi speciale). Tehnica este des folosită în secolul XVI, în variante mai mult sau mai puţin complexe, iar cea din lucrarea lui Holbein este una de referinţă în istoria picturii. În Ambasadorii anamorfoza este extrem de vizibilă, fiind amplasată chiar în centrul pardoselii- acea imagine ciudată ce pare în plus reprezintă în realitate un craniu. Este pentru prima dată când un pictor introduce într-un tablou laic un craniu de dimensiuni atât de mari care, în plus, este şi deformat prin anamorfoză. Mesajul este simplu: totul trece, nimic nu e veşnic, totul e atins de moarte şi ambiţiile şi plăcerile lumii sunt doar vanitate. Aceasta este şi “cheia” prin care se poate descifra mai departe întregul tablou, căci privite prin această prismă, a trecerii timpului, obiectele reprezentate capătă noi semnificaţii. De altfel, una dintre teorii afirmă că uitându-ne la toate obiectele şi conceptele lumeşti prezente în tablou, tindem să uităm de prezenta simbolului morţii, însă privind anamorfoza din unghiul corect, procesul simbolizează moartea, căci tot restul lucrării devine neclar, rămânând doar craniul…

Planurile vieţii:
Deşi este parţial acoperită de craniu, totuşi sunt suficiente detalii pentru a observa că pardoseala este similară celei aflate în realitate în abaţia din Westminster. Desenul este o reprezentare simbolică a macrocosmosului, concept des utilizat în acele vremuri, ce apare în mai multe clădiri celebre. În viziunea renascentistă omul este microcosmosul, figură centrală în univers (sau macrocosmos), având acces atât la planul terestru cât şi cel celest. De aici derivă şi descifrarea unei organizări a tabloului în planuri sucesive ce descriu planurile vieţii: podeaua este planul morţii (lucru sugerat prin prezenţa craniului), pe raftul de jos sunt prezentate obiecte ce reprezintă lumea terestră (semnificative sunt globul pământesc şi hărţile), în timp ce raftul de sus simbolizează cerul (globul celest, instrumentele astronomice), totul culminând cu prezenţa unui crucifix în colţul din stânga sus.

Omul renascentist:
O altă direcţie de lecturare este cea a viziunii renascentiste conform căreia în faţa trecerii timpului singurele ocupaţii demne de interes sunt studiul şi muzica, restul (ambiţii şi plăceri lumeşti) fiind doar manifestări ale vanităţii umane. De aici şi prezenţa tuturor acelor obiecte reprezentative pentru artele liberale promovate în Renaştere: gramatică, retorică, logică, aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. La rândul lor, cele două personaje ar putea reprezenta două caractere diferite, care reunite ar forma omul renascentist: puternic, bogat, îndrăzneţ dar şi smerit, modest şi sobru atunci când este nevoie. Iar cunoaşterea, educaţia, reprezentată prin obiectele aflate între cei doi, este cheia pentru a lega cele două laturi umane şi a atinge perfecţiunea. Şi cum aceasta nu este totuşi accesibilă omului, intervin micile detalii care amintesc acest lucru: coarda ruptă a lăutei, craniul în sine dar şi faptul că a fost reprezentat printr-o anamorfoză (simbol al limitării umane – nu putem vedea tot) şi prezenţa crucifixului parţial ascuns.

Homosexualitatea:
Nu se ştie exact relaţia dintre cei doi bărbaţi, însă în acea perioadă favorurile sexuale şi relaţiile de tip homosexual nu erau ceva ieşit din comun şi nu aveau implicaţiile din prezent. Era destul de firesc ca doi bărbaţi să poarte conversaţii intime, să îşi scrie sau să se sărute, ba chiar să împartă acelaşi pat. Din acest punct de vedere există numeroase elemente în tablou care pot duce la lecturarea unei astfel de relaţii între cele două personaje: complicitatea intelectuală şi afectivă este sugerată prin simetria perfectă (un braţ sprijinit pe etajeră, al doilea fiind poziţionat în lungul piciorului de sprijin), poziţia celor doi se poate interpreta ca fiind una de dominare şi o alta de supunere (prin aluzia falică a pumnalului şi cea sexuală a gestului episcopului de îndepărtare a mantiei) dar poate reprezenta şi o aluzie la cunoscute prietenii din antichitate (Ahile şi Patrocle, Cicero şi Atticus etc.), iar câteva dintre obiecte ar putea face referire la iubire şi chiar căsătorie (lăuta întoarsă, imprimeul damascului şamd).

Religia şi politica:
Tabloul a fost pictat într-o perioadă plină de tulburări religioase şi conţine numeroase simboluri ce fac aluzie la religie, de la cartea de imnuri religioase luterane, până la prezenţa Romei ca punct central pe globul trestru, prezenţa episcopului sau imprimeul draperiei (în care se regăsesc simboluri religioase). Cei doi bărbaţi ar putea fi simboluri ale politicii şi bisericii, aflate în conflict (prezenţa cuvântului “dividrit” în cartea de aritmetică fiind o aluzie la diviziunea dintre cele două puteri), iar coarda ruptă a lăutei poate reprezenta şi ea o aluzie la dificultatea de a realiza alianţe politice stabile. Astfel pictura se poate interpreta ca o chemare către reconciliere religioasă (de Selve fiind un susţinător fervent al acestei idei), cei doi bărbaţi devenind astfel “ambasadorii” care încearcă să-l reapropie de Henric al VIII-lea de Biserica Catolică.

Compoziţia:
Privind tabloul din laterala lui dreaptă, din mijloc (în dreptul mâinii stângi a episcopului), se pot trasa două linii de “vizualizare” ce sugerează dualitatea viaţă-moarte: în sus, către crucifix, linia se va intersecta cu linia orizontului de pe globul celest, cu ochiul stâng al lui de Dinteville şi ochiul sâng al lui Iisus… iar în jos linia sugerează unghiul perfect pentru descifrarea anamorfozei, redând craniul aşa cum este el în realitate.

Interpretările posibile privitor la acest tablou sunt controversate şi deşi s-au scris mai multe cărţi în care s-a încercat descifrarea mesajelor ascunse, nu s-a ajuns la o concluzie clară. Se vorbeşte şi de adevărul de dincolo de aparenţe, de faţeta neagră a cunoaşterii aduse de Renaştere… teoriile sunt nenumărate.

Puteţi găsi imagini detaliate ale tabloului şi informaţii suplimentare aici, aici(“hot spots”) sau aici.

Sunt ca pătrăţelele de ciocolată: creează dependenţă. Serios, cine a reuşit vreodată să respecte regula aia de la dietă care zice că ai voie “doar unu sau două pătrăţele de ciocolată”??? Ei, aş, mănânci unul şi gata, mai vrei încă unul şi încă unul şi tot aşa până când te trezeşti cu cutia de bomboane goală în braţele tale… La fel şi cu episoadele serialelor: devi victima perfectă şi te înfiinţezi conştiincios în faţa televizorului la ora stabilită sau, mai rău, începi să muţi munţii din loc ca să faci rost de tot pachetul, pentru o supradoză. Şi când ai tot “sezonul” începi să le mesteci repede-repede, ca pe guma de mestecat, ajungând chiar să nu te mai impresioneze toate detaliile poveştii şi să urmăreşti doar acea bucăţică ce te ţine conectată la serial şi te face să mori de curiozitate privitor la “ce va urma”…

Serialele creează dependenţe şi provoacă isterii. Nu e nimic mai frustrant decât să ajungi la zi cu episoadele şi să trebuiască să aştepţi cuminte ca “ăia din America” să mai filmeze un nou episod sau o serie întreagă. Spre norocul nostru, de îndată ce prinde la public povestea începe să fie “lungită” de scenarişti… apărând tooot mai multe episoade noi. În ultimii ani serialele tv au fost pe primul loc la descărcări pe pe torrenţi, au lansat vedete şi au creeat trenduri… au devenit subiecte fierbinţi de discuţii pe forumuri, bloguri sau reviste glossy, lucru de care producătorii şi-au dat seama, căci apar tot mai multe seriale pe piaţă, din ce în ce mai bine realizate.

De-a lungul timpului m-au prins major seriale ca House M.D., Grey’s Anatomy, E.R. (asta ca să le amintesc pe cele cu doctori) sau CSI, care m-a ţinut în priză cu toate variantele sale Las Vegas, Miami, NY (să tot ai ce privi)… Am trecut şi prin faza Gillmore Girls, sau chiar McLeod’s Daughters şi am avut şi perioada Stargate Atlantis, pe motiv de insomnii cauzate de sarcină. Tot la zona cu insomnii intră şi Minţi Criminale, Judging Amy sau Eli Stone – a fost o perioadă în care ştiam exact la ce oră se redifuzau noaptea. Ah, şi să nu uităm de clasicul Ally McBeal .

Nu m-au prins Seinfeld sau Bundy şi, culmea, nici Nevestele Disperate, Sex and the City ori Lost şi nu, nici măcar True Blood sau Friends… deşi la unele probabil că sunt în target, dar iată că drumurile noastre nu s-au intersectat suficient de mult. La fel, am mai auzit de Rome, Dexter şi Six feet under, dar nu am vazut nici măcar o bucăţică din ele, nu am idee cum sunt. Ceea ce probabil că este mai bine pentru mine şi somnul meu…

Zic de somn pentru că serialele mănâncă muuulte ore de somn şi, odată instalată dependenţa, se sacrifică din orele de odihnă pentru ultimele aventuri ale eroilor preferaţi. Este cazul meu şi presupun că şi al vostru. Dacă da, cum gestionaţi fenomenul? Aveţi seriale favorite? Şi ce aţi recomanda unui suflet pasionat de, hmmm… multe-multe pătrăţele de ciocolată?