De câte ori ați simțit că ceva s-a rupt? De câte ori ați văzut pasiunea zburând pe fereastră fluturând aripi diafane? Privești în urma ei disperat și nu știi dacă se va mai întoarce vreodată.
Apoi te așezi pe marginea patului, îți duci pumnii la tâmple și plângi cu lacrimi invizibile gândindu-te de ce ți s-a întâmplat ție.

Trece ceva timp și rana se cicatrizează, găsești un surogat, o metadonă și te gândești că nu e totul pierdut. Poate că perfecțiunea chiar stă în moderație.

Călătorind pe meleaguri străine, în locuri pierdute parcă în timp, înghețate într-o epocă ce a existat undeva, cândva, într-un trecut de poveste gri și industralizată, am descoperit un mic hotel fermecător, cu mobilier ales cu bun gust și atmosferă intimă. Am luat o cameră și am așteptat. Am așteptat pasiunea. Am așteptat-o pe ea. Am sperat și fremătat.

Un ciocănit discret la ușă îmi face inima să tresalte. Secundele trec mai repede cât mă îndrept spre ușă. Deschid. Ea intră. Cineva a spus o dată “esențele tari stau în sticluțe mici” și mare dreptate a avut.

Un nor delicat de parfum îmbătător a purtat în cameră o delicată miniatură franțuzească, desprinsă din tiparele basmelor cu Făt-Frumos. O Ileana Cosânzeana cu mijlocul tras prin inel și părul precum pana corbului, mirosind a scorțișoară și strălucind precum un luceafăr în noaptea mea de catifea neagră.

I-am atins timid pielea unei mâini delicate cu un sărut tandru iar ea mi-a șoptit cu voce ce mi-a sunat precum un cânt de privighetoare să îi ofer câteva clipe.

Au trecut ani, secole, epoci. Inima îmi bătea nebuneşte şi nu ştiam de ce. O mișcare mă face să întorc capul, iar priveliștea mi-a făcut inima să se oprească. Timpul a stat pe loc, simțurile au început să alerge.

Un tablou măiestrit lucrat în care mătasea de culoarea vișinei putrede, încununată cu negru și tivită cu roșu ofereau un spectacol de lumini și umbre ce jucau înnebunitor de senzual pe o piele de culoarea cafelei cu lapte. Un caramel catiflelat și îmbietor.

O coamă de păr negru, precum cel mai negru abis se varsă pe un spate grațios și delicat, iar mișcarea șoldurilor în formă de amforă grecească mi-a trezit fantezii, insticte animalice, dorințe pe care nu mai știam că le am.

I-am mângaiat umărul catifelat, i-am sorbit esența parfumată și m-am îmbătat cu ea, i-am venerat gâtul sculptat de Michelangelo și gleznele dăltuite de Canova.

Am luat-o în brațe și am dus-o în lumea mea, i-am stat la picioare și i-am venerat ființa temător, tandru, îndrăgostit.

Am tresărit când m-a cuprins în brațele ei delicate și mi-a atins buzele cu ale ei. Ați sărutat vreodata un trandafir după ploaie? Ați simțit fiori pe şira spinării? Ați vrut să se oprească timpul și să nu mai existe nimeni în lume în afară de voi?

Asta am simţit eu.

M-am lăsat în voia ei iar ea s-a lăsat în voia mea. Nu ne-a trebuit nimic. Mâncarea nu mai avea gust, apa nu ne mai potolea setea iar somnul părea să nu mai aibă sens. Ne-am iubit nebunește ore întregi, ne-am strâns în brațe, ne-am povestit.

A fost pur, perfect, de neimaginat.

A fost ea, femeia, așa cum mi-am imaginat-o mereu și niciodată pînă acum nu am găsit-o.

Despre autor:
Trevor Pierce: Trec prin viaţă şi adun senzaţii, caut eterna clipă de neuitat. Arome şi texturi, gânduri şi vorbe. Dulce, amar, roşu, negru şi gri. Pardoxal, de neînţeles, căutător etern al unui cântec pierdut în epoci străvechi. Zburător, tâlhar la drumul mare, erou de poveste, omul din umbră.

Nou guest poster pe CdT: Rita!

Am în bibliotecă o carte care se cheamă ‘Călătorie până la capătul camerei’. Imi aduc aminte că am cumpărat-o pentru titlu – îmi sună un pic aventuros şi un pic imaginativ şi un pic introspectiv.

De fapt e povestea lui Oceane, o fată care refuză să iasă din casă. Lucrează în domeniul IT, aşa că are legături electronice şi de comunicaţii, din casă, ba chiar din patul ei cu oricine doreşte – prieteni, familie, clienţi, firme de catering. Nici măcar un eveniment extraordinar, al cărui autor chiar asta îşi propusese, să o scoată din casă şi să o trimită până la capătul lumii, nici măcar evenimentul ăsta nu-şi atinge scopul: Oceane angajează pe altcineva care să trăiască experienţa şi re-iniţierea în locul ei.

Mi s-a părut de-a dreptul nerealist şi chiar îngrijorător să descopăr aşa o atitudine, fie şi la un personaj.

Doar că… uneori cred că majoritatea din noi trăim la mâna a doua. Nu în sensul de viaţă de proastă calitate, ci în sensul de “trăi prin altcineva”. Ceea ce ar putea să fie acelaşi lucru câteodată.

Da, e imposibil pentru o persoană să cunoască şi să experimenteze senzaţii şi situaţii la nesfârşit. Până la urmă, avem un timp limitat la dispoziţie; şi multi dintre noi au şi disponibilitate psihică şi afectivă redusă pentru asta.

Pe de altă parte, puţini sunt aceia, şi probabil că mai degrabă cazuri medicale, care nu sunt interesaţi de experienţe noi, de situaţii, de persoane noi în viaţa lor.

Aşa că suntem obligaţi să trăim prin împuterniciţi. Să ne uităm numai la ce succes are industria cinematografică ! Cine nu vrea să fie supererou, sau justiţiar, sau doar detectiv, sau moştenitoare bogată, să vindece boli, să călătorească în timp sau în doar junglă, să cunoască lumi noi, să schimbe cursul istoriei şi faţa pământului, şi mai ştiu eu ce alte fapte şi întâmplări măreţe. Toate miturile originare şi cele moderne şi-au găsit ceva de lucru prin filmele zilelor noastre. Şi cine, în lipsa evidentă a putirinţei de a trăi personal toate acestea, nu apelează la înlocuitori?

Filme, cărţi, muzică şi oh, da, programele de televiziune.

Ştiti telenovelele. Toata lumea le condamnă pe bietele gospodine că ard mâncarea, urmărindu-l pe don Fernando şi pe alţii ca el. Când colo, nu fac decât să alerge şi ele după vieţile pe care nu le vor trăi niciodată de-adevăratelea. Educaţia sentimentală a unor generaţii întregi se face în faţa micului ecran, prin înlocuitori. Crize de nervi, gelozii, îndrăgosteli, certuri, desfaceri şi refaceri de familii – toate se întâmplă la televizor, toate se trăiesc acolo.

Şi-apoi restul invenţiilor moderne de comunicaţii – începând cu aproape perimatul telefon şi terminând reţelele sociale. De ce să ne mai vedem cu prietenii, de ce să legăm prietenii noi la şcoală, sau la serviciu, sau la picnic. Un email la tot grupul, un status pe messenger, twitter, facebook şi deodată toţi cunoscuţii şi necunoscuţii din viaţa ta află ce faci. Sigur, efortul să le spui în persoană toate cele tuturor oamenilor ăstora e prea mare şi până la urmă dacă tragi linie şi aduni, pur şi simplu nu-ţi ajunge timpul. Nu mai vorbesc de Second Life – ai o viaţă paralelă întreagă la dispoziţie, pe care să ţi-o croieşti fix cum vrei, fără limitările pe care le ai în viaţa reală.

Intrebarea e: cât de mult sau de bine reuşim să ne cotrolăm vieţile astea paralele pe care le ducem prin interpuşi şi cât ne controlează ele pe noi ?

*Agent sau substitut autorizat să acţioneze în numele altei persoane.
*(tech.) Interfaţă pentru un serviciu, în special la distanţă sau care e dificil de utilizat direct.

Despre autor

Rita: Imi plac poveştile cu final fericit, deşi, ca o pesimistă care sunt, cred că nu s-au terminat încă.