Titlul este uşor nepotrivit, căci zăpezile sunt chiar aici, la geam, adunate în nămeţi ameninţători. Ceea ce mă face să mă întreb ce caută ele aici, că doar e martie, sărbătoarea cu mucenicii, mărţişoarele… altele sunt la ordinea zilei. De unde zăpadă? De ce zăpadă???… Şi unde e primăvara? Serios, voi vă mai aduceţi aminte de anotimpul ăla în care NU era atât de frig cât să porţi palton dar nici atât de cald încât să stai în mânecă scurtă? Anotimpul sacourilor? Cine mai merge acum doar în sacou pe stradă (excluzând persoanele cu maşină proprie)?  Ori e prea cald, ori prea frig…

Anotimpurile mele preferate sunt primăvara şi toamna, iar în ultimul timp am senzaţia acută că le-am pierdut, rătăcit pe undeva, printr-un buzunar de trenci uitat în dulap şi eventual le-am lăsat acolo şi când am spălat haina, căci tare au mai intrat la apă. S-au comprimat şi scofâlcit la nivel de doar câteva zile din toată bogăţia aceea de raze timide de soare, strecurate printre frunzele înmugurite ale copacilor primăvara şi ploaia aurie de frunze şi soare cald de toamnă.

Nu ştiu în ce direcţie se roteşte lumea însă observ că anumite piese vestimentare nu mai au utilitate în garderobele noastre, în timp ce schimbările de climă ne iau prin surprindere. Ba plouă torenţial şi a doua zi e atât de cald că arunci toate straturile de pe tine pe drumul spre casă, ba e soare şi înfloresc copacii, pentru ca a doua zi să te uiţi pe geam la viforniţa de afară. Sărim direct din cizme în sandale.

Ne-am învăţat cu termeni noi, termeni cu care nu eram obişnuiţi până acum câţiva ani: val de frig arctic, iarnă uscată, temperaturi de peste 40 de grade, tornadă (tornadă??!!)… ce să zic, mă întreb câţi mai ştiu cum era pe vremuri… iarna ningea abundent, aveam mereu zăpadă de Crăciun şi nu, nu ploua aşa… primăvara totul se încălzea treptat şi aici treptat e cuvântul cheie… vara era cald, dar nu, nu murea lumea pe stradă şi parcă nu era atât de uscat totul… iar toamna încă mai puteai sta pe afară să te bucuri de ultimele raze de soare.

Trecerea aceasta bruscă de la un anotimp la altul devine obositoare şi cu singuranţă ne afectează şi psihic. Organismul uman nu este făcut pentru astfel de temperaturi, nici pentru aşa modificări bruşte, iar în condiţiile acestea noi suntem ca un cântar stricat, căruia îi oscilează acul isteric. Nu cred ca putem ţine pasul cu capriciile acestea ale naturii. Eu una ma uit afară şi mă apucă depresia. Iar vara, îmi pare rău, dar vara între betoane eu deja o urăsc, pe ea şi temperaturile ei inumane.

Mi-e dor de primăvara mea, aia călduţă şi plăcută.

Un nou articol semnat Catia Maxim!

Toamnă, după o vară fierbinte şi săracă. Fierbinte de la Soare şi săracă de la mine. Mi-am adunat cuvintele şi am făcut ordine în dezordinea în care pluteau. Erau numeroase şi, de cele mai multe ori, se repetau inutil. Vorbeam, vorbeam fără rost! Până într-o bună dimineaţă când, după ce am preparat cafeaua, am prăjit pâinea, am zâmbit soarelui, am hotărât să nu mai caut un rost printre ele. Pierdeam timp, rătăceam pe cărări prăfuite ce nu duceau nicăieri. O curăţenie era tocmai bună, aşa ca la început de anotimp. Cu zâmbetul pe buze am luat cuvintele, unul câte unul, le-am şters de praf, le-am ordonat, am hotărât să le păstrez pe cele pe care le folosesc cel mai adesea. Acum că toamna se va sfârşi, iarna, ce va să vină, mă îndeamnă să port cuvinte albe, călduroase, pufoase, uşor catifelate: vorbe ce mângâie şi ţin de cald, vorbe înfofolite lângă simţurile zgribulite, vorbe ce încălzesc ceaiul aromat şi adună gândurile nebunatice, arse de soare şi mângâiate de mare.

Toamna îmi şopteşte speriată că o să plece, deşi ştie că fiinţa mea o va însoţi în împărăţia frunzei, mustind de sevele vieţii. Mă va prinde o altă iarnă friguroasă, săracă în cuvinte, clipă efemeră, cenuşie haltă, unde nimeni nu coboară. Voi rămâne în mine cu zâmbetul pe buze şi ceaiul cald al vorbelor, puţine câte au mai rămas, mă va încălzi suportabil, iar în caz de urgenţă, voi furişa degetele în buzunarul de la piept să simt speranţa. E acolo, ca aspirina cu pansament, recomandată de mama ori de câte ori răcesc. Dar eu nu prea răcesc: am anticorpi, sunt rezistentă la vremuri cenuşii.
A venit toamna şi, aşa cum a venit, a şi trecut. I-am iubit frunza nebună de culori, i-am desenat cerul cu soarele calm. Acum îşi face bagajul şi o să plece. Tocmai ce am terminat curăţenia printre cuvinte. Mă simt atât de simplu! Am puţine cuvinte, puţine sentimente… La răscrucea dintre toamnă şi iarnă. Închid ochii şi visez: revăd drumul şerpuit printre trupuri indicatoare. Pare interminabil, nu ştiu unde începe şi unde sfârşeşte. Mă uit la trupuri, indicatoare pe cărarea speranţei. Vorbesc în vis cu amintirile şi deapăn firele clipelor ce se vor ţese, căci iarna golită de frunze nu o să ţină o veşnicie, doar o secundă de vis amorţit.

E vremea să admit că vine clipa când cenuşiul nu mai contează, dacă speranţa e lângă sânge. E vremea să recunosc supremaţia răbdării. Dacă răbdare am se cheamă că sunt fericită, că mă bucură starea de bine, chiar dacă vorbele rămase nu se mai scaldă în sensuri infinite. Sunt simple şi puţine, ponderate, căci toamna care pleacă a hotărât să le ferească pe celelalte de frigul ce va să vină.

Se trece toamna, deşi frunza mai speră s-ajungă la mine, s-o pot ascunde de-ngheţul de-afară. O urmăresc în vis cum adie distanţele, îi simt parfumul umed, încărcat de seve. Inima a decis să se odihnească preţ de o staţie scurtă de iarnă, să bea o gură de ceai aromat, să zâmbească pe drumul speranţei către mine. Un drum presărat cu zâmbete tremurate, contur delicat al nevoii de mine.

Despre autor:

Catia Maxim: Încă un pas (editura Echinox, Cluj, 2007), Clipe salvate (editura Nicol, Bucureşti, 2008), Ghici pe cine iubesc eu? (editura SemnE, Bucureşti, 2009)

*** Calderon spunea că viaţa e vis. Prin urmare, să visăm frumos.