Se întâmplă să ne mai doară ceva. Ba capul, ba un picior. Mai răcim, ne doare gâtul, tuşim. Sunt evident şi afecţiuni mai grave.

Remedii? De principiu de două feluri: naturiste sau medicamente ori diverse tratamente. Cum e însă mai bine?

Sunt multe ţări şi locuri în lume unde şi astăzi se pune mai mare preţ pe tratamentele naturiste. Şi sunt multe reţete care au efect. Evident însă că există din păcate şi multe persoane care doresc să înşele, care aduc produse contrafăcute şi aşa mai departe.

Însă merită să ne amintim că pe vremuri vindecătorii aveau la dispoziţie doar roadele pământului şi vindecau folosindu-le. Numai că astăzi puţini mai sunt cei care cunosc acele remedii. De pildă pentru negi – de care făceau mai toţi copiii când erau mici la ţară şi nu numai – vedem astăzi reclame la multe medicamente, a apărut şi o modalitate de a fi îndepărtaţi chirurgical dar fără durere însă oare câtă lume ştie că se foloseşte rostopasca pentru un tratament eficient, rapid şi natural? La o răceală deseori tusea e mai bine tratată cu ridiche neagră? Şi evident că exemple sunt multe.

Evident însă că sunt şi medicamente eficiente şi multe persoane care pot susţine acest lucru. Se spune că descoperirea penicilinei a fost un moment deosebit de important în viaţa noastră.

Nu fac aici apologia nici a remediilor naturiste, nici a medicamentelor. Ştiu însă oameni care una-două iau medicamente pentru te miri ce. Ştiu şi oameni care nu iau medicamente până nu au încercat toate tratamentele naturiste relevante disponibile.

Aş spune însă că ar merita ca pentru afecţiuni simple să vedem dacă nu cumva există şi remedii naturiste, care nu ne fac rău dar care ne vindecă. E mai bine să nu ajungi să te îndopi cu medicamente dacă nu e cazul.

Voi cum procedaţi: folosiţi remedii naturiste vreodată? Cât de des şi când luaţi medicamente?

Dragii mei, mi-am luat bicicletă. Da, impulsurile eco au avut un rol important, dar mai sunt şi alte motive. În primul rând, ca orice adult de 28 de ani, mă bucur foarte tare de toate jucăriile, iar bicicleta a fost una dintre pasiunile mele în copilărie, alături de role cu care ies mai nou în parc. Apoi, tot uitându-mă din maşină cum prin traficul bucureştean ne depăşeşc bicicletele, m-am gândit că e mai bine să fiu cea de pe bicicletă, nu cea ofticată şi îmbufnată din autoturism.

Am ales deci instrumentul! Ca orice nepriceput, mi-am ales-o să îmi placă, zicându-mi că măcar frumoasă trebuie să fie, şi să mă încadrez în buget. A câştigat deci un DHS din Carrefour. Nu e cea mai performantă, dar e foarte bună pentru un începător, zic eu! Dacă mă ţine, va urma un model mai acătări. Şi da, recunosc, nu mă dau în vânt după modelele pentru fete! So, avem bicicletă, e un pic cam mare, trecem la echipament. Mănuşi, că trebuie! Aleg S pentru mine, sunt prea mari! Nu-i bai, nu-mi ies de pe mână, ne descurcam până găsim XS sau mă duc să cumpăr de la copii. Au urmat ceva flash back-uri de la sesiunile de cumpărat pantofi… Nu am încă tot echipamentul de protecţie, dar va urma! Am însă toate cheile şi ustensilele necesare!

Din nou, ca orice adult responsabil, imediat după achiziţie, dau o tură de biclă prin parcarea Carrefour. Apoi începe demontatul roţii şi indesarea noii achiziţii în maşină. Da, un Peugeot 107 (sau surorile ei Citroen şi Toyota) poate căra doua biciclete, dar nu se închide prea bine portbagajul… Nu-i bai, pentru asta s-au inventat chingile şi legăturile improvizate.

Urmează inaugurarea cea adevărată. Planificăm un drum cu minusculul autoturism din dotare până în Herăstrău unde să dăm ture lacului până obosim. Însă cum e frumos afară şi parcă avem timp, hotărâm să plecăm în parc pe bicicletă. Adica din Tunari până în parcul cu pricina şi retur. Da, ştiu cât de mult e! Adică ştiu acum, atunci părea foarte aproape. O luăm agale înspre Otopeni şi DN1 şi ajungem în parc după o oră şi jumătate. Ne uităm la soare şi decidem că nu avem prea mult timp de stat în Herăstrău dacă vrem să ajungem pe lumină. Aşa că zacem un pic pe o terasă, bând suc, cafea şi apă şi o luăm înapoi. Încă o oră şi jumătate. Plus pauze, pentru că suntem rupţi, evident!

Ce am învăţat?

1. Distanţele nu se judecă după mersul cu maşina. Dacă ai mers cu maşina şi ţi se pare aproape, evident că nu e!
2. E tare frumos pe bicicletă, dar mai greu cu drumurile… Nu sunt piste iar trotuarele nu te ajută. Maşinile şi ai lor şoferi se poartă de parcă nu exişti în unele cazuri. Destul de mulţi, mai mulţi decât mă aşteptam, îţi fac loc.
3. Profesioniştii fac mişto de bicicleta ta, dar îţi dau invitaţii la evenimente. Concluzia: friendly crowd!
4. Sunt nemaipomenite pistele de biciclete. Din păcate sunt puţine şi ocupate de pietoni.
5. Pietoni ignoră cu desăvârşire sunetul claxonului de bicicletă şi se uită uimiţi când treci pe lângă ei, de parcă ai fi un mic extraterestru.
6. Maşinile sunt mereu parcate astfel încât să îţi fie mai greu să urci şi să cobori de pe trotuar…
7. Te-ai hotărât care e primul traseu? OK, acum taie jumătate din el, trust me!
8. Nu pot spune ce mă doare mai tare. Să fie mâinile, muşchii, fundul – încep să cred teoria conform căreia nu s-au inventat şei comode, genunchiul drept sau spatele? Habar n-am, dar somnul a fost un chin!
9. Sunt pline parcurile! De biciclişti, oameni pe role şi cupluri la plimbare. Parcă sunt mai mulţi în fiecare an.

Da, mai vreau! Aştept cu nerăbdare să trec peste mersul chinuit şi dificultaţile în a mă aşeza pe orice scaun pentru a face următorul drum pe bicicletă! Cine mai vine cu mine?

Este celebru: ceasul biologic al femeilor, cel care se declanşează brusc după vârsta de… n ani şi începe să ticăie mărunt-mărunt cuvântul “copii”. Din ce motiv? Pentru că suntem programate genetic să primim semnale de avertizare de la corpul nostru, în condiţiile în care după 30 de ani o femeie mai are doar aproximativ 12% dintre ovule, iar cifra scade drastic după 35 de ani, ajungând până la 3% în jur de 40 de ani. Scary, nu?

Ce se întâmplă?

Fenomenul este ciudat: de unde până mai ieri nu visai bebeluşi dolofani şi ideea de procreere era undeva, în viitor… subit în mintea ta încep să încolţească idei. La început vag, ca nişte umbre ce se strecoară neauzite şi doar le percepi mişcarea cu coada ochiului. Sentimentul este că te trădează corpul, mintea, totul: te-ai dedublat şi nu te-ai prins! Pe de o parte eşti tu, cea “normală”, care gândeşte că lucrurile au o logică şi un sens în viaţă: întâi îl găseşti pe el, apoi îl testezi bine şi abia după aceea, convinşi că sunteţi făcuţi unul pentru celălalt, decideţi împreună să aveţi un copil, ca “rod al iubirii voastre”… Romantic, nu? Mda, doar că pe cealaltă parte tocmai ţi-a răsărit un alter ego ciudat, susurându-ţi diverse chestiuni stresante la ureche: ce faci cu viata ta? trece timpul! ia uiteeee… până şi Ioneasca a rămas însărcinată!!! Oh, şi Popeasca deja îl face pe al doilea, iar eu…????? De unde până unde interesul brusc pentru Ioneasca, nu ai habar, dar mai nou pare să te roadă din ce în ce mai tare problema, iar asta îţi afectează planurile de viitor şi relaţia curentă. Plus că vezi bebeluşi peste tot, parcă toate cunoştinţele tale au decis că acum e momentul, iar asta te cam pune pe gânduri. În fine, asta exceptând acele persoane care ştiu clar că nu vor să aibă copii – pentru ele ticăitul ceasului biologic este doar un mieunat fără vlagă al organismului sau nici măcar atât.

Probleme

Problema ceasului biologic este că mută atenţia femeii de la vreau să îmi petrec tot restul vieţii cu el, suntem potriviţi? la oare e pregătit să fie tată? iar presiunea acesta a unui interval de timp ce se îngustează pe zi ce trece duce la decizii nepotrivite în privinţa relaţiilor. În prezent timpul ideal biologic pentru o sarcină (20-25 de ani, vârsta medie a maternităţii până acum câţiva ani) nu se mai suprapune cu cel social – femeile amână moemnetul pentru a putea ajunge întâi la situaţia dorită: stabilitate financiară, carieră de succes şi o relaţie solidă. Situaţia este tot mai dificilă doarece vârsta medie a mamei la prima sarcină s-a mutat de la 20 către 30 şi ceva de ani, astfel încât ceasul biologic ticăie mai tare exact în perioada în care femeile sunt în mijlocul unor planuri de viaţă elaborate, incluzând poate un partener de viaţă nou, un credit financiar împovărător, o bursă în străinătate sau o promovare mult aşteptată.

Soluţiile oferite de ştiinţă

Ştiinţa oferă însă din ce în ce mai multe opţiuni şi în curând ideea de a avea primul copil mult după 40 de ani nu va mai părea atât de ieşită din comun. Deja se vorbeşte despre îngheţarea ovulelor… aşa că nu peste mult timp ticăitului acela enervant nu va mai reprezenta o problemă şi femeile ar putea trata situaţia cu mult mai mult calm. Plus că suntem deja obişnuiţi să controlăm aproape tot ce are legătură cu vieţile noastre, de ce nu şi momentul procreerii??? Pe moment pare să fie una dintre puţinele graniţe nedepăşite cu adevărat şi asta e greu de acceptat în lumea actuală, în care mai totul este la alegerea noastră…

Consecinţe

Dar oare este o idee bună să combatem natura? Ştiu că e normal să ne alegem frigiderul până în cele mai mici detalii, de la clasa energetică la volum şi culoare… dar ar trebui să fie la fel şi în cazul copiilor? Care sunt consecinţele?

Am avea în primul rând o rată a divorţurilor redusă: multe dintre căsătoriile făcute “din disperare” nu ar mai avea loc si cei doi parteneri ar avea timpul necesar pentru consolidarea unei relaţii de succes. Plus că femeile ar reprezenta o forţă mult mai puternică pe piaţa locurilor de muncă: fără întreruperea necesară gravidităţii şi naşterii şi fără problemele ridicate de maternitate… ar deveni oponenţi mult mai puternici la birou, capabile să se focuseze pe o carieră de succes, construită constant.

Însă posibilitatea de a amâna momentul natalităţii nu înseamnă că vom putea face alegerea corectă, poate că nu suntem în măsură să controlăm cu adevărat problema. Am avea brusc libertatea de a aştepta până când vom întruni condiţiile ideale, dar când a fost cineva cu adevărat mulţumit cu tot ce are şi nu şi-a dorit “să mai tragă puţin”, doar cât să trecă şi dealul acela din zare??? Şi din deal în deal… ne putem trezi că a scăzut rata natalităţii. Global, ups, asta chiar ar fi o problemă. Discuţiile din jurul subiectului aduc în faţă şi tema depresiilor şi a sentimentului de singurătate generat de paradoxul acestor “prea multe opţiuni” – şi anume faptul că sunt atât de multe încât nu ne putem decide cu adevărat la niciuna. Ciudat, dar nu improbabil, căci “alegere” înseamnă să te dedici unui drum anume, iar asta nu e chiar aşa de uşor de făcut nici acum.

Cel mai controversat element rămâne însă tot vârsta părinţilor: am putea ajunge la o medie de 60 de ani??!! Dincolo de problema rezistenţei fizice necesară creşterii unui bebeluş, dilema este legată de probabilitatea ca respectivul copil să îşi piardă părinţii la o vârstă fragedă, asta dacă nu cumva va creşte şi speranţa de viaţă. În plus, o societate îmbătrânită, în care părinţii tineri vor reprezenta un element inedit, înseamnă şi transmiterea unui anumit tip de valori şi a unei gândiri asociate cu segmentul respectiv de vârstă, iată alte întrebări declanşate de un ticăit enervant şi dorinţa de a îl reduce la tăcere.

Atunci?

Şi dacă am putea opri ceasul biologic? Să avem mai mult timp pentru a alege, să putem naşte şi la 60 de ani… Ar fi mai bine???

Când vine vorba de muncă murim pe baricade? Nu chiar, dar de îmbolnăvit pe toată lumea îmbolnăvim. La propriu, pentru că lanţul slăbiciunilor există şi în cazul unei banale gripe… iar povestea este simplă:

Mai întâi este patronul, care are nevoie de “carne de tun” (mă scuzaţi, adică de salariaţi la locul de muncă). Să-i crească inima în piept de mândrie când îi vede cum produc pentru el… Da, probabil că un birou mai mult gol e o imagine deprimantă, e de înţeles asta, însă un calcul mic al eficienţei unui angajat bolnav trimite rapid semnale îngrijorătoare privitor la profit. Pe hârtie situaţia e simplă (şi logică): un angajat gripat care stă acasă o zi costă mai puţin decât un întreg departament bolnav din care câţiva vor lipsi inevitabil iar restul vor duce gripa pe picioare, având capacitatea de muncă redusă considerabil. Per total producţia va fi afectată mai rău decât dacă salariatul gripat stă acasă. Ca să nu mai vorbim de motivarea angajaţilor, creşterea loialităţii, fidelizarea lor… chestiuni care se duc pe apa Sâmbetei în momentul în care trebuie să se târască bolnavi la birou, mormăind diverse gânduri bune în barbă.

Dar cum nimeni nu îl încurajează să se trateze cum se cuvine, ajungem la salariat, care mort-copt vine la muncă. Nu din prea mult entuziasm, pasiune pentru ce face sau simţ al datoriei exacerbat, ci pentru că se teme de consecinţe. Şi pentru că motivarea cu o gripă nu “dă bine” la şef – cine mai e copil mic să lipsească de la muncă pentru un banal nas înfundat? Asta se îndură stoic, bărbăteşte, direct în tranşee. Spectrul pierderii locului de muncă sau al mânierii conducerii ne bântuie pe toţi, iar o atitudine… să-i spunem “civică”… în cazul gripelor, nu s-a pomenit pe la noi. Adică să te gândeşti că dacă te duci bolnav la birou, pasezi boala şi altora… huh, ce proces de gândire complex!!! Şi chiar dacă legi a cu b şi ajungi la concluzia simplă a transmiterii viruşilor, cine să te creadă că îţi pasă de ceilalţi şi nu încerci doar să te fofilezi savant? Nope, şeful nu va aprecia argumentul acesta de bun simţ la adevărata lui valoare, nu suntem încă pregătiţi pentru aşa gândire revoluţionară. Bine, să fim şi cinstiţi aici… chiar nu mulţi angajaţi au simţul asta civic… majoritatea ar profita cu neruşinare de fiecare fărămiţă de zi liberă pe care ar putea să o smulgă din sistem, aşa că problema devine şi una de încredere şi corectitudine, alte concepte revoluţionare.

Şi uite, aşa, din salariat în salariat, boala se propagă rapid ajungând la familia fiecăruia, unde afectează partenerii de viaţă sau, mai rău, copiii. Gripa face un tur rapid al familiei, se reîntoarce cu efect de bumerang în firmă, unde mai destabilizează câteva suflete… şi eventual revine pentru o a doua rundă în familia deja năucită de boală. În plus, în mod evident, tot prin metoda transmiterii virusilor de la om la om, bântuie şi alte companii, grădiniţe, şcoli… după caz, că doar e sezon de gripă şi în fiecare anotimp ne loveşte din plin. Inutil să precizăm că salariatul de mai sus este acum şi nervos, că doar are probleme în familie, fie pentru că trebuie să-şi îngrijească partenerul bolnav, să bage medicamente în copilul gripat… fie pentru alte chestiuni similare.

Ce îi pasă patronului de mai sus de toate acestea? Nu prea îi pasă, cât timp nu îl afectează direct (în fine, aşa crede el) şi nici nu îl preocupă ce se întâmplă în jurul său. Fiecare personaj din povestea de mai sus e o rotiţă mică într-un sistem implacabil, din care lipseşte puţină educaţie sanitară dar în care prisoseşte victimizarea, căci cu toţii ne plângem ulterior de pârdalnica de gripă care nu, nu poate fi ţinută sub control. De ce oare?

Dap, în cazul în care se întreabă cineva, eu m-am regăsit în postura de soţie a angajatului care aduce virusul de la birou şi îl pasează copilului de un an. Pe motiv de deadline. Al lui şi al colegilor lui, veniţi prompt la muncă.

Din link în link am ajuns pe Yahoo şi de acolo la un articol cu “7 legende urbane”  despre frumuseţe – legende care sunt pe larg analizate pentru a se afla dacă există un sâmbure de adevăr în ceea ce le priveşte.

Evident că la prima am zâmbit: mitul spunea că dacă smulgi un fir de păr alb cresc mai multe în loc. Se afirma apoi că acest lucru este fals – ceea ce de altfel e bine pentru toată lumea. Vin eu şi vă întreb: cum să crezi că dacă smulgi un fir alb ies mai multe???

Am zis să merg mai departe – poate mai găsesc motive de râs (vorba aceea, un zâmbet nu strică niciodată).

A doua legendă considera că untul de cacao ajută la a scăpa de vergeturi. Rezultatul era că nu, mai bine vă bazaţi pe loţiuni, creme şi alte asemenea cu niscaiva şanse de a avea vreun efect pozitiv asupra vergeturilor. OK, încă un mit anulat.

Vârfurile despicate pot fi lipite. Nu, acum serios vorbind, nu mă pot abţine din râs. Cum să crezi aşa ceva???? Evident că soluţia e tuns sau măcar tăiat vârfurile! După aceea desigur că se pot folosi produse care să previnp despicarea firelor de păr dar… legende-s multe, însă chiar le credem pe toate? Bun, am lămurit-o şi p-asta.

Anumite geluri de curăţare micşorează porii. Aici adevărul e că porii sunt “setaţi” din punct de vedere al mărimii genetic, aşa că poate micşorarea porilor se realizează, dar efectul e sigur temporar.

Persoanele ce stau cu picioarele încrucişate fac varice. Aparent nu există (cel puţin nu încă) o corelare medicală oficială între aceste două elemente.

Produsele de albit dinţii afectează smalţul. Din păcate acest lucru este adevărat – aşa că se recomandă citirea cu atenţie a instrucţiunilor produselor de acest gen.

Articolul mi-a adus aminte de un preot (călugăr) de la o mănăstire care, după o nuntă, ieşise pe scări pentru că deşi erau în întârziere, alaiul următor nu intra. Şi atunci călugărul a întrebat o persoană din grupul cu nunta ce urma să aibă loc unde e mireasa, şi această persoană i-a spus că e puţin mai încolo, aşteaptă să termine de fotografiat grupul ce tocmai a ieşit. Evident că atunci călugărul a întrebat de ce aşteaptă, moment în care persoana i-a spus că nu e bine să vadă o fată nemăritată mireasa cununată. Moment în care călugărul a zis că ar trebui să vină mireasa, să lase deoparte superstiţiile astea de babe. Cam aşa cu superstiţiile. Voi mai ştiţi mituri/legende despre frumuseţe şi nu numai ce nu au sâmbure de adevăr – sau care dimpotrivă sunt reale?

Sunt multe doamne şi domnişoare care suferă de această problemă: mâinile şi picioarele reci. De obicei se spune că acesta este un semn al circulaţiei proaste sau al problemelor cu tiroida. Există cumva dovezi medicale care să ateste acest lucru? Există vreo soluţie la picioarele reci?

Într-un articol de pe Daily Mail se precizează că femeile sunt de nouă ori mai predispuse la a avea mâinile şi picioarele reci faţă de bărbaţi. De altfel este suficient să ne uităm în jur. Multe femei suferă de această problemă şi rar găsesc o soluţie eficientă. Cumpărarea de mănuşi şi şosete groase este o alternativă – dar nu întotdeauna de succes (nu vi s-a întâmplat niciodată să aveţi mănuşi şi în acelaşi timp mâinile reci în timp ce un domn în aceleaşi condiţii avea mâinile calde?!?). Mulţi bărbaţi nu înţeleg acest frig “cronic” al femeilor – şi mulţi parteneri de viaţă se enervează uneori când observă cât de îngheţate sunt mâinile şi picioarele doamnei lor. Alţii înţeleg situaţie şi le ajută pe prietenele/iubitele/soţiile lor să se încălzească. Picioarele reci duc şi la alte probleme: dureri, cârcei etc.

Studiul recent arată că femeile sunt mai predispuse decât bărbaţii la această problemă – a membrelor reci – şi de asemenea la a avea boala lui Raynaud (în care nu ajunge suficient sânge la degetele de la mâini şi picioare ceea ce duce la dureri insuportabile). S-a constatat şi faptul că boala este mai gravă pe măsură ce îmbătrânim – cu precădere de la 40 de ani în sus; s-au făcut şi diverse conexiuni între mâinile şi picioarele reci şi sistemul hormonal (“circulaţia noastră este legată de sistemul hormonal şi atunci când avem o lipsă de fier la tiroidă avem probleme cu frigul întrucât aceasta reglează temperatura corpului” afirmă Nicola Stewart, consilier medical). Stilul de viaţă este o altă cauză a problemei – inclusiv ce mâncăm contează întrucât, pe măsură ce îmbătrânim, nutrienţii nu mai sunt la fel de bine procesaţi de organism.

Soluţii?

Există o serie de măsuri ce se pot lua în cazul problemei de faţă. Trebuie alcătuit şi respectat un plan nutriţional foarte bun, bogat în legume de culoare roşu închis şi verde închis, precum spanacul şi sfecla roşie, cu surse complete de proteine cum sunt ouăle şi puiul şi de asemenea suplimente care să conţină anumite vitamine şi minerale şi un complex de vitamina B.Mai mult, pentru a creşte activitatea hormonală şi a întări ţesutul muscular sunt necesare exerciţiile şi un mix de şase până la opt ore de somn pe noapte.

În concluzie soluţia ar fi: mâncare din ingrediente bogate în fier, somn, mişcare. Evident mai există posibilitatea de a utiliza sticle încălzite în pat pentru a încălzi picioarele. Aceste sticle tind să fie însă urâte de bărbaţi pentru că face ca patul să fie prea cald pentru ei.

Voi aveţi această problemă a mâinilor şi picioarelor reci? Ce măsuri luaţi?

Este un subiect dificil pentru că este o decizie greu de luat, discuţia incluzând de la opinii personale privitor la religie, etică, simţ civic până la elemente ca prejudecăţi şi lipsă de încredere. Dincolo de toate aceste discuţii, realitatea este că în România numărul de transplanturi este extrem de mic, situând ţara noastră pe un loc ultim în ceea ce priveşte numărul de donatori, conform Agenţiei Naţionale de Transplant. Aceasta în special datorită faptului că dreptul la alegere este mult limitat. Dacă în cazul celor care optează să nu doneze organe lucrurile sunt relativ clare şi uşor de realizat, pentru cei care decid să facă acest gest situaţia este mult îngreunată, adesea ea neputând fi validată în cele din urmă.

Legislaţia este clară: pe lângă situaţia în care un donator aflat în viaţă – cu precizarea că trebuie să aibă discernământ, o stare de sănătate bună şi este obligatoriu ca intervenţia să nu îi pericliteze viaţa – îşi dă acordul pentru donarea de organe (de exemplu rinichiul), în România funcţionează legea acordului informat. Conform acesteia se pot preleva organe de la un pacient aflat în moarte cerebrală doar cu acordul scris al membrilor majori ai familiei. Chiar şi în cazul în care pacientul şi-a exprimat în timpul vieţii consimtământul pentru donarea de organe, acesta nu are valoare juridică şi tot este nevoie de acceptul familiei. Legislaţia este prohibitivă din acest punct de vedere deoarece alegerea este pusă strict în mâinile rudelor şi dacă doar unul dintre membri familiei se împotriveşte, transplantul nu mai poate avea loc. De multe ori cei care ajung în situaţia de moarte cerebrală nici nu au avut o discuţie pe acest subiect cu rudele, iar situaţia este foarte dificilă deoarece este foarte greu să ceri unor persoane care tocmai au pierdut pe cineva drag să ia astfel de decizii – multe dintre ele preferă să refuze, acesta fiind principalul motiv pentru care se pierd majoritatea donatorilor.

O variantă în acest caz o reprezintă legea acordului prezumat, adoptată în majoritatea ţărilor Uniunii Europene. Conform acesteia, dacă un pacient aflat în moarte cerebrală nu şi-a exprimat în timpul vieţii refuzul explicit de a dona organe, se consideră automat că este de acord. Legea se află în prezent în discuţie şi în Parlamentul României şi a trecut deja de Comisia pentru drepturile omului din Senat (în martie 2008). Deşi supusă multor discuţii privitor la problema abuzurilor şi a lipsei totale de implicare a rudelor, varianta aceasta dă mai multe libertăţi celor care aleg să doneze organe.

Dincolo de lege, un alt motiv pentru care numărul de donatori este atât de mic în România este sistemul sanitar deficitar. Nu există suficienţi medici pregătiţi pentru un transplant, multe spitale nu au deloc sau au prea puţine aparate de menţinere în viaţă a unui pacient aflat în moarte cerebrală, lipseşte un program coerent, nu sunt stabilite reguli clare şi nu s-a implementat nicio structură organizatorică coerentă. Numărul concret al cazurilor de transplanturi este redus drastic din cauza acestor factori, deşi doar de la un singur donator se pot preleva organe, ţesuturi sau celule ce pot ajuta până la 12 persoane diferite… Conform datelor de la Agenţia Naţională de Transplant, în 2008 au fost 2,9 donatori în moarte cerebrală, în condiţiile în care nivelul mediu în ţările civilizate este de 15-20 de donatori la un milion de locuitori.

Opţiunea personală, decizia luată de fiecare pe baza credinţelor, valorilor, mentalităţilor proprii ar trebui să vină într-un cadru legal şi un sistem sanitar care să permită punerea în aplicare a acelei decizii. Există argumente atât pro cât şi contra donării de organe, discuţiile merg de la credinţă, până la amintirea unor posibile abuzuri şi traficul de organe, trecând prin concepte ca altruism şi simţ civic… Idealul este un sistem prin care fiecare să îşi poată da din timpul vieţii consimtământul sau nu legat de acest subiect, dar realitatea este însă că în prezent în România opţiunea “pro” nu este facilitată.

Psihologii spun că pentru sănătate căsătoria e foarte bună, însă că acele persoane ce divorţează suferă mult mai mult (probleme mentale).

Un studiu cuprinzător realizat de Kate Scott din Noua Zeelandă, cercetare ce a inclus aproape 3500 de persoane din peste 15 ţări, a arătat că soţii şi soţiile suferă mai puţin de pe urma depresiilor şi a anxietăţii atunci când sunt împreună. Dacă se ajunge însă la separare, divorţ sau în caz de deces apar probleme însemnate ceea ce duce la un risc crescut de probleme mentale, femeile făcând apel  mai degrabă la consum de substanţe care dau dependenţă, în timp ce bărbaţii intră în depresie.

Studiul a mai arătat şi că bărbaţii, spre deosebire de femei, au şanse mai mici să devină depresivi în prima căsnicie. De asemenea cu cât o femeie este mai educată, cu atât rata ei de intrare în depresie scade.

Mai multe despre studiu puteţi afla de aici.

Studiul confirmă un comportament observat de mulţi dintre noi, la nivel empiric desigur. De asemenea este clar că impactul unei despărţiri între două persoane care s-au căsătorit este mult mai puternic – deseori implică recunoaşterea unui eşec, există complicaţii, pot fi copii la mijloc iar unora le poate distruge încrederea în relaţii. Dificil este şi atunci când una dintre persoane moare – indiferent de vârstă pierderea este însemnată şi avem multe exemple de oameni ce nu trec peste acest moment sau care îşi continuă viaţa retrăgându-se. Probabil că nu există o reţetă nici în acest caz şi, ca de obicei, totul ţine de om. Din păcate însă, nu există niciodată ceva sigur atunci când vine vorba despre căsnicie şi relaţii, aşa cum de altfel multe articole aici au arătat. Un lucru e cert aşadar: căsătoria face bine sănătăţii, iar ca să evitaţi despărţirile atenţie la persoana aleasă.

Oraşul britanic Swindon urmează să devină complet wireless, consiliul local plănuind să ofere acest serviciu pe întreaga suprafaţă a localităţii (parcuri, străzi, cafenele…). O reţea electronică formată din aproximativ 1400 puncte de acces va permite conectarea la internet din orice punct al oraşului. Swindon devine astfel primul oraş de acest tip, însă cu siguranţă vor mai urma şi altele (de exemplu Londra – cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2012). Aspectele pozitive ale acestui serviciu sunt cunoscute de toată lumea. Cele negative sunt însă menţionate mai rar, iar cercetările arată că tehnologia wireless are serioase efecte negative asupra sănătăţii şi nu numai, datorită radiaţiilor electromagnetice din aer.

O parte dintre preocupări sunt legate de securitate, căci o astfel de reţea wireless poate facilita hackerilor accesul în locuinţele individuale. O situaţie întâlnită este descărcarea de materiale interzise folosind conexiunea cuiva chiar din faţa casei sale, lucru ce poate duce ulterior chiar la acuzarea acestuia, în cazul unei investigaţii.

Dar cea mai mare preocupare o reprezintă problemele legate de sănătate. Wireless-ul se adaugă pe lista generatoarelor de radiaţii electrice ce fac deja parte din cotidianul nostru: telefoanele mobile, computerele, televiziunile prin satelit etc. Toate aceste câmpuri electromagnetice ce ne înconjoară zilnic (denumite electro-smog) ne afectează major, în special pe copii, aceştia fiind mult mai vulerabili, neavând sistemul nervos complet dezvoltat. Datele sunt incomplete, neexistând un studiu complet asupra problemei, însă elocvente. Unele investigaţii arată că 5% din populaţie suferă deja de dureri de cap, lipsă de concentrare, oboseală cronică, iritare şi probleme de comportament din această cauză. De asemenea, unele cercetări indică probabilitatea ca utilizarea telefoanelor mobile peste zece ani să ducă la apariţia unor forme grave de cancer pe acea latură a creierului pe care fost ţinut şi telefonul. Se vehiculează chiar ideea unei epidemii de cancer pe viitor din cauza utilizării intense a acestui tip de aparate. În Marea Britanie s-a constatat o creştere a numărului de cazuri de ADHD după introducerea reţelelor wireless în şcoli. Există şi alte date: cercetători germani au observat că persoanele expluse timp îndelungat acestor radiaţii suferă de probleme de somn, sângerări nazale, scăderea auzului, stări depresive, pierderi de memorie şi ameţeli.

Germania este de altfel şi ţara în care agenţia locală de sănătate a recomandat îndepărtarea reţelelor wireless din zonele publice (în special şcoli), utilizarea internetului prin cablu şi renunţarea la telefoanele fără fir. Iar în Franţa, Biblioteca Naţională a stopat instalarea de reţele wireless şi în oraşul Herouville Saint-Clair acestea au fost interzise în centrele de învăţământ, pentru a proteja sănătatea populaţiei.

Cum nu există cercetări complete asupra efectelor acestor radiaţii asupra sănătăţii, problema nu este de a renunţa la acest tip de tehnologie (lucru aproape imposibil în prezent), ci de a demara o serie de studii care să clarifice situaţia.

Mai multe detalii despre acest subiect puteţi găsi aici.

Pe de o parte avem moda şi tendinţele. De altă parte avem sănătatea şi implicaţiile modei asupra fiecărei persoane.

Sunt însă oamenii conştienţi de implicaţiile pe care le au purtarea unor obiecte sau îmbrăcarea cu altele? O geantă grea purtată mereu pe aceeaşi parte… ce efect adverse ar putea avea? Sau cizmele acelea moi ce au fost deja din iarna 2008-2009 la modă? Ştiaţi că ele nu oferă suportul necesar? Dar jeansii cei mulaţi? Ori lenjeria intimă? Au ele efecte negative?

Am găsit astăzi un material extrem de interesant pe ABC News şi pe care vă recomandăm să îl citiţi în întregime cu deosebită atenţie. La final vă invităm să dezbatem: modă ori sănatate? Se poate modă şi sănătate?