Celebrul (deja) logo cu frunză a iscat multe discuţii în jurul turismului din România şi cum ar trebui să fie el. Dincolo de utilitatea incontestabilă a unui brand de ţară (chestiune pe care nu am să încep să o disput taman eu), experienţele recente din minunata grădină te fac să te întrebi cum ar putea face cineva turism în ţara aceasta.

Da, e o ţară tare frumoasă şi cu un potenţial fantastic.

Însă cum să duci vizitatorul entuziast la obiectivul turistic dacă nu ai aeroport în apropierea lui?  Pentru că ceea ce avem nu se pune şi cumva tot în cârca Otopeniului cade greul, când ţara noastră este mare, lată şi plină de locuri minunate… Dar stai, nici nu e nevoie să părăseşti aeroportul ca să le dai lovitura de graţie: este suficient să le arăţi etajul de urcat pe scări în timp ce piloţii iau liftul – o să le placă în mod deosebit, mai ales dacă sunt în vârstă sau au cumva cărucioare cu bebeluşi. După asta sigur vor avea chef să viziteze frumuseţile patriei.

În fine, să zicem că reuşeşti să îndeşi turiştii veseli într-un autocar (de trenuri nici să nu mai vorbim) cu care pleci la  plimbare pe meleagurile ţării. Frumos, nu? Logo, brand, identitate naţională… Dar cum să îi pui să stea o oră (o oră!!!) în trafic pe bucata dintre Sinaia şi Buşteni??? Nu, nici măcar nu mă refer la toată Valea Prahovei, ci doar la amărâtă de distanţă ce se parcurge în… douăzeci de minute??? şi pe care, mergând agale în coloană, ajungi să omori cu graţie bietul turism românesc abia îmbobocit, cu logo-ul său cu tot. Sigur vor aprecia grădina carpatină, vor avea chiar timp să o studieze frunză cu frunză, la ritmul în care se deplasează coloana de maşini.

Şi acestea sunt doar câteva exemple, dar noi, locuitorii acestei minunate grădini, ştim mult mai multe. Ne lovim de ele zilnic, atât de des şi atât de tare încât nu se mai pune problema doar de a aduce străini în vizită, ci poate de a ne convinge şi pe noi să ne mai facem concediile aici. Până una alta marea e mai frumoasă în Bulgaria, Grecia sau Turcia iar schiul este incomparabil în Austria, ce contează că şi noi avem marea noastră şi munţii înzăpeziţi, apelurile lacrimogene la patriotism nu ne mai ţin aici… fără o infrastructură adecvată, preţuri decente, curăţenie şi servicii pe care să merite să ne dăm banii. Mai bine mergem noi la “ei” şi să vină ei în vizită, să ne vadă “grădina”.

Anul trecut în mai m-am delectat cu o săptămână petrecută în Sardinia. A fost minunat, plaje pustii, soare mult, apă suficient de caldă cât să faci o baie scurtă. Eram clar în afara sezonului, dar parcă tot îmi părea prea pustiu totul. Vorbind cu “ghida” noastră care locuia de ceva ani buni pe insula, am elucidat misterul liniştii şi numărului mic de turişti. Majoritatea plajelor din Sardinia, private sau nu, sunt ascunse bine. Drumurile către ele sunt mici, nu există indicatoare, iar turiştii nu sunt încurajaţi să le descopere. Rezultatul? Intimitate, sunet difuz al valurilor şi plaje extrem de populare şi mult prea aglomerate în alte părţi.

Soluţiile pentru a ajunge în locurile idilice? Ori sunteţi suficient de norocoşi să cunoaşteţi pe cineva de pe insulă, ori aveţi gazde extrem de drăguţe care să vă îndrume, întrebaţi insistent prin localităţile în care sunteţi cazaţi, sau vă aventuraţi cu harta în mână. Cel mai uşor e să aveţi un ghid “din interior”, dar orice rezolvare aţi alege, o maşină e necesară.

Mare atenţie! Nevăzând niciun indicator, e foarte posibil să păţiţi ca mine şi să nu ştiţi cum se numesc plajele respective Oricum ar fi, merită efortul! După parcurgerea unor cărări şerpuite veţi descoperi mici bijuterii. Şi oricând se aglomerează prea tare, puteţi pleca în altă parte. Sunt atât de multe posibilităţi încât nu va trebui să vă duceţi de două ori în acelaşi loc, nici dacă vă duceţi de două ori pe zi la plajă, şi asta fără a vă îndepărta la mai mult de o oră de locul în care sunteţi cazaţi.

Apropo de cazare, vă recomand cu drag pensiunile răspândite pe insulă. Unele la fel de greu de găsit precum plajele, sunt nişte minunăţii întinse printre dealuri, cu piscină, grădini imense şi privelişti numai bune de fotografiat, pictat, sau descris pe hârtie…

Încă o ultimă sugestie, bazată pe secretele împărtăşite de prietena mea! Nu vă speriaţi dacă sunteţi analizaţi insistent când sunteţi pe plajă. Sardinienii au obiceiul acesta, mai ales tinerii! Aspectul fizic e uneori mult prea important, iar bărbaţii ştiu foarte bine ce e celulita! Poate fi supărător, pe de altă parte însă, dacă sunteţi singuri, puteţi admira “priveliştea” în voie!

Localnicii le numesc “pietrele care cresc”, “dorobanţi” sau “balatruci”, însă numele lor ştiinţific este “trovanţi” (nume specific literaturii geologice române). Credinţa locului spune că atunci când sunt udate, aceste pietre cresc asemeni unor fiinţe vii – din nisipul umed apărând mici formaţiuni sferice sau elipsoidale, ca nişte pui ai rocilor neclintite.

Trovanţii sunt formaţiuni geologice cunoscute sub numele de concreţiuni grezoase, întâlnite în întreaga lume (SUA, Africa de Sud, Australia, Egipt, Peru, Rusia, Franţa, China, Spania etc.). De la ţară la ţară diferă mult ca mărime, forme, consistenţă şi culoare. Originile lor sunt controversate, vorbindu-se de o vechime de 6,5 milioane de ani. Plecând de la dimensiuni de câţiva centimetri, pot ajunge până la 10 metri şi cântăresc chiar şi câteva tone. Sunt roci bizare, neobişnuite, cu forme ieşite din comun, folosite adesea ca elemente decorative, sau ca pietre de mormânt (pe vremuri), o părticică de mister şi inedit.

În România se găsesc în număr mare mai ales în judeţul Vâlcea – aici există şi un muzeu dedicat lor, o rezervaţie naturală de 1,1 hectare aflată lângă satul Costeşti. Rocile au o estetică deosebită: construcţii organice aparte, în special elipsoidale, dar şi falice, ori noduroase, sau alăturări mamă-pui, alipiri sub forma cifrei opt, repetiţii, tuberculi, forme ce amintesc adesea chiar de sculpturile lui Brâncuşi.

Teoria creşterii lor nu a fost confirmată ştiinţific şi până la o concluzie clară nu poate fi decât alăturată tuturor celorlalte supoziţii legate de rocile misterioase… şi sunt câteva extrem de neobişnuite:

- se spune că sunt o formă de trecere de la structura minerală la cea vegetală, de aici şi posibilitatea de a creşte, dar şi “rădăcinile” – sau formaţiuni similare lor ce se găsesc la unele dintre roci. De asemenea, se mai spune că secţiunea unei astfel de pietre prezintă inele de creştere similare unui trunchi de copac;

- o teorie afirmă că ar fi “zămislite” de şocuri seismice de intensitate mai mare şi că, în timpul unui cutremur, nisipul îmbibat cu soluţii de carbonaţi se tasează în forme aparte, în funcţie de forţele de atracţie şi de efectul dat de gravitaţie;

- o altă teorie afirmă că se formează pornind de la un element natural: un os sau un fragment de cochilie de scoică… pe principiul perlelor;

- s-a susţinut chiar că ar fi de origine extraterestră şi că ar emite energii negative. Se pare că localnicii care au luat astfel de pietre pentru a îşi decora curtea casei nu se simt confortabil în preajma lor, iar tradiţia este că trebuie să te porţi frumos cu ele, pentru a nu îţi face rău;

- despre creşterea lor s-a susţinut chiar şi că ar fi un proces de durată, având o rată de depunere de aproximativ 4-5 cm în 1200 ani;

- datorită formei lor adesea ovale, au fost consideraţi de multe ori ca fiind “ouă de dinozauri”.

Sursa foto aici.

Ador să călătoresc. Visul meu era să trăiesc făcând numai asta, ţopăind după bunul plac din oraş în oraş şi din ţară în ţară. Mă vedeam cu o rulotă şi familie cu doi copii, suflete nomade plecate în descoperirea lumii, cu colbul în picioare şi aventura în suflet. E cumva imaginea libertăţii totale şi a unei vieţi în care să faci exact ce îţi place.

Între timp am mai crescut şi am înţeles că realităţile vieţii sunt altele şi includ şcoală pentru cei mici, stabilitate, serviciu, rude care au nevoie de tine, baie cu tot confortul… şi tot aşa. Microbul călătoriilor mi-a rămas însă şi sunt oricând gata să mă îmbarc într-o nouă aventură, fie ea şi o banală excursie de un weekend la munte (în fine, dacă bagi în ecuaţie şi un copil mic orice deplasare devine o aventură, dar asta e altă discuţie). Sunt umblăreaţă şi nu vreau să stau undeva ci să merg până când îmi rup pingelele, să văd şi să descopăr. Cred că asta se trage din faptul că sunt parte a acelei generaţii care încă mai avea nevoie de viză (obţinută cu greu şi cozi noaptea în faţa ambasadelor) – pentru noi o ieşire peste graniţă era un miracol în sine, unul de care încercam să profităm la maxim. Aveam hărţi de cercetat şi obiective turistice de bifat.

De aici apare şi regretul meu etern: mi se pare că nu poţi cunoaşte cu adevărat atmosfera unui oraş, intimităţile lui, ritmul şi cultura sa în doar o săptămână de maraton printre catedrale, muzee şi pieţe centrale. În primul rând pentru că acelea sunt zonele turistice, adică pline de turişti – nu sunt locurile frecventate de localnici şi nici cele în care se manifestă cu adevărat spiritul oraşului. Iar mai apoi pentru că numai trăind cotidianul unui loc îi poţi înţelege ritmul: în Franţa e obligatoriu să simţi dimineaţa aroma de croissant, neapărat servit la un bistro cochet iar în Grecia să joci table pe o terasă însorită, cu un frappé alături şi fără griji în viaţă.

Încă nu reuşesc să fac asta. Nu e niciodată timp suficient ca să stai undeva şi atât, să te integrezi şi să afli de la localnici unde se găseşte cea mai bună mâncare sau care e magazinul cu chilipiruri. Acum speranţa mea de vacanţe este să am trei pe an... Ştiu, sunt optimistă, dar visez la o vacanţă la schi iarna – să mă bucur de zăpadă, o alta la mare vara – să lenevesc la soare şi să nu mişc nici măcar un deget şi la încă o vacanţă de aventuri şi descoperiri – în care să îmi rup picioarele şi să-mi incarc sufletul cu imagini. Ştiu că se pot combina, dar asta nu iese mereu la fel de bine pe cât ar fi dacă le separ…

Şi deşi visez să am o casă la mare şi una la munte, prefer să fiu nomadă, să mă duc peste tot în căutarea valurilor înspumate şi a zăpezii perfecte. Să văd lumea din goana maşinii sau de la înălţimea avionului, să dorm pe puntea unui feribot, să gust arome noi, să socializez sau doar să gesticulez cu spor în speranţa că voi fi înţeleasă, să visez cu ochii deschişi la noi destinaţii şi să evit să mă întorc pe cărările deja bătute. După cum spuneam: ador să călătoresc.

Fantome, vampiri, sinucideri, închisori, cimitire celebre, câmpuri de bătălie, toate acestea sunt mari atracţii pentru amatorii de turism negru. Fie că e vorba despre personaje celebre, fie despre necunoscuţi, atracţia este aceeaşi.

Dincolo de aparenţele de morbiditate, e vorba în primul rând de curiozitate şi de încercarea de a descoperi singur despre ce e vorba de fapt, despre aventură şi suspans şi evident ceva interes pentru cei bogaţi şi celebri în unele cazuri.

Şi cine nu ar vrea să afle mai multe despre New Orleans, considerat unul dintre cele mai bântuite oraşe din SUA şi probabil din lume? Vrăjitoare, vampiri, cimitire celebre, fantome ale sclavilor, războinicilor şi criminalilor, un întreg câmp de luptă şi fosta casă a lui Anne Rice, toate sunt parte a oraşului. Se spune că în New Orleans fiecare casă are minim o fantomă iar cei care le cumpără şi stafiile ce o bântuie învaţă pur şi simplu să îşi facă loc şi să se accepte.

Lagărele de concentrare, castelele bântuite, câmpurile de bătălie şi cimitirele unde sunt îngropate personalităţi sunt obiective turistice importante şi în Europa. Şi avem şi noi, europenii, vampirii noştri, de la contesa Bathory la Dracula.

Şi ajungând la ţara noastră, să ridice mâna toţi cei care au vizitat Cimitirul Vesel de la Săpânţa Şi câţi ne-am întâlnit cu armate de turişti străini veniţi la Bran în cătarea lui Dracula? Turismul negru e bănos şi trebuie exploatat la maximum.

Am fost una dintre cei mulţi care încercau să explice cum stau lucrurile de fapt cu Vlad Ţepeş. Dar dincolo de realitate, de ce nu am merge şi pe urmele vampirilor şi ale fantomelor de la noi? Trebuie respectat şi adevărul istoric, dar cui îi strică poveştile despre moroi şi toate legendele din noaptea Sfântului Andrei? Multe le-am uitat. Poate dacă le-am găsi un scop comercial, ni le-am aminti.

Pe voi v-ar tenta astfel de vizite întunecate? Şi dacă da, care anume, pentru că exemplele mele sunt puţine?

Nu sunt mare fan al tuturor acestor sărbători care se înşiră cuminţi una după alta cât e primăvara de lungă… şi nici al celor în care se celebrează iubirea la comandă… însă la Mărţişor ţin. Pentru că e a noastră şi nu văd de ce nu am profita de ea. Tipic românească sau aproape tipic românească (limitată oricum la zona aceasta geografică), este o sărbătoare destul de rar întâlnită, care reprezintă o tradiţie frumoasă, parte din imaginea noastră, având şi un real potenţial turistic.

Ideea de mărţişoare e deosebită – am întâlnit chiar o franţuzoaică, profesoară venită la Bucureşti, extrem de încântată de aceste obiecte micuţe pe care le şi colecţiona. Sunt lucruri pe care le avem şi nici nu ne dăm seama de ele, nu realizăm ce potenţial au: am asistat cândva la o discuţie între doi greci care se minunau de ţara noastră : ai văzut câtă apă e, câte râuri???? da, şi câţi copaci sunt, incredibil (sună nostim, până când îţi dai seama că sunt cât se poate de serioşi, realmente impresionaţi de ceea ce văd)… şi am fost în maşina oprită brusc tot de un grec, ca să poată ieşi să fotografieze vacile trecând pe uliţă . Nu fac apologia României, am învăţat-o cu toţii la şcoală: avem munţi, mare, soare, dealuri, vale… să fim cinstiţi, politicienii noştri se bat cap în cap şi noi nu avem chestiuni elementare, de exemplu infrastructura (primul pas e să ajungi la obiectivul turistic)… dar uneori ceea ce e sub nasul nostru şi tratăm ca banal poate reprezenta chiar elementul diferenţiator pentru ceilalţi. De ce să încercăm să copiem tot ce există şi, mai ales, la ce bun să renunţăm la ale noastre în tot acest timp? Sunt lucruri ce merită preluate, dar asta nu înseamnă copie perfectă, simetrie absolută, fascinaţie pentru tot ce sclipeşte după gard şi tratarea a tot ce există “de partea asta a gardului” drept tinichele ieftine.

Iar atuul Mărţişorului este că e o tradiţie vie. E aici, îl avem. Şi e original, aparte, frumos, deosebit. Nu trebuie să îl reinventăm, ca pe Dragobetele pe care îl redescoperim acum. Putem profita de el pentru noi, pentru spiritul nostru naţional, pentru promovare, pentru bucuria pe care ne-o aduce, pentru amintirile copilăriei, motivele sunt numeroase şi e păcat să nu o facem. Mai încolo s-ar putea să fie prea târziu şi să ne trezim că este doar un alt eveniment la care trebuie să luam flori sau nici măcar atât.

Care este tradiţia, pe scurt? Mărţişorul este un mic obiect de podoabă legat cu un fir roşu şi alb. Nu i se ştiu clar originile dar se pare că tradiţia a apărut pe vremea dacilor, existând chiar amulete asemănătoare mărţişorului datând de acum cca. 8 000 ani, descoperite la Schela Cladovei, în România. Se mai spune că pe atunci erau ori pietricele ori monede de aur, argint sau bronz, menite să aducă fertilitate, strâns legate de celebrarea primăverii şi a unui nou an agrar. Există şi au existat numeroase obiceiuri, de la dăruirea lor copiilor, până la purtarea lor pe tot parcursul lunii martie (de obicei atârnate la gât) şi apoi agăţarea şnurului într-un copac înflorit sau la icoană, ori diferite poveşti legate de dualitatea iarnă – vară reprezentată de şnurul bicolor… Mai multe detalii puteţi găsi aici, aici, sau la un simplu search pe internet.

În copilăria mea, mărţişoarele erau mici, din materiale destul de ieftine (fetru, pene, mărgele, piele), de multe ori potcoave, tifoi cu patru foi, scoici, flori uscate… şi plăcerea era să le număr, să văd câte am primit şi dintre toate acestea să îl aleg pe cel mai frumos, sau cel mai drag şi pe acela să îl pun în piept… . De multe ori prindeam mai multe în piept şi ajungeam să am o adevărată “armată” de mărţişoare, fiecare cu o semnificaţie aparte. Pentru că erau şi obiecte cu mesaj, pe care adesea mă chinuiam să le descifrez, întrebându-mă dacă cel pe care îl plăceam a încercat să-mi comunice ceva prin intermediul micului obiect… sau care pur şi simplu aduceau bucurie şi un zâmbet pe faţă celui care se regăsea în mărţişorul primit.

În prezent lucrurile se schimbă, şi nu în bine: din ce în ce mai puţină lume cumpără mărţişoare, preţurile mari sunt determinate de dimensiunile mult exagerate ale “micilor obiecte” (pe care nici să vrei nu mai ai cum să le porţi în piept) şi de materialele “preţioase” care înlocuiesc mărţişoarele din lemn, lut, sticlă, piele, scoici etc…. tot mai mulţi bărbaţi preferă soluţia facilă a florilor cu şnur alb-roşu în locul căutării atente a unui obiect cu mesaj, potrivit fiecărei persoane în parte. Florile se dau în tot restul anului, bijuteriile la fel, cadourile scumpe sunt pentru alte momente… Mărţişorul e doar o dată pe an…  Dacă îl neglijăm ne vom trezi că nici nu mai ştim care este motivul pentru care iată că vom dărui flori şi în această zi a anului… pentru că am uitat tradiţia întâmpinării primăverii cu roşu şi alb, am uitat că mărţişoarele se dau atât bărbaţilor cât şi femeilor şi că ar trebui purtate mai mult de o zi… că sunt obiecte de mici dimensiuni, cu valoare modică şi semnificaţie aparte… şi am încurajat vânzarea de flori cu şnuruleţ sau a diverselor obiecte kitsch, în locul unui coşar sau a unei buburuze pe care destinatarul sa şi-o prindă în piept, să îi poarte noroc şi să se bucure de primăvară.

Ca orice obicei şi cel al Mărţişorului a evoluat şi evoluează încă, astfel încât ideea nu este de întoarcere la ceea ce a fost, ci de faptul că este o tradiţie vie, pe care o avem încă şi e păcat să o pierdem doar pentru că “nu mai este la modă” (?), pentru că i-am pierdut pe traseu semnificaţiile şi l-am transformat într-o obligaţie dominată de prost gust… Ar trebui să reîncepem să dăruim mărţişoare adevărate (nu flori sau obiecte nepotrivite) şi să ne reamintim să le prindem în piept…

Sursă imagine aici.

Neştiut de mulţi bucureşteni şi ascuns privirii de copaci, castelul din parcul Carol este înconjurat de enigme şi sursa multor legende urbane. Se vorbeşte despre fantome, surghiunuiţi şi crime, iar numele de “Castelul lui Vlad Ţepeş” aduce un plus de dramatism.

În ciuda aspectului său medieval (ziduri de cărămidă roşie, un turn care domină împrejurimile, creneluri şi contrafort), “castelul” a fost construit abia în 1906, cu ocazia Expoziţiei Generale Române, prilejuită de aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, dar şi a 1800 de ani de când Traian cucerise Dacia şi 25 de ani de când România devenise regat. Tot atunci s-a născut şi actualul parc Carol, pe ceea ce era atunci “Câmpul de la Filaret” – întreg spaţiul de 36 de hectare a fost asanat şi pe el s-au plantat 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi şi alte câteva zeci de mii de arbuşti şi plante, s-au construit 40.000 de metri patrati de pavilioane şi palate, 39.200 de metri pătrati de drumuri şi sosele şi 71.360 de metri pătrati de alei şi poteci. Erau amenajate un cinema, un casino, un garaj şi un teatru de vară (Arenele Romane din prezent). La inaugurare au fost prezenţi regele Carol I şi regina Elisabeta, membri ai guvernului, personalităţi ale culturii (de exemplu Compozitorul George Enescu) şi reprezentanţi ai statelor străine, s-au tras salve de tun, s-au ţinut discursuri (Ion Lahovari, Constantin Istrati…), s-a jucat o piesă de teatru iar studenţii de la Conservator au cântat “Marşul solemn al Jubileului”.

În tot acest ansamblu, scopul construcţiei a fost unul pragmatic, acela de turn de apă, însă din motive ce ţin de estetică şi simbolism s-a decis ca edificiul să reproducă la o scară mai mică Cetatea Poenari din judeţul Argeş, ridicată de către Vlad Ţepes – de unde şi numele sub care este cunoscută clădirea. Planurile aparţin arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V. Stephanescu, cei care au găsit această soluţie originală pentru mascarea rezervorului de apă necesar alimentării expoziţiei. Bazinul de fontă, cu o capacitate de 200 mc a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller şi montat în interiorul turnului castelului, înalt de 23 de m şi cu un diametru de 9 m.

Însă turnul de apă şi-a schimbat rapid funcţia iar clădirea ajuns să adăpostească o colecţie de tablouri cu motive religioase (vizitată de suverani în 1906), pentru ca după Primul Război Mondial să devină cazarmă militară. Ulterior construcţia a mai fost utilizată şi de horticultoarele care lucrau în Parcul Carol (camerele sale au devenit dormitoare), iar după 1990 castelul s-a transformat în corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care asigura paza câtorva bănci din Bucureşti. Din 2004 edificiul este sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.

Castelul Vlad Ţepeş se află pe strada Candiano Popescu, la numărul 6 şi se poate vizita doar de două ori pe an, de Ziua Eroilor şi Ziua Armatei, deoarece clădirea este extrem de deteriorată în interior şi necesită reparaţiii urgente. Punctul de atracţie îl reprezintă o platformă de unde se poate admira priveliştea asupra parcului Carol I şi panorama Bucureştiului, însă pentru aceasta trebuie urcat pe o scară de lemn construită în spirală care în prezent este destul de periculoasă, fiind şubrezită, îngustă şi prost luminată. De aceea există chiar o campanie pentru strângerea de fonduri în scopul reabilitării construcţiei, ultimele reparaţii datând din 1990.

Sursa imaginilor şi informaţii suplimentare: aici.

Da, e un oraş cu mari probleme. Mizerabil. Praf, domnule, praf. Gunoaie. Şi nesimţire… cât cuprinde… Iar de trafic ce să mai spunem, just don’t get me started, ştiu nişte poveşti care ar putea distruge psihicul oricui. Să nu mai amintim nici de demolările şi traumele suferite de capitală, de la un deal şi cartiere întregi rase pentru a face loc măgăoaiei de Casa Poporului (incluzând tentativa de schimbare a axei oraşului), până la blocurile de sticlă trântite aiurea prin oraş şi reparaţiile din Lipscani…

Dar a cui e vina? Nu cumva a noastră? A celor pe care îi tot punem la primărie şi de acolo în jos, până în fund la taxatoare… ? Că e vorba şi de atitudine aici. Şi parcă prea am ajuns cloaca ţării, zău aşa. Adică ne insultă oraşul oricine, până şi un cioban din vârful muntelui, dacă îi spui că locuieşti în Bucureşti te compătimeşte cu milă.

Trecem peste faptul că nu, nu înteleg chestiunea în cauză, pe care eu o percep ca pe o dovada de nepoliteţe: nu te duci la om în casă şi începi să-i critici mobila, aşa că de ce e normal să stai în faţa unui bucureştean şi să-i explici ce oraş nasol are??? Şi bietul om ce trebuie să facă: să se situeze automat într-o poziţie de inferioritate, să înceapă să-şi plângă de milă sau ce… ??? Hei, eu sunt chiar bucureşteancă, aici mi-am petrecut copilăria, am amintiri în oraşul ăsta… Dar, în fine, după cum spuneam, trecând peste… ideea e că trăim aici. Trăim, nu doar locuim. Şi e păcat de noi şi de oraş dacă asta e tot ce se alege din anii petrecuţi în Bucureşti.

Pentru că, dincolo de gunoaie şi toate cele, nu e un oraş urât. Are potenţial, zic eu. Sunt zone în care, cum ai cotit pe o străduţă, parcă eşti în altă lume. Brusc, un moment de gratie printre case vechi, frumoase, cu o magnolie răsărită în curtea cuiva şi linişte, multă linişte… Clădiri interesante, diverse stiluri arhitecturale amestecate (Casa cu lei – Palatul Cantacuzino, Palatul Kretzulescu…). Locuri secrete, mituri (se spune că există un tunel între Cişmigiu şi Mitropolie). O groază de terase, cafenele, restaurante noi, o plăcere să le descoperi… E verdeaţă în parcuri, unele tare frumos amenajate (ştiaţi că Cişmigiul e opera unui peisagist austriac, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena?) şi altele recent reamenajate (IOR, de exemplu). Librăriile… Teatrele… Şi lumea, o întreagă reţea de oameni care fac lucruri interesante: de la handmade la diverse târguri de vintage, plimbări cu bicicleta, experimente culinare, plantează copaci sau fotografiază oraşul…

Oraşul suntem şi noi. Şi el este aşa cum îl facem şi noi. E o relaţie de condiţionare reciprocă, în care sunt multe de descoperit şi de făcut. Dacă viaţa tot ne-a adus aici, dacă tot am ajuns să trăim aici, zic eu că merită să ne revendicăm oraşul, fără gesturi măreţe, între două înjurături în barbă şi ocolirea unei gropi noi să mai amintim şi de un loc/om/gest/gând frumos recent descoperit… Sunt multe lucruri de reparat în Bucureşti, e adevărat, dar cred că primul pas e să ni-l asumăm, prea ne dezicem toţi de el…

Bijuterii de arhitectură românească prea puţin cunoscute, culele sunt case boiereşti fortificate, având la origine funcţia de apărare. Situate pe dealuri înalte, pentru a asigura o bună vizibilitate, erau practic turnuri de apărare cu funcţia suplimentară de locuinţă, case-cetăţi pentru o familie.

Culele tipice se dezvoltă mai mult pe verticală, pe două până la trei niveluri, având un plan aproape pătrat (latura de aproximativ 12 metri), cu un parter ridicat şi pridvor la ultimul etaj. Menirea lor era să protejeze de invaziile turcilor, putând funcţiona perfect şi în cazul unui asediu: de multe ori la primul nivel era săpat un puţ, scara către etajele superioare putea fi mobilă, uşile erau masive, beciul solid, pereţii groşi de 1 metru consolidaţi cu bârne şi străpunşi de metereze, ferestrele înguste.

Un amănunt mai aparte la unele cule este prezenţa anexelor sanitare într-un corp separat, un turn îngust, legat de corpul principal printr-un coridor.

Numele lor vine din turcescul “kule”, care înseamnă turn, cuvânt ce se regăseşte şi în limbile albaneză, greacă, bulgară sau sârbă. În general, aceste clădiri sunt răspândite în tot spaţiul balcanic dar sunt mai multe ipoteze privitor la originea lor (Peninsula Balcanică sau chiar Afganistan sau Iran). În România ele sunt prezente mai ales în Oltenia şi Muntenia şi sunt tipice secolului al XVIII-lea. Deşi prea puţin studiate, totuşi se consideră că au influenţat major arhitectura românească.

În prezent majoritatea culelor sunt în ruină. O parte dintre ele sunt transformate în muzee (însă fără fonduri suficiente şi neincluse în traseele turistice), o altă parte sunt abandonate sau chiar revendicate de diverşi moştenitori. Din probabil sutele de cule care au existat în România, au mai rămas doar 18. Componentă importantă a patrimoniului nostru cultural, există pericolul foarte mare ca şi acestea să dispară, într-un fel sau altul.

Imaginile sunt luate de aici (Cula Duca) şi de aici (Cula lui Tudor Vladimirescu), însă puteţi vedea şi alte cule la această adresă.