Nu aveam de gând să scriu despre acest subiect, dar, pentru că am fost provocată… (să-mi fie ruşine pentru că mă las provocată, în loc să-mi văd de scutecele mele! – şi eu sunt mamă, deh!), mă revolt. Da, mă revolt – cred că am acest drept, nu? Şi dacă nu mi-a fost „conferit”, mi-l iau singură, aşa… că vreau eu!

Întoarcerea la serviciu a mamelor după concediul maternal de doi ani este un moment stresant pentru toată familia. Afirmaţia îi aparţine unei mame (desigur!) aflată în pragul acestei reîntoarceri la… Eden.

Eden-ul ei?

*din punct de vedere material

Un loc mirific unde o aşteaptă, pe lângă un salariu bugetar la valoarea celui de acum doi ani (umbrit de perspectiva unei reduceri cu 25%). Pe lângă aceasta, o alocaţie a copilului micşorată şi ea, de la 200 de lei în primii doi ani, la 42 lei (din care se vor „dona” crizei 15%). Şi, de parcă nu ar fi suficient, perspectiva reducerilor de personal, deloc îmbucurătoare, nu face altceva decât să îi producă îngrijorare.

*din punct de vedere emoţional

Copilul devine, desigur, centrul universului ei. Dar, pentru că a născut, viaţa nu s-a terminat pentru ea.

După ce, timp de doi ani a tot ascultat prelegerea despre mamele care „stau” acasă, după ce a făcut tot posibilul să „se descurce” – nu toata lumea are bunici, rude şi nu toată lumea îşi permite să plătească salariu unei bone, se trezeşte în faţa unei alte “probleme”, de data aceasta ridicată de angajator – cel care o consideră a fi, după doi ani de zile, “complet deprofesionalizată” – în concepţia multora, după 2 ani se schimba regulile sau consideră că, odată cu naşterea, i se scoate acesteia şi creierul.

Urmează grija a „ce va fi” după începerea serviciului – „Înainte” nu era decât serviciul şi casa. Acum… se adaugă creşa, întrebări de genul „şi dacă se îmbolnăveşte, voi fi înţeleasă”? sau „Cum îmi voi motiva indisponibilitatea statului peste program?” Pentru că, „după creşă” copilul are nevoie, în continuare, de toată atenţia – şi de educaţie din partea mamei.

Aşa… cum e cu “statul” acasă?

Cam aşa: http://www.noapteaiguanei.ro/?m=200906

Un “slalom” printre colici, dinţi, măsele, nopţi nedormite, activităţi casnice şi… multe griji.

Foarte multă lume consideră că este “perioada de vis şi odihnă” a mamelor. Omul care n-a avut copil de crescut şi ştie multă teorie? Zice…:“bă’, ce viaţă p’astea! Stau acasa 2 ani, şi mai primesc şi bani de la stat pentru asta, ce viaţă, domne’!”

Primul amendament – banii nu sunt “de la stat” – sunt bani din contribuţia fiecărei mame, plătiţi înainte de a naşte copilul.

În plus, “stă” acasă şi din pricina inexistenţei unui unui sistem care să susţină natalitatea: creşe, grădiniţe şi bone autorizate.

Întrebarea este… mai există viaţă “după copil” sau începând din momentul naşterii o condamnăm pe mamă?

Iguana – “Nu trebuie, pe cât poţi, să te laşi ispitit a vorbi despre tine.” Giosuè Carducci

Nu e uşor să te înţelegi cu toţi colegii. Nu e uşor deloc atunci când unii dintre ei sunt aproape constant “Gică Contra”. Dar locul de muncă e loc de muncă şi ideal e să poţi face treaba cât mai bine pentru a reuşi să mergi mai departe şi pentru a evita tocirea nervilor tuturor.

Că sunt colegi care enervează prin felul de a fi – şi care sunt aceste tipuri de oameni – s-a mai spus pe Cenuşă cu lux de detalii aici. Că există modalităţi în care putem gestiona relaţia cu unii colegi dificili am discutat aici. Că există anumite obiceiuri şi ticuri care pot scoate orice om normal din minţi uneori şi care ar fi acestea am pomenit aici. Însă acum vin cu o întrebare: cât de departe mergem în încercarea de a ne înţelege cu un coleg dificil?

Ar fi o soluţie ca, pentru a stabili un teren comun, pentru a arăta că avem experienţe de viaţă comune ce ne pot uni, pentru a detensiona atmosfera şi aşa mai departe să minţim? Un domn ar putea – ca şi o doamnă de altfel – să înceapă cu un compliment – “Ce pantofi frumoşi/eleganţi! (Îmi plac la nebunie!)”. Similar ar putea fi realizată o remarcă pentru bijuterii (la doamne), ceas nou, costum, rochie etc. Dar oare dacă nu e sincer complimentul nu se va simţi? Dar nici detensionarea (puţin) a atmosferei nu e de lepădat.

Ziceam de stabilirea unui teren comun sau arătarea faptului că împărtăşiţi unele experienţe de viaţă asemănătoare. Păi… dacă nu le împărtăşiţi – le puteţi crea. Orice numai pentru a vă înţelege cu colegul? Inventarea presupune însă să ţineţi şi minte experienţa – şi cum rămâne cu minciuna şi picioarele ei scurte în acest caz? Alte modalităţi de a gestiona o situaţie în care sunt implicaţi colegi ce nu se înţeleg găsiţi aici: Top Tips: Nine Ways To Talk To Someone You Can’t Stand.

În final întrebarea rămâne: voi aţi minţi pentru a vă înţelege cu un coleg? Cât de departe ar merge minciuna (pentru că e clar una să admiri nişte bijuterii şi alta să inventezi poveşti de viaţă)? Putem vorbi de etică în aceste situaţii? Ce primează: înţelegerea şi realizarea unui proiect sau corectitudinea?

Un nou articol semnat de Ovidiu Constantin pentru CdT Gentlemen’s Club!

Cred că toată lumea a auzit/văzut/citit despre fata care a decedat, cel mai probabil din cauza epuizării și stress-ului de la job. Și nu este un caz singular: o altă fată, acum ceva vreme, a pățit același lucru.

Reacțiile? De cele mai multe ori, au fost penibile. Să-i dăm în cap șefului direct sau managerului companiei! Să fie ilegal să stai peste program! Să nu mai muncim! Nu, nu inventez, am citit reacții (de la oameni pe care îi respect(am)) în care se enunța sus și tare că e bine să lucrezi ce nu-ți place, pentru că nu vei fi tentat să muncești prea mult și vei pleca acasă la ora 18. Very smart.

Cred că există multă confuzie și multă frustrare în rapoartele de muncă. Comunismul a săpat adânc în conștientul colectiv și diverse percepții eronate ale părinților s-au transferat și celor mai tineri. Într-adevăr, e greu să faci față economiei de piață și capitalismului atunci când ai fost educat că statul o să aibă grijă de tine, tot ce trebuie să faci este sa “show up on time” și să execuți ce-ți spune șeful.

Voi încerca să demontez câteva mituri și să răspund câtorva întrebări.

Ce este angajatorul?

Angajatorul este o organizație. O mășinărie care are ca unic scop să producă bani pentru investitori sau acționari. Orice acțiune sau măsură care se ia este dictată de raționamente logice și strategii și are ca scop, desigur, făcutul de bani.

Prânzul gratis, sediul în centru, mașina de companie și bonusurile de la sfârșit de an nu ți se cuvin. Ți se dau pentru că astfel vei lucra mai eficient și vei face mai mulți bani. Nu există o limită, companiile nu obosesc și nu au frână.

Ce nu este angajatorul?

Deși lucrezi cu oameni, angajatorul nu este nici șeful tău, nici fata de la HR. Este un spreadsheet care măsoară cât de mulți bani aduci tu companiei. Dacă nu produci suficienți, ești dat afară. Dacă poți produce mai mulți, nu vei fi refuzat.

Ar trebui să reții că nu e treaba angajatorului cât muncești tu, dacă dormi, dacă mănânci, dacă ești surmenat sau nu ai chef de muncă. Pentru asemenea probleme discută cu familia ta.

De ce primești banii?

“Pentru a munci” este un răspuns prea simplu, și incomplet. Ești plătit pentru rezultatele pe care le obții. Aduci bani companiei, primești bani. Nu ești plătit nici pentru că vii la timp la birou, nici pentru că stai 10 ore pe scaun.

Poate că nu este evident pentru toate pozițiile care sunt obiectivele și cum se măsoară îndeplinirea lor. Știu că există multe companii cu management defectuos (unii ar spune… toate!). Este și datoria ta să ai grijă că ești apreciat pentru ceea ce faci și să ceri să fii evaluat periodic.

De ce e munca grea?

N-am auzit niciodată un om pasionat de ceea ce face spunând că munca e grea sau neplăcută. Obositoare, da, se întâmplă. Dacă (crezi că) faci prea multe ore suplimentare, ai prea multe sarcini, munca e prea grea, sunt șanse mari să fii doar dezorganizat. Poate ar trebui să mai renunți la câteva din cele 15 pauze de țigară, 5 cafele și taclalele cu colegii și să te apuci de muncă mai devreme de ora 16.

Ar mai fi o posibilitate aici: munca chiar e prea grea. Poate nu ești potrivit jobului. Poate șeful nu înțelege care sunt limitele tale. Dacă stai și te chinui crezi că vei rezolva ceva? Află care sunt cauzele și rezolvă problema acum, chiar dacă asta înseamnă că-ți dai demisia.

What next?

Nu prea ți-a plăcut ce-am scris mai sus, este? Am fost dur, și cinic. Nu sunt așa în realitate ca șef, dar aveai nevoie de un duș rece. Dacă ai terminat să mă insulți și ți-a trecut impulsul de a-ți da demisia, citește în continuare ce ai de făcut:

Realizează că jobul tău nu este viața ta. E bine să fii pasionat de ce faci, dar atunci când asta îți pune sănătatea în pericol, e cazul să tragi linie. Dacă ajungi să te gândești cu groază la ziua de mâine și petreci mai mult timp la job decât acasă, ai depășit linia. Ai grijă să mănânci, să te odihnești și las-o mai moale cu stimulentele. Dacă tu nu ai grijă de tine, nu te aștepta să aibă compania.

Realizează că jobul tău este viața ta. Da, mă contrazic. E articolul meu, am voie. Dacă nu muncești, nu ai mâncare de pus pe masă și haine de purtat. Banii nu ți se cuvin și nu-ți poți permite să-ți bați joc de jobul tău. Nu poți pleca la ora 18 de la birou fără să-ți termini task-urile – e lipsă de respect față de colegii care depind de ele. Din când în când va trebui să faci niște ore suplimentare sau să muncești mai mult. Get over it și adu-ți aminte câte ore stai pe net.

Realizează că doar tu ești responsabil pentru ce ți se întâmplă. Șeful tău nu are un bici cu care te obligă să muncești. Nici nu te-a legat cu lanțuri de birou. Muncești pentru că vrei – vrei promovare, vrei mai mulți bani. Dacă poți sau nu, este doar problema ta. Unii pot munci 16 ore pe zi, alții doar 5. Dă-ți seama în ce categorie ești și asumă-ți situația. Să dai vina pe oricine altcineva este ridicol.

Despre autor:

Ovidiu Constantin: Sunt IT-ist, antreprenor, rocker, cititor de cărţi bune, Linuxist, călător, blogger, twitter-er(?), băutor de Coca-Cola, soţ, fiu neascultător, şofer, apolitic, curios, vesel, ironic… Adică băiat de treabă. S-ar putea spune că sunt bun de pus pe rană, dar îţi recomand totuşi să mergi la medic.

Când vine vorba de muncă murim pe baricade? Nu chiar, dar de îmbolnăvit pe toată lumea îmbolnăvim. La propriu, pentru că lanţul slăbiciunilor există şi în cazul unei banale gripe… iar povestea este simplă:

Mai întâi este patronul, care are nevoie de “carne de tun” (mă scuzaţi, adică de salariaţi la locul de muncă). Să-i crească inima în piept de mândrie când îi vede cum produc pentru el… Da, probabil că un birou mai mult gol e o imagine deprimantă, e de înţeles asta, însă un calcul mic al eficienţei unui angajat bolnav trimite rapid semnale îngrijorătoare privitor la profit. Pe hârtie situaţia e simplă (şi logică): un angajat gripat care stă acasă o zi costă mai puţin decât un întreg departament bolnav din care câţiva vor lipsi inevitabil iar restul vor duce gripa pe picioare, având capacitatea de muncă redusă considerabil. Per total producţia va fi afectată mai rău decât dacă salariatul gripat stă acasă. Ca să nu mai vorbim de motivarea angajaţilor, creşterea loialităţii, fidelizarea lor… chestiuni care se duc pe apa Sâmbetei în momentul în care trebuie să se târască bolnavi la birou, mormăind diverse gânduri bune în barbă.

Dar cum nimeni nu îl încurajează să se trateze cum se cuvine, ajungem la salariat, care mort-copt vine la muncă. Nu din prea mult entuziasm, pasiune pentru ce face sau simţ al datoriei exacerbat, ci pentru că se teme de consecinţe. Şi pentru că motivarea cu o gripă nu “dă bine” la şef – cine mai e copil mic să lipsească de la muncă pentru un banal nas înfundat? Asta se îndură stoic, bărbăteşte, direct în tranşee. Spectrul pierderii locului de muncă sau al mânierii conducerii ne bântuie pe toţi, iar o atitudine… să-i spunem “civică”… în cazul gripelor, nu s-a pomenit pe la noi. Adică să te gândeşti că dacă te duci bolnav la birou, pasezi boala şi altora… huh, ce proces de gândire complex!!! Şi chiar dacă legi a cu b şi ajungi la concluzia simplă a transmiterii viruşilor, cine să te creadă că îţi pasă de ceilalţi şi nu încerci doar să te fofilezi savant? Nope, şeful nu va aprecia argumentul acesta de bun simţ la adevărata lui valoare, nu suntem încă pregătiţi pentru aşa gândire revoluţionară. Bine, să fim şi cinstiţi aici… chiar nu mulţi angajaţi au simţul asta civic… majoritatea ar profita cu neruşinare de fiecare fărămiţă de zi liberă pe care ar putea să o smulgă din sistem, aşa că problema devine şi una de încredere şi corectitudine, alte concepte revoluţionare.

Şi uite, aşa, din salariat în salariat, boala se propagă rapid ajungând la familia fiecăruia, unde afectează partenerii de viaţă sau, mai rău, copiii. Gripa face un tur rapid al familiei, se reîntoarce cu efect de bumerang în firmă, unde mai destabilizează câteva suflete… şi eventual revine pentru o a doua rundă în familia deja năucită de boală. În plus, în mod evident, tot prin metoda transmiterii virusilor de la om la om, bântuie şi alte companii, grădiniţe, şcoli… după caz, că doar e sezon de gripă şi în fiecare anotimp ne loveşte din plin. Inutil să precizăm că salariatul de mai sus este acum şi nervos, că doar are probleme în familie, fie pentru că trebuie să-şi îngrijească partenerul bolnav, să bage medicamente în copilul gripat… fie pentru alte chestiuni similare.

Ce îi pasă patronului de mai sus de toate acestea? Nu prea îi pasă, cât timp nu îl afectează direct (în fine, aşa crede el) şi nici nu îl preocupă ce se întâmplă în jurul său. Fiecare personaj din povestea de mai sus e o rotiţă mică într-un sistem implacabil, din care lipseşte puţină educaţie sanitară dar în care prisoseşte victimizarea, căci cu toţii ne plângem ulterior de pârdalnica de gripă care nu, nu poate fi ţinută sub control. De ce oare?

Dap, în cazul în care se întreabă cineva, eu m-am regăsit în postura de soţie a angajatului care aduce virusul de la birou şi îl pasează copilului de un an. Pe motiv de deadline. Al lui şi al colegilor lui, veniţi prompt la muncă.

Colegii pot reprezenta “sarea şi piperul” unei slujbe, pentru că pot strica atmosfera rapid, sau, dimpotrivă, pot face un serviciu nepotrivit să fie mai suportabil. Cu toţii avem experienţe cu un coleg anume pe care nu îl putem suferi, pentru că este mult prea… (arogant, tupeist, obraznic, băgăcios…) şi pe care cam tot biroul îl urăşte, mai mult sau mai puţin vizibil. Simpla lui revedere zilnică ne strică starea de bine, iar zilele în care lipseşte sunt cu adevărat liniştite . Dar ce înseamnă un coleg enervant şi mai ales ce să nu faci ca să te asiguri că nu devii, la rândul tău, personajul nesuferit din firmă? Iată-le pe cele mai enervante (lista fiind mai lungă):

1. Împarte sfaturi în stânga şi în dreapta, cu mult prea multă generozitate
Acea persoană care consiliază pe toată lumea, având o soluţie sau sugestie pentru orice problemă posibilă, este obositoare (şi asta este exprimarea frumoasă…). Sfaturile nu se împart cu largheţe, se dau doar când sunt cerute, altfel vei avea atitudinea unei persoane atotştiutoare şi etern superioară celor din jur.

2. Afişează constant nostalgia pentru vremurile trecute
Lucrurile se schimbă. La fel şi firma în care lucrezi: tehnologia, protocoalele, oamenii… Incapacitatea de a te adapta la ele şi constantele referiri la “cum făceai tu la vechiul loc de muncă sau înainte să se schimbe conducerea” nu te vor transforma într-un angajat “înţelept”, cu unul îmbătrânit şi cicălitor.

3. Apelează mereu la bunăvoinţa şi ajutorul celorlalţi
Este ok să nu te pricepi să pui hârtie în copiator, sau să trimiţi un fax… dar dacă nu reuşeşti să înveţi după primele două-trei lămuriri binevoitoare din partea colegilor, înseamă că eşti pur şi simplu leneş. Şi sâcâitor…

4. Mereu i se întâmplă ceva “şi mai şi”…
Sună ciudat? Şi totuşi, câţi dintre noi nu cunoaştem o persoană care mereu are o poveste “şi mai şi” de isorisit? Ceva care surclasează evenimentele petrecute ţie sau colegului… Ţi-ai luat o maşină? El are deja!!! Ţi-ai rupt un picior? El şi-a rupt două!!!… şi tot aşa…

5. Miroase ca un sconcs
Inutil de explicat de ce acest “mic detaliu” este deranjant.. A, şi nici varianta cu parfum în cantităţi exagerate nu e mai bună…

Probabil că aţi întâlnit şi voi asemenea situaţii, fiecare a avut cândva măcar un coleg cu adevărat enervant… Voi ce aţi mai adăuga la această listă?

Succesul profesional stă şi în relaţiile create şi menţinute cu ceilalţi, de aceea, când apar greşeli este important să ştii când şi cum să îţi ceri scuze. Întrebuinţată cum trebuie, această opţiune te poate pune într-o lumină mai bună, aceea de persoană puternică şi de caracter. Iată câteva situaţii care implică scuze şi sfaturile unor experţi privitor la cum să le gestionezi:

1. Greşeala ta afectează colegii

În cazul în care ceea ce ai făcut are repercusiuni negative asupra colegilor tăi, scuzele sunt obligatorii, la fel şi oferta de a repara situaţia. Dacă este vorba de o problemă mai complexă, încearcă să arăţi că înţelegi efectul pe care l-au avut acţiunile tale – Meryl Runion, autoare a şase cărţi despre comunicare sugerează o abordare de genul: “Regret că trebuie să faci X, Y şi Z din cauza greşelii mele. Îmi cer scuze. Nu se va mai întâmpla, deoarece pe viitor intenţionez să…”.

2. Cineva din compania în care lucrezi a făcut o greşeală şi te afli în faţa unui client nemulţumit

Cu siguranţă nu vrei să dai de înţeles că tu eşti de vină, însă poţi cere scuze în numele întregii companii. “Sunt situaţii în care trebuie să susţii echipa”, afirmă Anna Post, purtător de cuvânt la Emily Post Institute. Iar tu vei apărea într-o lumină mai bună decât dacă ai da vina pe colegi.

3. Nu eşti sigur dacă ar trebui să-ţi ceri scuze

Poate că ai simţit că un comentariu făcut de tine a deranjat un coleg… Înainte de a îţi cere scuze, încearcă să afli dacă este adevărat, sugerează Anne Post. De asemenea, dacă vrei să-ţi exprimi susţinerea pentru un coleg, fără însă a îţi asuma responsabilitatea pentru ceva ce nu ai făcut, poţi spune: “Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa”, astfel încât să nu ajungi să te scuzi pentru greşeli care nu îţi aparţin.

4. Echipa din care faci parte a făcut o greşeală

Este o situaţie delicată, deoarece este corect să îţi asumi o parte din vină, dar nu în întregime. Meryl Runion recomandă să nu cauţi vinovatul, ci mai degrabă să abordezi situaţia ca pe o lecţie din care se poate învăţa: “Nu a fost un moment bun pentru echipa noastră, cu siguranţă… şi sunt câteva lucruri care ne-ar putea ajuta pe viitor să nu mai ajungem în această situaţie”.

5. Regreţi tonul şi cuvintele folosite, însă nu şi ideea formulată

În această situaţie Anne Post recomandă să îţi ceri scuze pentru tonul folosit, precizând totuşi că există o serie de probleme pe care ai vrea să le aduci în discuţie.

6. Îţi ceri scuze prea des

Asigură-te că nu îţi ceri scuze pentru o greşeală pe care o tot repeţi. “Doar pentru că urmează să îţi ceri scuze, nu înseamnă că ai dreptul să te comporţi greşit”, afirmă Anne Post. De asemenea, nu ar trebui să exagerezi cu scuzele, aceasta se poate interpreta ca nesiguranţă şi slăbiciune – idealul este să oferi scuze exprimate clar şi scurt pentru problemele minore şi doar în situaţia unor incidente grave să prezinţi explicaţii mai detaliate.

* Omul întreg e bărbat şi femeie… Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg.
Ioan Gură de Aur

Demonii care bântuie Omul sunt aceiaşi dintotdeauna, iar chipul le e luminat de subiecte în jurul cărora el se tot învârte: gust de struguri de toamnă ciocolatie sau cenuşie, când prea acrii, când prea dulci! Omul le dă târcoale până ameţeşte şi se întoarce de unde a plecat, nesătul şi neştiutor. Are grămezi de nemulţumiri şi nu de puţine ori dă cu stângul în dreptul, dar rareori mândria lui nesăbuită îi permite să învăţe cum să gestioneze o realitate dată pentru totdeauna: istoria a început să se scrie cu prima filă a înmulţirii lui, când pământul s-a umplut de omuleţi de toate dimensiunile…

Acest material e inspirat de… oglindă şi e dedicat Bărbatului şi Femeii, fugari din Inefabil, ucigaşi ai Aventurii şi ai Poeziei, înrolaţi în armate de Misogini şi Feministe ce duc de ani de zile un război inutil, consumator de clipe, deşi Bărbatul şi Femeia pot fi împreună, fără să-şi uite identitatea şi domiciliul planetar.

Posibil portret, asemănările cu realitatea nu sunt simple ficţiuni…

Trezirea, dimineaţa la ora opt! Program de lucru, de la zece la şase. Apoi acasă şi, invariabil, adorm la ora zece, în faţa televizorului deschis. Se mai întâmplă uneori să viseze cai verzi pe pereţi, moluşte zburătoare, broaşte fără carapace. Dimineaţa, se uită în oglindă şi nu-şi recunosc chipul reflectat în lumina artificială a unei intimităţi incerte. Înalţă însă nepăsători din umeri şi continuă să se spele pe dinţi. Se întreabă, mai mult într-o doară, dacă n-ar fi util să scoată din ambalajul nedesfăcut periuţa cea nouă de spălat limba. Au aflat că microbii se înmulţesc rapid pe limbă.

Momentele în care-şi beau cafeaua coincid cu inventarul succeselor: intelectuale şi profesionale; gândire pozitivă, de genul, umflă-te singur în pene, că ceilalţi oricum nu au grija ta, menită să le mai ofere câteva calorii.

Între ora zece şi şase împart universul pe felii, îl ronţăie plictisiţi printre zâmbete de complezenţă: îi dor muşchii faciali, de cât zâmbet perfect răspândesc!

Existenţa lor curge neabătut: job onorabil, un autoturism de firmă şi unul personal păstrat în garaj, casă dotată după reviste minuţios recomandate, telefoane sofisticate, computer de ultimă generaţie etc. Ciudăţenia apare însă când îi păleşte o toană şi-ar vrea să fie o femeie lângă el şi un bărbat lângă ea, care să-i privească cu admiraţie mută şi, între pauzele de mică publicitate de la televizor, să facă împreună sex, că singuri, au văzut şi ei, că nu prea are haz.

Vorbesc româno-engleza din simplul motiv că engleza e limba cea mai faină. Sunt dotaţi cu strategii, planuri de afaceri, analize competitive etc. Program de lucru între zece şi şase, în fiecare zi, cu excepţia sfârşitului de săptămână, când sunt nevoiţi să parcurgă momente de efervescenţă spirituală: sală, mall sau supermarket, un film porno sau exerciţii de gimnastică sexuală, iar ea, în plus, un coafor şi-un epilat total. Abia de mai e timp să-şi mai croiască gânduri profunde! Dacă totuşi le mai rămân o idee nerostită, un gest nefăcut, o bârfă neconsumată, se duc pe un chat sau un forum şi, sub tichia anonimă, trag un perdaf la toată lumea.

Luni o iau din nou de la capăt, fără intenţia de a-şi mai privi chipul. Oglinda nici ea nu mai ştie de ei, uimită de asemănarea dintre chipurile lor. Reflectă imagini la grămadă: chipul lui şi chipul ei. Bărbatul pare femeie şi femeia pare bărbat. A obosit biata oglindă să le tot spună despre istoria lor, aceeaşi de peste două mii de ani, scenariu previzibil, revoluţii anemice între Venus şi Marte, biete concluzii ce sfârşesc lamentabil într-un Pupat în Piaţa Independenţei! Ar mai avea oglinda de spus despre acele istorii adevărate, gustate de iubitorii de băuturi rare, categorie restrânsă, trecută la index…

Dimineaţa la ora opt trezirea, apoi program de lucru de la zece la şase.

Tu, cititorule, te uiţi în oglindă şi-i vezi zâmbetul amar de sub luciu şi înţelegi ce vrea să spună, când îţi şopteşte că eroii legendelor au hotărât să accepte să fie busturi la Muzeul de Vechituri ale Omenirii. Evoluţia omenirii le-a smuls aripile, iar ei au plecat privirea spre ei înşişi şi trăiesc acolo, în lumea lor de Inefabil, de Aventură, de Poezie. E lumea în care Bărbatul şi Femeia îşi recunosc menirea şi se regăsesc în întregul lor primordial… Omul ce-şi neagă zestrea ancestrală nimereşte în lăstăriş, în caterincă şi mişto-uri, apoi o ia de-a dreptul pe pustiu şi face pe ne-nţelesul… Bărbatul sau Femeia…!

Un studiu realizat pe un eşanton de persoane cu vârste între 18 şi 24 de ani arată că aceştia se simt stresaţi cel puţin o dată pe săptămână, banii (45%) şi grija pentru problemele de la locul de muncă (33%) fiind principalele surse de îngrijorare, urmate de stresul de la şcoală sau facultate (29%).

Un alt aspect interesant relevat de studiu este că aproape o treime din respondenţi au declarat că nu împărtăşesc nimănui grijile. James Gorman, Manager al programului Rethink National Young Persons subliniază că există consecinte pe termen lung ale faptului că nu se cere ajutor la timp. De altfel cu cât oamenii suferă în linişte, cu atât e mai dificil să fie ajutaţi. Acest fapt este considerat îngrijorător de cei care au realizat studiul şi au analizat datele. Femeile par a fi mai grav afectate de stres – una din trei spre deosebire de un bărbat din zece. 33% dintre femei declară că sunt stresate în majoritatea zilelor sau chiar în fiecare zi.

Ce alte informaţii au mai obţinut cercetătorii puteţi afla de aici. Oare ce ar releva un astfel de studiu realizat în România?

Este locul în care îţi petreci mai bine de jumătate de zi şi chiar jumătate de viaţă. I se spune şi “cealaltă nevastă” sau “casa ta când eşti departe de casă”. Iar casă înseamnă confort, intimitate, spaţiu privat.

Se mai aplică toate acestea serviciului din ziua de azi? Regulile de lucru în comun au trecut prin schimbări majore şi mă întreb dacă mai este valabilă expresia…

Spaţiile tip “open office”

Din ce în ce mai multe firme au astfel de birouri, cu spaţii deschise. Avantajul este o mai bună comunicare între angajaţi, utilă mai ales pentru cei care lucrează în echipe. Creşte şi apartenenţa la grup, ai contact vizual cu ceilalţi, este uşor să interacţionezi… Dezavantajul major este distragerea atenţiei – devine mult mai greu să te concentrezi. Iar intimitatea este redusă la minimum. Auzi tot ce fac ceilalţi, până şi strănutul colegului din capătul celălalt al sălii. Vrei, nu vrei, asculţi conversaţii telefonice şi poţi afla detalii intime relativ uşor. Hei, cu puţin simţ de observaţie poţi afla rapid care colegi sunt la dietă, care se ceartă cu partenerul de viaţă şi care nu au chef de lucru. Ai continuu ţăcănit de tastaturi în urechi. Şi toată lumea poate vedea ce este pe ecranul computerului tău. Iar obiectele personale aflate pe birou – pixuri, rigle etc. sunt “împrumutate” constant şi nu îşi mai găsesc drumul înapoi.

În replică, tot mai mulţi angajaţi apelează la căşti pentru a-şi putea construi propriul spaţiu virtual şi astfel să se sustragă, de exemplu, conversaţiilor amicale ale colegilor de birou. Uneori aleg să se retragă în sălile de conferinţe atunci când au de lucu la un proiect dificil, dar este o soluţie de moment. Au apărut şi regulamente interne care includ reguli ca:

- separarea angajaţilor pe grupe de activităţi (de exemplu, cei de la marketing vorbesc foarte mult la telefon şi pot distrage atenţia celorlalţi)

- prevederea de spaţii izolate pentru întâlniri dar şi pentru situaţiile în care un proiect cere ceva mai multă linişte şi concentrare

- telefoanele să fie setate de către toţi angajaţii pe modul silent

- zona de cafea, fumat sau bucătăria să fie locul pentru discuţii amicale între colegi

Iar pauza de ţigară sau ieşitul pe hol pentru telefoane au intrat deja în reflex. Doar că nu eşti singurul care caută un colţ să se ascundă, mai mereu locul în care cauţi puţină intimitate este deja ocupat de altcineva…

Big brother is watching

Însă noţiunea de spaţiu personal la birou include si toate telefoanele, e-mail-urile pe care le trimiţi/primeşti de la serviciu, site-urile pe care le accesezi, documentele pe care le ai în memoria calculatorului tău etc., astfel încât tot mai multe firme apelează la:

- supravegherea emailurilor

- urmărirea sms-urilor

- monitorizarea convorbirilor telefonice

- verificarea site-urilor accesate

- urmărirea conversaţiilor pe messenger, în cazul în care acesta nu este total interzis

- blocarea anumitor operaţiuni (de exemplu trimiterea de fisiere pe messenger)

- supravegherea video

Aceasta deoarece unii angajatori consideră că atât timp cât te afli la serviciu, telefoanele trebuie să fie legate de munca depusă şi monitorizarea internetului este perfect normală atâta timp cât ei sunt cei care îl plătesc. Din acelasi punct de vedere, computerele pe care tu îţi stochezi şi ceva informaţii personale reprezntă de fapt tot proprietatea firmei. Da, depinde de politica firmei, însă astfel de situaţii se întălnesc din ce în ce mai des, iar soluţiile propuse pentru protejarea intimităţii sună cam drastic:

- limitarea la maximum a convorbirilor telefonice si a mail-urilor personale de pe telefoanele sau computerele firmei

- păstrarea documentelor personale pe un mediu de stocare mobil (hard, flash etc)

- renunţarea la orice conversaţii pe chat

Standardizare

Angajaţii sunt parcă tot mai mult o armată bine strunită de oameni îmbrăcaţi business. Cu reguli proprii de comportament: neapărat “politically corect”, zâmbete “prietenoase” non-stop, conversaţii amicale superficiale, falsitate şi extrem de multă birocraţie. Lucrurile sunt “trendy”, “must-have” sau “statement”. Individualizarea este din ce în ce mai redusă. Cu toţii suntem “o maaaare familie fericită”, mai ales după ce am fost la team-building.

Limitare

Paradoxal, deşi spaţiul este deschis, ferestrele nu sunt. Niciodată. Aerul este condiţionat. Natura din jurul tău: trei ghivece şi cerul de afară. Pentru că de multe ori doar atât poţi vedea de la biroul tău: cerul, cu trei nori mari, albi, pufoşi. Iar mirosul nu este cel al florilor de afară, ci cel de lemn, praf, odorizator de cameră plus, eventual, diversele tipuri de mâncare ale celorlalţi. Sau parfumul puternic al colegei.

Toate aceste reguli şi situaţii sunt menite să ajute la creşterea productivităţii, corect. Însă afectează celelalte aspecte ale vieţii unui salariat. Iar întrebarea este daca sunt suficiente sau angajaţii se simt din ce în ce mai inconfortabil la locul de munca? În condiţiile astea parcă dispare componenta de pasiune, de implicare a angajaţilor. Merită? Parcă din ce în ce mai mult senzaţia este că viaţa este “dincolo”. Afară, acolo… Că nu faci ceva cu adevărat “meaningful”. Oare serviciul mai este un loc unde te duci cu plăcere sau a devenit un soi de prostituţie?

Mama mea îmi spune şi acum că ei i-a plăcut la serviciu, a făcut ce şi-a dorit, s-a simţit bine şi nu regretă anii petrecuţi acolo. Iar eu văd tot mai multe persoane din generaţia mea descriindu-se ca pe nişte sclavi corporatişti, căutănd orice prilej să “chiulească” şi visând la pensie de pe la 30 de ani.

Aşa că mă întreb ce se întâmplă cu intimitatea la birou. Cu spaţiul privat. Cu confortul. Mai este nevoie de ele sau nici nu se mai pune problema? Servicul mai este muncă făcută cu şi din pasiune sau virează spre cealaltă variantă?