Am zărit recent pe Facebook o aplicaţie unde, dacă răspundeai la câteva întrebări, aflai ce personaj de carte ai fi. La mine a ieşit că aş fi D’Artagnan.

Acest test mi-a adus aminte de nenumărate lecturi care înfăţişau vremuri demult apuse, aventuri incredibile, poveşti minunate, cavaleri sau oameni din istorie care au făcut diferenţa în anumite momente.

Şi uite-aşa m-am pomenit amintindu-mi evident de cărţile lui Alexandre Dumas, de cele ale lui Jules Verne, Tolstoi (mai ales cu “Război şi pace”) dar şi de cele ale lui George Şovu, Mihail Drumeş şi de multe, multe altele. Dacă ar fi să le înşir sau să enumăr toate personajele aş ajunge să fac o listă extrem de lungă. Dar pot să amintesc măcar nişte perioade cum ar fi Renaşterea sau Evul Mediu, să îi aduc în discuţie pe piraţi ori personaje precum Robin Hood, să mâ gândesc la petreceri din înalta societate cu domni bine şi domniţe dichisite întâlnindu-se la baluri ori chiar să mă gândesc la Cezar şi Cleopatra, la Alexandru cel Mare şi la mulţi-mulţi alţi asemeni lor.

Mi-am adus aminte şi de ceva istorie, de caracteristicile diferitelor perioade dar şi de cărţi care înfăţişau portul anumitor momente şi clase sociale, obiceiuri şi tradiţii.

Cum e weekend m-am gândit să vă provoc şi pe voi să spuneţi dacă ar fi să puteţi fi un personaj  – real, din orice perioadă şi loc, sau fictiv, indiferent de carte – cine v-ar plăcea să fiţi?

Mi-am dorit mereu să o găsesc. Să îmi apară ruptă parcă dintr-un vis de noapte furtunoasă și să îmi rămână întipărită în memorie, o picătură perfectă de rouă într-un deșert amăgitor de unduiri fierbinți și aride.

Cu pași grațioși dansează un balet armonios, ce îți capturează privirea.

Cosițele-i de păr noptatic, precum cea mai fină mătase, menită să mângâie doar pielea împăraților imperiului de la Soare-Răsare, îi cad în valuri sălbatice pe umerii dezmierdați de razele fierbinți ale unui soare ce pare să spună: te vreau învelită în caramel.

Stăpână absolută a unui zâmbet seducător, te face să te simți mic și nesmnificativ în fața stelelor ce ard necruțător în ochii ei noptateci. Vrei să oprești timpul și să îi pui la picioare universul într-un mic glob de cristal, precum acelea ce le cumperi în miez de iarnă geroasă de la o tarabă a vreunui vânzător ambulant.

O rafală ușoară de vânt îți aduce în dar o urmă delicată de parfum narcotic. Te lași cuprins de o amețeală ce face râul timpului să se oprească doar ca să nu lași acea adiere să plece. Îți dorești să o închzi într-o fiolă de argint ce o să o porți pentru eternitate lângă inimă.

Privește-i ochii și afundă-te în abisul unor flăcări negre, eterne, demonice, aducătoare de magie și pasiune. Plimbă-ţi mâinile în coama-i deasă, nu îndrăzni să îi întâlnești iar privirea pentru ca sufletul să nu îți fie pe veci consumat de flăcările unui dor etern.

Nu o lăsa să plece. Nu îndrăzni să te apropii. Diafană fantasmă a unei nopți de vară fierbinte îți zâmbește și apoi fuge pe un nor pufos, alb și delicat, pierzăndu-se în negura nopții.

Îi furi urmele pașilor ce îți încap în căușul palmei și le ascunzi la piept. Simți că ai putea căuta o lume întreagă după aceste minuni sculptate parcă în chihlimbar. Mici pâlcuri de flori delicate îți vor chema pașii nesiguri, încă tânjind după sunetul cristalin de cascadă azurie, al glasului ce face până şi privighetorile să amuțească.

Aşa am visat mereu să o cunosc, așa mi-am dorit mereu să îi aflu existența. Simt că e undeva acolo. NU! Știu că e undeva acolo. Altfel nimic nu ar mai avea rost.

Despre autor:
Trevor Pierce: Trec prin viaţă şi adun senzaţii, caut eterna clipă de neuitat. Arome şi texturi, gânduri şi vorbe. Dulce, amar, roşu, negru şi gri. Pardoxal, de neînţeles, căutător etern al unui cântec pierdut în epoci străvechi. Zburător, tâlhar la drumul mare, erou de poveste, omul din umbră.

Pentru că m-am declarat deunăzi complet deprimată, azi am să îmi permit să visez cu ochii deschişi:

Dacă ar fi să descriu oraşul meu ideal, acesta ar avea dimineţi răcoroase de vară, cu miros de ploaie şi iz de sare. Aş deschide larg ferestrele şi marea m-ar privi din zare, cu imensitatea ei liniştită.

În oraşul meu ideal nu ar fi trafic şi ai putea circula în pace cu tot ce îţi place: maşină, bicicletă, cărucior sau tricicletă. Pe alocuri străzile largi, cu trotuare late şi bine umbrite de copaci bătrâni cu miros de castane şi nuci, ar lua turnuri abrupte, transformându-se în străduţe pietruite, taman bune să te pierzi pe ele. Acolo ar fi diverse localuri, bistrouri cu miros de patiserie aburindă şi cafele proaspete, sau mici magazine cu comori ascunse.

Nu ştiu dacă m-aş saluta cu toată lumea, căci e totuşi un oraş mare, însă oamenii s-ar privi liniştiţi, cu zâmbetul unora care nu se grăbesc nicăieri, dimpotrivă, au tot timpul din lume, iar asta înseamnă şi timp de poveşti şi de “politeţuri”. Orasul viselor mele este o metropolă în toată regula, dar una cu biblioteci, teatre, magazine de tot felul, artizani, cultură multă – un stadion maaare pentru concerte, librării, bistrouri şi piaţete.

În oraşul meu ideal ar fi curat şi multă, multă civilizaţie. Fără afişe pe stâlpi şi bannere pe clădiri, dar cu multe flori şi bănci. Fără zgomote stridente, cu multă linişte şi poate ciripit de păsărele. Fără gropi şi denivelări, doar cu trotuare dreeepte şi străzi perfect asfaltate. Fără canalizări care răbufnesc şi aer condiţionat care picură în capul trecătorilor, dar cu multe fântâni arteziene şi cişmele. Fără ambuteiaje, însă cu multe parcări. Fără praf, mizerii şi ruine: cochet şi îngrijit ca un oraş care se şi ne respectă.

Să mai spun că îl visez child friendly şi plin de variate, colorate şi imense parcuri? Sau că vreau să îi admir clădirile vechi fără să mă minunez cât de în paragină sunt şi fără să mă lovesc de un mamut modern din sticlă şi metal, unul complet nepotrivit în peisaj?

În oraşul meu ideal ar fi o plăcere să trăieşti. Mi-l doresc mare cât să încapă în ele toate visele mele, dar prietenos şi accesibil. Şi mi-ar plăcea în mod deosebit ca dimineaţa să deschid larg geamul, în camera mea să intre miros de ploaie de vară şi mare şi să privesc cum pe străduţa mea trece liniştit un biciclist…

Oraşul vostru ideal cum arată?

Sunt mulţi oamenii care fac lucruri importante dar pe care noi nu îi cunoaştem pentru că locul lor este “în spate”. Rareori o să vezi scenograful sau scenaristul de pildă. Astăzi vă invităm să cunoaşteţi o astfel de persoană – scenarist al unei emisiuni foarte cunoscute – care a ieşit însă şi în prim-plan întrucât a ales să şi scrie şi se află deja la al doilea roman publicat la o editură de prestigiu din România. Pasiunea Ivonei Boitan – despre ea este vorba – pentru carte s-a materializat mai recent şi în lansarea unui blog dedicat: “1001 de cărţi”. Trebuie să mărturisesc că discuţia pe care am avut-o cu Ivona a fost una deosebit de plăcută. Am descoperit o persoană amabilă, promptă în oferirea unui răspuns şi am încercat astfel să aflu mai multe despre omul Ivona Boitan.

Cenuşă de Trandafir: Recunosc sincer că prima oară când am auzit numele Ivona Boitan a fost odată cu lansarea primei tale cărţi: Cu sânge rece şi albastru. Aşa că de aici şi prima întrebare: ai cunoscut vreodată o persoană atât de rece, care să sufere de “ingridianism”?

Ivona Boitan: Nu în forma descrisă în carte. Nu, din fericire! Dar am cunoscut multe persoane care erau foarte nefericite şi singure fiindcă îşi trăiau viaţa doar prin prisma raţionalului.

CdT: Tot cu ocazia apariţiei acestei cărţi, am aflat şi că eşti scenarist la emisiunea lui Cătălin Măruţă. Cum ai ajuns aici?

I.B.: Printr-un concurs fericit de întâmplări nefericite. Aveam o firmă care nu prea mai mişca, trăgea să moară. Şi de atunci tot trage săraca. Ca un fel de soprană care tot cântă şi moare cântă şi moare… Şi pentru că tot n-aveam mare lucru de făcut, am zis să ma apuc de scris. Ceva ce tot amânasem pentru o vreme cand voi avea timp… O prietenă m-a sunat şi m-a rugat să o ajut că-i fătase căţeaua. I-am propus să intru pe Neogen şi să-i ofertez. Am intrat şi aşa mi-a venit ideea să îmi activez acolo profilul. Peste două zile, m-au sunat.

CdT: Cum s-ar zice un mare pas înainte. A fost ales întâmplător drumul acesta în viaţă? Ce-ţi trebuie pentru a avea succes?

I.B.: Succes e un cuvânt mare. Şi greu de definit. Am vrut să fiu regizor, am făcut cinci ani şi un spectacol. M-am reorientat spre publicitate. Am lucrat o scurtă perioadă la Saatchi&Saatchi în facultate, apoi la Grafitti/BBDO o vreme. De la publicitate am trecut la televiziune. Am lucrat la Prima unde am avut şansa să scriu pentru primul Big Brother şi Cronica Cârcotaşilor. De exemplu, am promovat Big Brother pentru România. Ceva foarte interesant. Să explici românilor pentru prima dată un show de o asemenea anvergură… Au fost studenţi de la Jurnalism care apoi şi-au dat lucrarea de diplomă referitor la promovarea BB în România. Cât despre drumul în viaţă, nu cred că este vreodată întâmplător.

CdT: E clar – apropo de succes – că prima carte a fost un succes, pentru că iată ai mers mai departe şi a apărut acum deja al doilea roman: Hoţii de timp. Un roman poliţist şi încă unul căutat (cu greu îl mai găseşti la chioşcuri). Cum ai ajuns aici?

I.B.: Îmi doresc să trec prin mai multe genuri de carte. Cărţile poliţiste mi-au plăcut întotdeauna. E foarte amuzant să scrii cărţi poliţiste. Ajungi la un moment dat şi tu ca autor să-ţi cauţi ieşirea din plasa pe care ai întins-o…

CdT: Să înţeleg că ni se pregăteşte ceva? Pe când o nouă poveste şi… de data aceasta de care va fi? Dramă, roman psihologic, SF…?

I.B.: Sunt două cărţi în aşteptare. Încă o carte poliţistă şi un fel de saga de familie petrecută într-un viitor, deci ceva cu aer de SF.

CdT: Cum se face că Ivona n-are blog?

I.B.: Am acum un blog despre carte, “1001 de cărţi” care poate fi citit la www.ivonaboitan.wordpress.com. Aşa un blog în care să mă povestesc eu pe mine, nu am. Probabil că încă nu am simţit această nevoie.

CdT: E primăvară deja:). Planuri de vacanţă?

I.B.: Vara asta mi-ar plăcea să ajung la Amsterdam sau Praga. Şi aş mai revedea Barcelona. Pe de altă parte mă gândeam şi vorbeam cu un grup de prieteni că poate, fiind vremurile aşa grele, ar fi cazul să ne cheltuim banii în ţară. Şi s-ar putea să facem un tur de România.

CdT: Ce face Ivona în timpul său liber?

I.B.: Citesc şi scriu. Mă văd cu prietenii, mai rar decât aş vrea. Şi călătoresc, cât mă ţin buzunarele.

CdT: Ce iubeşti cel mai mult în viaţă?

I.B.: Oamenii. Îmi iubesc copiii şi mama. Îmi iubesc prietenii. Iubesc tot felul de oameni pe care nu-i cunosc direct. Şi cred că în felul acesta pot spune şi că-l iubesc pe Dumnezeu.

CdT: Dar ce urăşti cel mai aprig?

I.B.: Nu urăsc nimic. Tot ce urăşti te leagă de obiectul urii tale. Ori un alt lucru pe care-l iubesc mult e libertatea.

CdT: Şi o întrebare legată de mai multe răspunsuri deja oferite: ce îţi place cel mai mult la România?

I.B.: Mie îmi place România. M-am născut aici dar am ales să rămân aici. Îmi plac şi oamenii şi locurile. Pentru mine este perfectă în imperfecţiunea ei. Pentru un scriitor este mană cerească din punct de vedere al subiectelor… Cu piaţa de carte, mai greu!

CdT: Dacă ar fi să alegi un obiect, o plantă sau un animal despre care să poţi spune că îţi seamănă sau că ai vrea să fii acel lucru/acea fiinţă, care ar fi acela?

I.B.: Deocamdată încerc să semăn cu mine, să-mi dau seama cine sunt. Deci răspunsul sincer, e nu ştiu. Dar mă voi gândi…

CdT: Care e cea mai mare realizare a Ivonei?

I.B.: Copiii mei. Faptul că îi cresc singură. Şi îi cresc bine şi frumos, după cum îmi spun cei din jur.

CdT: Şi cel mai mare vis încă neîmplinit dar pe care sper să îl transformi în realitate cândva?

I.B.: Să trăiesc exclusiv din scris cărţi.

CdT: Un citat preferat sau o zicere ori “vorbă de duh” care te reprezintă?

I.B.: ”Nu te gândi la ziua de mâine. Ziua de mâine se va gândi la ale sale.”

Vă place să mai trageţi un pui de somn din când în când? Visaţi mult?

Un studiu recent ale cărui concluzii au fost prezentate pe LiveScience arată faptul că somnul şi visele sporesc procesul de învăţare şi ne ajută să înţelegem mai bine lumea înconjurătoare. Chiar şi un pui de somn ajută!

Cercetarea a urmărit descoperirea unei legături între somn şi comportamentul în lumea reală. Cercetătorul principal Robert Stickgold de la Harvard Medical School mărturiseşte că “din punct de vedere al evoluţiei e periculos să dormi”. Fiinţe inconştiente zăcând pe spate sunt predispuse atacului. Şi-atunci de ce petrecem o treime din viaţă dormind?

Studii anterioare au demonstrat beneficiile somnului asupra orgnismului (mai exact asupra sistemelor imunitar şi endocrin), însă nu s-a demonstrat că somnul în sine este necesar.

Cei 99 de participanţi la acest studiu au fost învăţaţi să navigheze printr-un labirint virtual pe un ecran de computer. Jumătate dintre participanţi au avut voie să tragă un pui de somn de două ore, în timp ce ceilalţi au rămas treji. Mai târziu, dar în aceeaşi zi a experimentului, toţi participanţii au fost re-testaţi pe acel labirint.

Cei care au spus că au visat labirintul şi-au îmbunătăţit în mod vizibil performanţele. Ei au avut rezultate mai bune decât cei care au dormit dar nu au visat şi mult mai bune decât cei care au rămas treji. Participanţii care au visat au descris vise care au făcut asocieri între labirinturi şi alte aspecte ale vieţii lor cum ar fi amintirea explorării unei peşteri.

Erin Wamsley, de la aceeaşi Harvard Medical School, spune: “În fiecare zi adunăm şi întâlnim o cantitate enormă de informaţii şi noi experienţe. Se pare că visele noastre ne pun întrebarea Cum folosesc aceste date pentru a le valorifica în viaţa de zi cu zi?.

Somnul devine astfel element esenţial pentru oricine. În cadrul viselor se fac legături între noile informaţii şi experienţele anterioare, iar alte studii au arătat că procesul de învăţare e sporit chiar şi de un scurt pui de somn.

Tu dormi suficient? Visezi?

Am văzut recent un film care avea şi această replică în cadrul său: Dreams don’t have deadline.

Poate că unora dintre voi această vă sună a stare de melancolie. La ce aţi visat când eraţi mici? Ce v-aţi dorit să faceţi dar aţi ajuns pe alte căi? Oare cum ar fi fost viaţa dacă v-aţi fi urmat visul?

Şi de fapt ce v-a împiedicat să ajungeţi acolo unde visaţi cândva? Au fost părinţii cei care v-au îndrumat pe alte căi? Au fost anumite presiuni economice care v-au împiedicat să faceţi ce vă doreaţi? V-a lipsit talentul în acel domeniu?

Vă invit să mergeţi mai departe: v-aţi dori să încercaţi să vedeţi dacă acum aţi putea să vă îndepliniţi acel vis? Aţi lăsa totul acum pentru a urma acel miraj al copilăriei?

Şi de fapt, ce vă doreaţi cu adevărat – şi nu la influenţa celorlalţi?

Acum, e drept că şi cu aceste visuri nu e chiar uşor. E una să îţi doreşti – atunci când eşti mic – să te faci gunoier şi e alta să îţi doreşti acelaşi lucru şi când creşti mai mare. S-ar putea să nu fie chiar aşa de rău faptul că între timp visul s-a modificat. La fel, e una să vrei să ajungi pictor vestit sau cântăreţ dacă în timp ai dovedit că n-ai absolut niciun pic de talent. Bine, aici la partea cu muzica ar exista, e-adevărat, amendamentul că astăzi cu aparatura disponibilă oricine poate cânta bine – dar să revenim. Dacă ţi-ai dorit când erai mic/ă să dai la teatru dar n-ai făcut acest lucru pentru că părinţii au vrut să urmezi un drum care să aducă un serviciu sigur, ce te împiedică acum să îţi schimbi cariera? Ţi-ai mai urma visul – măcar în timpul liber, într-o trupă de neprofesionişti?

Şi ce se întâmplă cu acele visuri şi mai ascunse şi poate şi mai îndrăzneţe? Da, o călătorie în jurul lumii poate o vei face cândva, dar… ce altceva voiai să faci şi între timp ai uitat?

De ce sunt amânate visurile? Când crezi că vei avea vreme şi de ele? Devin visurile acele miraje care animă sau care vor lăsa mereu un gol în sufletul tău?

Devine visul pe care îl aveai forţa motrice pentru îndeplinirea lui – sau doar o dorinţă ce-a fost cândva şi pe care te consolezi cu gândul că n-o vei vedea niciodată împlinită?

Altora poate Dreams don’t have deadline le-aduce aminte întâmplări – unele mai puţin frumoase, altele minunate – care au dus la împlinirea visurilor avute. Poate că un lucru nu s-a întâmplat în luna X, dar a devenit realitate un an mai târziu sau poate după cinci ani. Dar nu aţi încetat să credeţi în visul vostru şi nici că el se poate împlini. Şi nu aţi aşteptat să se întâmple ceva ci aţi făcut tot ce v-a stat în puteri pentru a-l transforma din vis în realitate. Iar astăzi sunteţi fericiţi că visul sau chiar visurile vi s-au împlinit, iar sentimentul acesta poate fi cu greu comparat cu altceva!

Voi ce visuri aţi avut? Vi le-aţi împlinit? Ce visuri v-aţi dori să vă împliniţi?

Un nou articol de Maya!

…căci amintirea despre noi se naşte odată cu iertarea noastră!

Cu fruntea aplecată copilul s-a rezemat de măsuţă. Era în capătul ei un colţ de timp, cât să-i ajungă. O secundă şi-a ascuns fruntea în pernă, acolo unde timpul avea să-i spună povestea lui. Bătăi în uşă…

Ignoră-le !… Atâta frică…

Nu-i ajungeau mânuţele să-şi cuprindă universul din pernă…

Stop ! îi spuse timpul… şi visele năvaliseră în odaie cu mii de sunete şi gemete…La joacă, copilul şi-a lăsat zbuciumul bucuriei…

O să mai dorm, îşi spuse, şi alunecă prin pernă în micul lui univers .

Era noapte după uşa din care bătăile se auzeau la mii de depărtări. Copilul s-a dezmeticit şi a deschis încet dincolo de uşă…luminii.

Nicăieri mingea care zăcea aruncată lângă dulap…începuse s-o caute…nicăieri ora amiezii când zgomotul copiilor chemau joaca…doar un pumn zgârcit de lumină pe hol…nicăieri chipul mamei, în fuga ochilor ameninţaţi de somn…doar un mic făgaş de lumină prin care copilul işi rotea degetele… Nu visa.

Aproape de o pădurice şi-a oprit privirea lângă un iaz. Ameţit încă îndemnă mâna să intre, dar nu voia…

- Ce rece e… uh !

- Mai bine să fug repede spre dugheana asta… să mă fac că dorm. Lângă un colţ de iarbă se auzi o voce… copilul îşi ridică privirea şi abia suflând, privea gândăcelul care tot urca fără teamă pe mână…

- Nu mă da jos copile, greu pe vremea asta să prinzi un ceas de somn…de unde ai apărut ?

- Păi… tu grăieşti ? la mine în odaie, jucăriile mele nu grăiesc…

- Hehe, da’ eu mi-s jucărie ? iaca colo, dă-mi drumul omuleţule, că prinde a vânt… i-auzi… vânt dinspre pădurice.

- Da’ tu cine eşti ? întrebă copilul cu spaimă să nu deschidă vântul uşa…

- Eu sunt Iţic… mi se mai spune greieraşul de vară… hehe, ce vremuri… parcă mai ieri Făt-Frumos se lepăda de straie lângă lac, să-şi adape calul şi ce mai cântec… dar ia spune-mi dincotro vii?

- Din odaie… prin pernă… acolo stau jucăriile mele.

- Dar, cine e Făt-Frumos ?

- O să vezi cum vine şi-şi adapă calul la iazul ista… ia ascultă vântul… auzişi ?

- E drumeţie… mare drumeţie. Încotro copile ?

- Mă duc să-l caut să vad şi eu de unde vine şi unde se duce…şi dacă îl întâlnesc o să merg la castel… şi dacă e un castel am să văd şi eu zâne şi zmei ?

- Hehe…am să-ţi zic o poveste dragul meu…iaca aşază-te aici lângă bătrânul Iţic să asculţi povestea mea…

Copilul îşi împreună mânuţele pe genunchi, şi fruntea coborî uşor spre colţul de iarbă, unde începu să curgă povestea…

Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări…iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate. Şi numa’ ce născu de ziuă, moşul rupse drumul făra capăt, să-şi caute şi el zilele acolo unde sufletul rămăsese pustiit. Şi fu moşul om de seamă, bogat şi înrudit cu voile şi nevoile lumeşti şi petrecăreţ şi nesătul de viaţă fu… dar nimic şi nimeni nu-i potolea setea de drum şi ducă, că n-avu moşu linişte şi nici bucurie în toată drumeţia lui şi nici suflet seamăn să-i amintească de lumea lui. Şi anii trecură repezi şi visele îi ocoleau ograda…secătuit şi obosit de nimeni, porni să-şi caute tinereţea.

Dincolo de lumea în care soarele chicotea cu noaptea, dincolo de visele care se năruiau în dimineţi singure, dincolo de lacrimi irosite fără întoarcere, moşul şi-a găsit amintirea.

Şi era tânăr în amintirea lui…şi visele năşteau amintiri… lângă măsuţa veche, un colţ de timp poposi. Era o dimineaţă nemaivăzută, cu miros de verde şi soare stingher, dar măsuţa liniştea odaia cu mii de jucării…

O bataie în uşă si ridică capul din pernă…şi copilul deschise luminii…

Să fie mama ? se-ntrebă el…

Dar am dormit azi… Se aruncă vijelios spre fereastră, în zgomotul de-afară ce-l chema la joacă…

Era linişte…odaia înecată în bătăi toropite adormiseră paşii dinspre dincolo.

Uşa deschisă ducea într-un hol cunoscut, dar la uşa…amintirile dădeau să intre. Copilul le deschise…le aşeză pe măsuţă în ordine, apoi îşi aranjă pernuţa… Să intre acolo iară ?

Să-l mai vadă pe Iţic ? Lângă-un colţ de timp, în drumeţia lui se născu un capăt… Copilul deshise vioi ochii, rătaci prin odaie, adună jucăriile, îl căută pe Iţic… zăcea într-un colţ prăfuit. Îl ridică de jos şi-i spuse: Promit s-o întreb, o să-mi spună… trebuie să-mi spună. Mereu îmi citeşte despre el.

Vine mama!…

Se ghemuise în pernă, cu mânuţele sub obraji…şi-n bătaia din uşă…îi deschise:

Unde e Făt-Frumos ? întrebă buimac…

De dincolo…tăcerea perinda pe hol, iar lumina i se aşeză în poală……Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări…iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate… Alunecând prin pernă în micul lui univers…

Era Făt-Frumos…

Despre autor:

Mihaela Moraru alias Maya (n.18 iunie 1978, Brăila) este autoarea filosofiei pestriţe “dumnezeu e simplu… de ce-l faci dumnezei” şi romanului “Lumea de jos”.

Era odată o femeie… poate că mai e… nu ea, o alta… şi nu doar una… mai multe… Povestea spune că era…

… Simplă, nesofisticată, naturală, vie! Şi îi plăcea că e femeie. Ştia că are o zestre ancestrală mai greu de acceptat, dar nu se împovăra cu frustrări inutile. Învăţase de la bunica ei că ea, ca femeie, se simţea adevărată, când se privea în ochii bărbatului şi vedea acolo lumina care-o învăluia în stele colorate şi o făcea să creadă că e cea mai frumoasă din lume. Într-o bună zi, un bărbat i-a ieşit pe o cale: l-a privit cu atenţie şi a simţit că se îndrăgosteşte de el. Simplu, natural, pe loc, fără întrebări inutile: “o fi bine, o fi rău, se cade, nu se cade”. S-au iubit! Cerul se unea cu pământul, ziua se împletea cu noaptea, luna rămânea leneşă în braţele soarelui, florile uitau să mai moară. Părea incredibil! Se uita în oglindă şi vedea cât e de frumoasă. Mergea pe stradă şi oamenii întorceau cu admiraţie capul după ea. Îşi privea iubitul, dar uneori simţea că ceva o mai înţepa. Bărbatul observa şi, trist, o ruga să închidă ochii; o punea de fapt să aleagă între ceea ce şi-ar fi dorit şi ceea ce avea. Femeia nu pricepea imediat acel grăunte de sofism.

Dar pentru că era perseverentă mergea pe firul indicat de el. Bărbatul i se dezvăluia, iar femeia înţelegea: că el putea oricând să plece, că iubirea pentru ea nu-l transforma în sclav şi încă multe altele. Tăcea şi asculta vorbele lui şi, pe măsură ce pricepea, învăţa să se iubească şi să se preţuiască pe ea însăşi, devenea cumpătată şi exuberantă şi îl iubea, fără să-i mai pretindă ceva! Astfel femeia învăţa să iubească libertatea ei şi libertatea lui. Simţeau la fel şi, când au hotărât să nu mai locuiască împreună, ea nu s-a întristat. A plecat, dar nu l-a lăsat: l-a luat în inima ei şi toate drumurile pe care le străbătea erau luminate de gândul lui. Ştia, simţea că o iubea. Într-o noapte a avut un vis. Pe o plajă pustie, marea săruta calm ţărmul liniştit. Lumina blândă de toamnă scălda marea şi ţărmul. Era fericită în singurătatea ei şi, nepăsătoare, a închis ochii. L-a simţit lângă ea. Ştia că e el şi s-a cuibărit în braţele lui. Înlănţuită de braţele lui, îi era bine: avea certitudinea că putea pleca oricând, că era liberă. Bărbatul o săruta, iar vorbele ei susurau armonie : “ce bine că suntem, că ne iubim ca nişte fiinţe şi nu ca nişte obiecte, că preţuim această clipă, că ne cunoaştem defectele…”. El o privea nedumerit, iar ea veselă continua: “Îţi cunosc defectele şi am decis să le accept.”. Se cuibărea mai cu drag în braţele lui…

Când s-a trezit, a înţeles că iubirea îi oferea libertatea şi că trebuia să uite că pe bărbat ea îl naşte, îl creşte, îl educă, îi face de mâncare, îi spală, îi calcă rufele şi încă multe altele… Şi astfel femeia a vrut “să uite” şi abia atunci a ştiut cum să-l lase liber şi a ştiut să iubească: în felul ei, conştientă că sunt atâtea feluri de-a iubi.

Femeia a trăit până la adânci bătrâneţi, strălucind şi iubind cu întreaga ei fiinţă. Iar când o iubire s-a stins, a acceptat cu zâmbetul pe buze că e împotriva firii omului să iubească “pentru totdeauna”.

Despre autor

Catia Maxim: Încă un pas (editura Echinox, Cluj, 2007), Clipe salvate (editura Nicol, Bucureşti, 2008), Ghici pe cine iubesc eu? (editura SemnE, Bucureşti, 2009)

*** Calderon spunea că viaţa e vis. Prin urmare, să visăm frumos.